Duminica Floriilor (datini, credințe, superstiții)

“De Florii eram siguri că vin, cad întotdeauna cu o săptămână înainte de Paști; dar de soare aproape că ne pierdusem nădejdea. Primăvara s'a lăsat așteptată ca o ibovnică învățată de femei cu nărav să nu dea buzna peste flăcăi: ‹‹Lasă-l să te aștepte și să crape fierea în el, că așa te va iubi mai mult!›› Ni-i dragă primăvara de-acum - nu pentru că zâmbește mai șăgalnic decât pe vremuri, dar pentru că ne-a lăsat să o dorim mai mult. Iarna a avut grijă să sosească de timpuriu și să zăbovească asemeni unui musafir prost crescut. Și-a fost o iarnă vai, nu încruntată ca un dictator, ci arțăgoasă ca o cumătră” – consemna reporterul Ion Pas în numărul din 8 aprilie 1928 al revistei “Realitatea ilustrată”. Și parcă atât de bine se potrivesc cuvintele lui astăzi, după atât de multe primăveri care au trecut peste noi.

Ziua de Florii este cea care deschide șirul marilor sărbători domnești din Săptămâna Patimilor. În Duminica Floriilor, numită și Duminica Stâlparilor, se sfințesc prin rugăciune și stropire cu agheasmă ramuri înmugurite de salcie, care se împart mai apoi creștinilor. Ramurile de salcie amintesc de ramurile de finic și de măslin cu care a fost întâmpinat Mântuitorul la intrarea în Ierusalim. Aceasta nu este însă singura semnificație dată de popor ramurilor de salcie sfințite în duminica de Florii:

La cea piatră răzimată Maica Sfântă-i supărată. Vin trei îngeri și-o întreabă: - Ce ești, Maică, supărată? - Cum să nu fiu supărată, Că cu ochii m’am uitat, Pe Hristos cum l-or luat, Mi l-or luat și mi l-or dus La curțile lui Pilat, Pe cruce de lemn l-or pus, Cu sulița l-or străpuns, Apă și sânge a curs. Și-l luară și-l sburară, Sus la cer îl ridicară. Plânge Maica și se frânge Și inima’i înoată’n sânge.

Luna fața și-a schimbat, Soarele s’a’ntunecat! Sălcioară, Pleacă-ți vârful și te fă punte Să trec, Că mă înec. Iară salcia și-a plecat vârful Și s’a făcut punte și a trecut Maica Domnului. Și i-a zis: - Să fii blagoslovită! În ziua de Florii, Să te ia toți oamenii prin mâini! (……………….)

(Tudor Pamfile – studiul etnografic “Sărbătorile de toamnă și postul Crăciunului” – editura Librăriile Socec & Comp. – 1914)

Numeroase erau în alte timpuri ritualurile care se făceau în ziua de Florii. Câteva dintre acestea au fost inventariate de etnologul Arthur Gorovei și publicate în lucrarea “Credințe și superstiții ale poporului român” (editura Librăriile Socec & comp., 1915):

În ziua de Florii se înghițesc mâțișoare sfinte spre a fi scutit de durerea de grumaz. Tot atunci se ating vitele cu mâțișoare sfințite, ca vitele peste an să fie înflorite, adică frumoase. Mâțișoarele se păstrează și vara, și la vreme de zloată, trăsnete și grindină se pune o crenguță din ele pe foc și se crede că fumul lor împrăștie zloata, trăsnetele și grindina. (Bucovina)

Mâțișoarele Floriilor nu e bine a le aduce în casă, ci a le pune sub streșina grajdului, și numai când tună și fulgeră a afuma casa cu ele, și apoi fulgerul nu va atinge acea casă. (Bucovina)

Cum va fi vremea în ziua de Florii, tot așa va fi și în ziua de Paști.

Mlădițele de lozie de la biserică în ziua de Florii nu se pun în casă, ci se lasă afară, sub streșina casei. (Preutești, Suceava)

Dacă ramurile de măr, vișin, etc. ce se pun în ziua de Sf. Varvara în oale cu apă vor înflori până în ziua de Florii, e semn de an bogat; iar de nu, e semn de an sărac. (Stânca, Iași)

Dacă fetele mari dau cu salcie pe păr în ziua Floriilor, le crește părul frumos (Catane, Dolj)

În ziua de Florii e bine ca să umbli încins cu o nuia de salcie de la biserică, ca să nu te doară șalele. (Vâlcea)

Salcie de la Florii făcută cercuri și pusă la icoane, e bună să se aprindă când fulgeră și trăsnește, și este cineva singur în casă. (Ciulnița, Ialomița)

Salcia se pune la ferești în ziua de Blagovistenie și în ziua de Florii. Salcia care ai pus-o să n’o arunci, ci s’o pui la icoană, că-i bună pentru spor la albine.

