Smaranda Brăescu – Icarul suspendat în nemărginire

Smaranda Brăescu a fost prima femeie pilot de avioane și prima femeie cu brevet de parașutist din România. Mai mult, în anul 1931, ea a reușit să cucerească titlul feminin de campioană mondială la parașutism, în urma unui salt făcut de la uluitoarea înălțime, pentru acea vreme, de 6000 de metri. 

Citește mai mult... »

Istorioare cu tâlc

Uneori istoria se amuză consemnând povestea unor întâmplări vesele și uneori cu tâlc. Am cules câteva dintre acestea din “Vatra: Foaie ilustrată pentru familie”, revistă publicată pe la sfârșitul secolului al XIX-lea ”sub direcțiunea d-lor I. Slavici, I.L. Caragiale și G. Coșbuc”:

Citește mai mult... »

O noapte la “Potcoava veselă"

“Birjarul care ne conduce este “simpatica amintire" a “Bucureștilor de altădată". Adică a Bucureștilor de viață liniștită și savuroasă, în care “muscalul” și șoseaua jucau un rol de căpetenie. Așa cum a rămas pe capră, cu telegarii care picură din ochii lor mari și frumoși toată melancolia unei splendori apuse, pare un solitar rămas să protesteze contra nebuniei vitezei și a prozei care se desprinde din sgomotul de claxoane, din fumul de benzină și din mirosul de ulei prăjit al Capitalei. De aceia, poate, ceata chefliilor l-a luat drept prieten și-l răsfață ca în vremuri bune când Ioșka, în livreaua lui de catifea albastră cu năsturei de aur, era un “personaj”.”
 

 

Citește mai mult... »

Poveștile Balcicului

Vă invit să ne continuăm călătoria - începută mai demult pe paginile blogului - prin locurile pline de farmec și înțesate de povești ale “Coastei de Argint" – parte a României Mari de altădată. Vom fi însoțiți și de această dată de un reporter din perioada interbelică - mai vechiul nostru prieten Ion Tic - și de Demir, un pescar lipovean din Comorovo. Să citim așadar câteva dintre poveștile pline de farmec ale Balcicului de odinioară – așa cum au fost ele consemnate în reportajul “Orașul pictorilor: Balcic”, semnat Ion Tic și publicat în numărul din 2 septembrie 1936 al revistei “Ilustrațiunea Română”:

Citește mai mult... »

"Joile grele" sau "Joile păzite"

“Calendarul popular” a avut întotdeauna o importanță deosebită în lumea satului românesc. Zilele săptămânii, zilele de sărbătoare sau cele în care au loc evenimente speciale pentru comunitate au fost personificate și înzestrate cu puteri speciale. În credința populară una dintre zilele cele mai nefaste ale săptămânii este cea de joi. Joimărița - personificarea zilei de joi - este o babă înaltă, slută și foarte rea. Ea își poartă părul despletit - “ca și o salcie găunoasă” - și rânjește arătându-și dinții îngălbeniți și stricați. E spaima fetelor leneșe, pe care le pedepsește frigându-le mâinile în jar sau zdrobindu-le degetele cu vătraiul. 

 

Toate zilele de joi din decursul unui an sunt nefaste. Dintre ele însă, “cele mai păzite” sunt “cele nouă Joi” din perioada cuprinsă între Paști și Rusalii. Ele sunt numite "Joile grele" sau "Joile păzite".

 

Joimărița -  cu părul despletit ca o salcie  găunoasă

“Oamenii din popor vorbesc despre ele ca fiind foarte înspăimântătoare și răzbunătoare. În aceste zile nu se lucrează nimic, nu se culeg nici buruieni pentru leac, nu se fac descântece. Dacă cineva calcă joile și dacă iese la lucru la câmp, acea muncă va fi bătută de grindină, de piatră sau va trimite foc, tunete, fulgere, înecuri.” (cf. studiului “Țăranul român între forțele naturii și puterile divine” – Georgiana Livia Cârlan-Antoci).