Din salcia de Florii se fac cercuri și se pune pe pomi, ca să dea roade mai multe. (Ciulnița, Ialomița)

De Florii

“Și astăzi copilașii, în Dumineca floriilor, se duc de dimineață la biserică, spre a-și încinge mijlocul cu ramuri de salcie tânără și fragedă. Și, an cu an, Duminici înflorite trec peste anii noștri, tineri și bătrâni, împărțind bucuriile după vârstă și după cum e omul așezat în viață.

„Vin floriile cu soare

Și soarele cu florii!"

spune graiul popular. Așa cântă și poetul inspirat. Soarele zilelor noastre e așteptat încă să răsară odată cu primăvara României. În așteptarea mult visatei primăveri se cere să muncim ca grijile mărunte, necazuri și amărăciuni, să nu mai facă noapte în sufletele noastre flămânde de pâinea bucuriei, de grâul înfrățirii.” (Leontin Iliescu – articolul ”Vin floriile cu soare” – publicat în numărul din 12 aprilie 1925 al revistei “Universul literar”)

Puțină lume mai știe că în ziua de Florii se încheia în mod tradițional și viața Mărțișorului: “Obiceiul de a'și atârna fetele la gât în ziua de 1 Martie o monedă de aur, de argint sau vreun cinci parale găurit este în toată Țara Românească. În satul Bucești (Tecuci) fetele, după ce au purtat mărțișorul, se adună patru-cinci la un loc, la una care le e tuturor prietenă, în ziua de Florii, și din banii pe care i-au purtat la gât, cumpără portocale, cofeturi, zahăr, vin și petrec între ele. După aceasta se duc la horă. Din acest obicei, care de alminterea nu există pretutindeni, s'a născut și zicerea: La Florii se bea mărțișorul.” (Iuliu A. Zanne – “Proverbele românilor”, vol. VI - editura Librăriile Socec & comp., 1901)

Citește mai mult... »

O noapte în “cartierul amorului tarifat”

Însoțiți de reporterii interbelici am cutreierat în articolele anterioare două dintre locurile rău famate ale Bucureștiului interbelic. Am fost împreună la pas prin Mahalaua Dracului și am aruncat o privire în lumea Mandravelei – răspântia blestemată de la periferia Capitalei. Mai apoi am făcut o altă călătorie în timp, prin lumea “vânzătoare de plăceri de-o clipă” de altădată: Vestalele din Cartierul Griviței. Să nu credeți însă că lumea tavernelor insalubre și a cârciumilor cu “program și cu femei de consumație” era proprie doar Capitalei. Articolul “Aspecte ieșene: În cartierul amorului tarifat” semnat de C. Luca-Iași și publicat în numărul din 26 august 1936 al revistei “Ilustrațiunea Română” ne dezvăluie povestea unei nopți petrecute într-unul din cartierele ieșene ale plăcerii mizere:

 

 

“Strada Gării, ziua atât de pașnică, străbătută doar de puținii pasageri ce pleacă sau vin la lași, odată cu apropierea nopții capătă un aspect cu totul nou, necunoscut chiar multor ieșeni. Cu cât înaintează noaptea, cu atât această stradă, lungă de cel mult două sute de metri și cu o sumedenie de cârciumi și “bodegi” cu aspect îndoielnic, îngrămădite una în alta, începe să se însuflețească. Aici vine drojdia orașului să-și “topească” gologanii, câștigați într'un fel  sau altul. Din toate aceste localuri, cu ușile deschise în lături, izbucnește în stradă câte o melodie atât de schilodită încât este peste putință să ghicești ce e. Iar prin stratul gros de fum de țigară ce plutește peste capetele chefliilor de la mese, se distinge pe un fel de scenă improvizată în câte un colț, “cântăreața” plătită de patron cu 20 - 30 de lei pe noapte “și masă”, ce-ți ia auzul cu vocea-i spartă și răgușita de băutură și țigări (căci în pauze “cinstește" și ea cu clienții, strânși de grațiile-i fade, spre a mări consumația). Iar dacă vre'un străin mai “slab de înger” se lăsa ispitit să intre în vreo cârciumă din acest “Broadway” al mizeriei, în zori de zi se trezește în stradă cu buzunarele întoarse pe dos, dormind pe trotuar, apoi o ia rușinat spre comisariatul de poliție, spre a se plânge că a fost buzunărit.

Spre a-mi da seama mai bine de cele ce se petrec în acest cartier cu renume prost, mi-am pierdut și eu o noapte colindând tavernele. Abia făcusem câțiva pași, când din umbra unui gang se desprinse o femeie vopsită țipător și mă atinse cu cotul, suflându-mi fum de țigară în față:

- Încotro, drăguțule?

Am intrat în vorbă cu ea. O cheamă Veronica Popa. Tip de femeie voinică de țară, aducând mai mult a bărbat, cu fața pătrată și maxilarele puternice.

- Sunt din județul Lăpușna (notă: județ situat în partea estică a României Mari, în centrul Regiunii Basarabia). Acum vre'o șapte ani am avut și eu o dragoste cu un flăcău din sat de pe urma căruia mi-a rămas și “un copil de fată-mare". Într'o bună zi, Vania, căci așa-l chema, a plecat la pădure după lemne și un trunchi, căzând peste el, l-a omorât pe loc. În zadar am țipat și m'am zbătut. Satul a început să mă arate cu degetul și în cele din urmă, de rușine, am plecat încotro am văzut cu ochii. Am ajuns la Iași fără o para chioară în buzunar și după vre'o două zile “de foame”, am intrat „la stăpân”, cu două sute de lei pe lună și câte o zdreanță veche de-a “coanei”. Și așa mi-am mâncat viața, până acum vreo două luni, frecând la dușumele și spălând vasele pentru un blid de mâncare și câteva “bulendre”, până când mi-a deschis capul o prietenă. Acum stau cu ea într'o cameră “particulară” și… “fac trotuarul".

- Și asta crezi d-ta că e viață? – o întrerup eu. Nu atunci îți “mâncai” viața ci acum.

Ea mă privi crunt și-mi răspunse cinic:

- Așa-mi place! Acum sunt liberă și fac ce vreau. E câștig mai ușor. N'ai să mă înveți d-ta ce să fac și ce nu!

Și pripit:

- Vine “curcanul”! - și o zbughi pe gangul întunecat.

Privii în direcția în care îmi arătase. În adevăr, de după colț venea agale sergentul de stradă, iar Veronica probabil că nu era tocmai în regula cu “condicuța” și nu voia să dea ochii cu el.

 

Veronica Popa din Lăpușna:
- E câștig mai ușor...

La câțiva pași numai, în plină lumină, un alt grup. Două “păsări de noapte” cu “protectorul” lor nici nu se sinchisește de sergentul ce trece pe lângă ele, parcă nici nu le-ar vedea: se cunoaște că au parafa autorizării “legale”... Una din ele, slabă și prăpădită, tușește de ți se zburlește părul pe cap. I se citește pe față activitatea nefastă a microbului tuberculozei, consecință a nopților pierdute în orgii. Fără să vreau, gândul îmi alunecă privind-o la tovarășa ei de meserie, Veronica. Unde-i acum să vadă și ea ce o așteaptă în viitor? După ce i sa mai potolit tusea, această biată epavă aprinse o țigară și după ce trase de vreo două ori din ea, înăbușită de un nou val de tuse, o aruncă înciudată, blestemând:

- Nici o țigară nu am parte să mai fumez, fire-ar...

 

O cheamă Sonia Păduraru și “practică meseria” de vre'o... douăzeci și doi de ani, sau în limbajul ei “numai” dinainte de răsboi. E “veterană” și trăiește din mila “colegelor” mai tinere. În fiecare seară iese pe trotuar din obișnuință, iar ziua doarme. Astfel de nenorocite întâlnii cu zecile în această noapte.

 

Tocmeala...
La mijloc "veterana" Sonia Păduraru

Era ora 7 dimineața și mă pregăteam să pornesc spre casă când îmi atrase atenția un grup, pe o stradelă dosnică de lângă gară: un țăran între doi tipi ce gesticulau și păreau gata-gata să se încaiere. Am înțeles imediat situația și am dat buzna între ei. La apropierea mea, cei doi s'au strecurat.