Există multe credințe populare legate de „Joile păzite”. O să vă spun câteva dintre ele, culese din lucrarea “Sărbătorile de vară la români” publicată în anul 1910 de către marele etnolog și folclorist român Tudor Pamfile: “Dacă cineva calcă Joile și iese cu plugul la arat, dacă merge la prășit sau dacă muncește orice pe câmp, peste vara, acea muncă va fi bătută de piatră, adică va fi stricată de grindină. Pe lângă grindină, Cele nouă Joi se mai răzbună împotriva celor ce muncesc și prin trimitere de foc în holde, case și orice alt avut al lor. Oamenii se tem de orice foc, dar mai ales de cel ce se naște prin trăsnet; de aceea mai spun că Cele nouă Joi sunt rele și de trăsnet, tunet sau tun, fulger, ploi pânzișe și înecuri. Prin unele sate din Moldova teama de aceste zile de joi este atât de mare “încât nici pe preoți nu-i cheamă în case spre a le face diferite servicii religioase”. Prin unele locuri din Oltenia “se crede că cei ce vor spăla cămăși în aceste zile, li se va opări grâul. De asemeni nu se toarce, nu se țese și nu se pune vârtelnița, că bate piatra.”

Joimărița - spaima fetelor leneșe

Cele din urmă două zile de joi ale acestei perioade sunt și mai înspăimântătoare: “Joia a opta se numește în Bucovina Bulcile sau Bulcii. În această zi, la Suceava se scot în procesiune moaștele Sf. Ioan cel nou și se face aghiasma. Bulcii nu se țin acolo numai de teama pietri și a ‹‹ tunului ›› ci și de teama Ielelor. 

 

Prin Moldova de jos, Joia a opta se numește mai des Buciumul Rusaliilor și se crede că se numește așa din pricină că vine după Rusalii, când acesta își buciumă sau își trâmbițează sfârșitul isprăvilor lor. Pe alocurea se zice chiar Sbuciumul Rusaliilor, avându-se credința că în această zi, pe lângă că se opresc oamenii de la muncă și sunt pedepsiți cu piatră și foc, această zi schilodește și pocește pe cel care ar îndrăsni să lucreze. A noua Joi – numită Joia mânioasă în Moldova și Joia verde în Oltenia - e cea mai năprasnică. 

 

Prin multe părți oamenii nu numai că nu lucrează nimic, nici pe lângă casă, nici pe câmp, dar se adună chiar la biserică și ascultă serviciul dumnezeesc, deoarece această Joi este rea de grindină, bătând și stricând semănăturile, mai ales cânepa”.

În încheiere vă voi spune și legenda acestei din urmă zile de Joi, așa cum se spunea cândva prin Bucovina: „Se zice că a fost odată un împărat, anume Joian, care simțind că i se apropie sfârșitul vieții, și-a pus supușii ca să serbeze ziua morții lui, spre binele lor. De ziua morții mele, le-a zis împăratul, de veți fi datori pe la alții, să nu vă duceți la muncă, deoarece în acea zi se va fierbe piatra mai tare, nourii se vor frământa mai mânioși și munca voastră va fi în primejdie. Nimic nu se va alege din sporul celor ce vor munci în ziua morții mele. Astfel, de la acel împărat, a rămas paza Joii a noua, paza Bulciului cel mare sau Ziua când fierbe piatra.”

Citește mai mult... »

Poveștile mănăstirii Zamfira

Biserica jupâneselor Zamfira și Smaranda

Dacă urmezi Valea Teleajenului pe drumul care duce de la Ploiești către Vălenii de Munte merită să te abați pentru o jumătate de oră din drum pentru a vizita și pentru a afla câteva dintre poveștile mănăstirii de maici Zamfira. 

 

 

“Istoria acestei bisericuțe, menite unui sat de clăcași până la secularizare, este interesantă mai ales prin istoria ctitorilor ei. Pisania ne spune că această biserică cu hramul Sfintei Troițe s’a început cu osteneala și cheltuiala jupânesei Zamfira, soția lui Manuil Apostoli, în zilele lui Nicolae Vodă Mavrocordat. Dar murind Zamfira, s’a ostenit noru-sa Smaranda, fiica răposatului Ioan Bălăceanu - și ea văduvă cu un cocon anume Manoil - și a sfârșit-o în anul 1743, luna lui Iulie în 28 de zile”. (1)

Din păcate biserica, devenită mănăstire de maici pe la jumătatea secolului al XIX-lea, “a fost clădită pe loc umed și nepotrivit și cu timpul se strică cu totul, ceea ce făcu pe Mitropolitul Nifon să zidească în 1855 o alta”. 

O frumoasă legendă despre modul în care a fost ales locul în care urma să fie clădită “Biserica cea nouă” a mănăstirii era dezvăluită în anul 1937 reporterului interbelic Ion Tic de către “maica Nectaria, căreia i se spune pe drept cuvânt și maica Voie-bună pentru voia-bună pe care o arată tuturor credincioșilor”:

Maicuțe sub cireșul inflorit
Mănăstirea Zamfira - 1937

“- Dar, pare-mi-se, de zidirea bisericii Mitropolitului Nifon se leagă și o legendă… Legenda unui stol de porumbei. Se spune că, jupâneasa Zamfira, întristată de paragina în care căzuse bisericuța ei, s'a arătat în vis unui bătrân călugăr. Călugărul, care a povestit visul mitropolitului, a fost însărcinat cu alegerea locului și cu zidirea bisericei. Noaptea următoare, Zamfira s'a arătat din nou în vis, spunând călugărului: Du-te la mănăstirea mea dragă. Un stol de porumbei albi îți va arăta locul unde să reclădești biserica. A doua zi, ajungând pe înserate la mănăstire, călugărul văzu cu uimire un stol de porumbei albi așezați pe locul unde se găsește astăzi biserica. Monahul merse la locul ales de ctitoare și înfipse o cruce de lemn, loc pe care se ridică mai târziu, biserica Mitropolitului Nifon.” (2) Noua biserică este construită în perioada 1855 – 1877 sub “prin osârdia lui Eftimie, stareț la Ghighiu. Mitropolitul Nifon ridică biserică nouă, lângă cea veche, între anii 1855-1857. Îi puse două hramuri, Înălțarea și Sfântul Nifon. O intitulă oficial ‹‹Schitul Nifon›› şi lăsă biserica veche a Zamfirii ca biserică de cimitir a satului și a călugărițelor. Biserica lui Nifon este zidită, în stilul de încăpătoare hală ce se obișnuia prin 1850”. (1)

Citește mai mult... »

Jacques M. Elias - un rar exemplu de generozitate

Auzim adeseori vorbindu-se despre Spitalul Elias din București – una dintre instituțiile medicale de elită ale României și totodată un centru academic în care se desfășoară o activitate prodigioasă de cercetare și învățământ în domeniul medical. Din păcate, nu foarte des este pomenit cel care a făcut posibilă nașterea acestui spital.

 

Industriașul, bancherul și moșierul Jacques Menachem Elias este filantropul care și-a lăsat prin testament întreaga avere – evaluată în anul morții sale, 1923, la 1 miliard de lei – Academiei Române. Donația a fost făcută în scopul “promovării culturii din România, alinării boalelor săracilor noștri, încurajării elementelor valoroase, sprijinirii cauzelor nobile și aceasta fără deosebire de origine, pentru toți cei care merită să fie ajutați”. Să vedem în cele ce urmează cine a fost Jacques Menachem Elias:

Jacques M. Elias (stânga) 
Casa din strada Corabiei nr. 2 (ulterior Clemenceau)
în care  a locuit fondatorul spitalului Elias  (dreapta)

Jacques Menachem Elias s-a născut într-o familie de origine evreiască din București, în anul 1844. A fost unul dintre cei mai importanți oameni de afaceri ai României la începutul secolului al XX-lea: proprietar al Fabricii de zahăr din Sascut, președinte al Băncii Generale Române, unul dintre cei mai importanți moșieri ai vremii, proprietar a două mine de mercur în Dalmația, patronul hotelurilor Patria și Continental din București, deținător de acțiuni în valoare de multe milioane de lei emise de bursele din New York, Bruxelles, Londra, Praga, Belgrad, Viena, Berlin etc. Jacques Menachem Elias a fost caracterizat de către Nicolae Iorga ca fiind “un mare exemplu de generozitate umană”. 

 

Dar iată cum a fost evocată viața și personalitatea industriașului Elias într-un articol semnat Alex. F. Mihail, publicat de săptămânalul “Realitatea Ilustrată” în anul 1936:

Citește mai mult... »