- Păi da! Știu eu ci or fi vrut? Eu am vinit la Eș, la spital, la Sf. Spiridon și când am ieșit din gară, m'o oprit unu din ei și din vorbă în vorbă i-am spus undi mă duc. El o zâs că mergi și el cu mini că are și el un frate acolo. Pi drum, el o găsit un portofel cu bani și mi l-o dat mie, să-l ascund în brâu și mai încolo să împărțim. În urma noastră venea celalt, cu limba scoasă de un cot, văitându-se că o pierdut un portofel cu “bani americănești”. Când m'o întrebat, eu i-am spus că n'am găsit nimic. El parcă era turbat. Sărea la mine:

...și astfel a scăpat bietul om de doi maeștrii
ai furtului prin "sistemul grant"

- Unde-i portofelul cel “de găsit”?

- lote-l! Și desfăcându-l, căzură din el câteva bucăți de ziare.

- Ai văzut ce bani “americănești” aveau pungașii în el? Ei ți-ar fi luat banii d-tale și te-ai fi trezit cu hârtiile astea în loc.

- Ptiu! Bătu-i-ar crucea! – făcu țăranul dumirit. Unde dau eu acu di dânșii să-i scutur o leacă!

Și astfel a scăpat bietul om de doi maeștri ai furtului prin “sistemul grant".

Citește mai mult... »

Povestea unui cerşetor - milionar

Suntem și azi în restaurantul  “La urs” de pe terasa unui block-house din centrul Bucureștiului despre care v-am vorbit în articolul trecut. Jazz-bandul cântă o melodie antrenantă și molcomă. Mesele terasei sunt ocupate de clientela formată în majoritate din ruși și basarabeni, împestrițată ici și colo de demimondene și de curtezane răsfățate, de cheflii binecunoscuți ai restaurantelor bucureștene.

 

Milionarul-cerșetor Simeon Curcioglu povestindu-și viața

 

”La o masă, o pereche de îndrăgostiți, cântă o veche melodie rusească. La o altă masă... un bătrân însoțit de două domnișoare – fiicele lui. Trei refugiați ruși și povestea unei drame care le-a schimbat cândva destinul. Bătrânul – Simeon Curcioglu pe numele lui -  a fost unul dintre cei mai bogați oameni din Tiflis. Revoluția roșie i-a ucis într-o noapte de groază soția, fratele și cumnații doar pentru că erau "burjui”. A reușit să fugă în Constatinopol – împreună cu cele două fete ale lui, în vârstă atunci de 5 și de 6 ani, având în buzunare câteva bijuterii şi monede de aur. 

 

Citește aici: Povestea lui Vladimir Gerutzki

 

Dar asta este doar o parte a poveștii lui. Un adevărat roman pe care reporterul Ion Tik a reușit să-l “recompună” ascultând povestea celui care era milionar și cerșetor în același timp:

 

Citește mai mult... »

Martor de ocazie – o ocupație insolită în România de ieri

Practica mărturiei mincinoase

“Pentru că zice dumnezeescul Grigorie bogoslovul: cine va jura strâmb, acela de Dumnezeu se leapădă”, în Pravila dată de Matei Basarab se prevedeau pedepsele cuvenite pentru martorii mincinoși: “Carele se jură strîmb, de nevoie sau silit, acela ani 3 să nu se cuminece, iară de va face jurământ strâmb și fără de nevoie, ani 11 să fie nepriceștuit.” (Glava 372). 

Pedepse mai aspre erau prevăzute în cazul în care martorul mincinos era o față bisericească: “Preotul de va mărturisi strâmb, de niscare lucruri, adică de vie sau de moșii, sau de case, sau de haine, sau de galbeni, se oprește de preoția lui 3 ani și să-l ducă să șază la Mănăstire. Iară de va mărturisi asupra cuiva, ca să-i piarză viața, sau de în trupul lui ceva, atunci să i se ia popia de tot. Așijderea se pedepsesc și alți clerici de vor mărturisi strâmb.” (Glava 25) Oamenii de rând primeau însă pedepsele cele mai aspre: “De vreme ce va jura văcariul că nu știe de pieirea boului, nici de vătămarea lui, iară apoi se va vădi și se va arăta cu doi sau trei martori, oameni de credință, cum că a jurat strâmb, atunci aceluia să i se taie limba, și să plătească paguba celuia cu boul.” (Glava 299, Zac. 45) Nici asprele pravilele date de domnitorii români și nici simadincoasele legi din perioada României Mari nu au reușit însă să elimine în totalitate practica mărturiei mincinoase. Explicația pare să fie una simplă: “stârpirea indivizilor care o practică n'a fost cu putință: răul își are rădăcina în cei care îi susțin”.

 

Citește mai mult... »

Dulciuri la modă (în anul 1906)

Ne apropiem și în acest an, cu pași repezi, de perioada sărbătorilor de Paște. Știu că voi, doamnele și domnițele din toată țara, vă pregătiți deja toaletele pentru plimbare, pentru vizite sau pentru balurile primăverii și că vă consultați agendele în care aveți scrise rețetele de dulciuri cu care vă veți delecta oaspeții. De aceea, voi încerca să vă dau câteva idei, culese din carnețelul cu rețete al străbunicilor noastre (pentru savoare am păstrat ortografia și exprimările originale):

Citește mai mult... »

Au fugit de acasă pentru a se face actori...

În vremurile de azi este, de cele mai multe ori, este o mândrie ca cineva "să se facă actor". Cu cât talentul și faima unui actor este mai mare, cu atât sunt mai încântați sunt părinții de alegerea făcută de copiii lor de a se dedica scenei. Și nu se pune, în nici un caz, problema de a izgoni de acasă vreun copil pentru că a ales să devină actor. În vremurile de ieri însă, pe la începutul secolului trecut, “o seamă de părinți se socoteau în doliu dacă vreun băiat sau fată își arătau dorința de-a fi „râsul lumii". Nu numai boerii nutreau idei atât de proaste pentru meseria de „actor", egală cu aceia de paiață, ci și burghezimea, care în realitate a căutat întotdeauna să țină pasul celor „nobili" - nu avea părere bună despre „soitari" (notă: fiecare dintre cei patru măscărici ai domnilor fanarioți din Țările Române, care însoțeau pe domn la parade, la petreceri etc.), adică despre “bufoni”. Nu că actorii nu erau simpatizați de public, dar meseria lor era legată, pe vremea aceia, de multe suferinți, pricina a unei proaste stări materiale, îmbunațită mult mai târziu.” (*)

Ștefan Julian - Frosa Sarandi -  Grigore Manolescu

„Proasta părere n'a împiedicat totuși pe atâția tineri, mai puțin tinere, din burghezia de sus și chiar din neam de boeri, să îmbrațișeze meseria, fără să le pese de apriga luptă cu nevoile vieții ce-i aștepta”. Matei Millo, Grigore Manolescu, Ștefan Julian, C. I. Nottara, Vasile Toneanu, Ion (Iancu) Brezeanu, Petre Liciu sau, mai târziu, Nora Piacentini, Silly Vasiliu sau Alexandru Giugaru sunt doar câteva nume din galeria adolescenților care au fugit (sau au fost izgoniți de acasă) de acasă pentru a se dedica scenei. Articolul “Pentru a te face actor înainte vreme trebuia să fugi de acasă” – semnat de teatrologul Ioan Massoff (publicat în revista “Realitatea Ilustrată” – numărul din 31 ianuarie 1939 – disponibil online în Digiteca Arcanum) ne dezvăluie câteva din aceste povești de viață:

Citește mai mult... »

"Miss Roumania" a românilor America

Românii în America interbelică

Estimări din perioada interbelică spuneau că în acea perioadă în Statele Unite ale Americii ar fi trăit în jur de 300.000 de români – cei mai mulți dintre ei din a doua sau a treia generație. Dacă prima generație de emigranți presta, în cea mai mare parte, munci necalificate, urmașii acestora au început să ocupe locuri de muncă care impuneau calificare – în fabricile americane, în porturi sau în construcții. Mulți dintre ei au devenit mici oameni de afaceri, comercianți sau chiar profesori, medici, avocați, magistrați. Această evoluție nu i-a făcut însă, pe marea lor majoritate, să-și renege originea română. O confirmare a acestei afirmații este și faptul că americanii de origine română au înființat în perioada interbelică diferite societăți culturale care organizau întruniri cu caracter național și chiar concursuri “Miss Roumania”, precum cel menționat în știrea publicată de revista “Realitatea Ilustrată” - în numărul din 1 octombrie 1931:

 

Citește mai mult... »