Graiul Maramureșului

Maramureșul este un ținut al bisericilor de lemn, al peisajelor de poveste și al tradițiilor străvechi păstrate până în zilele noastre. Mai puțin cunoscută este însă bogăția lingvistică a acestei zone, reprezentată printr-un număr mare de regionalisme. Un turist neavizat care ajunge în Maramureșul istoric poate să fie surprins de “graiul Maramureșului”, un grai "puțin diferit" de cel auzit zi de zi în restul țării: 

a agiuna	-	a nu mânca și a nu bea nimic
a aldui	-	a binecuvânta
ariște	-	închisoare
badoc	-	tinichea
bagău	-	restul de tutun ce rămâne în lulea, pe care fumătorii îl înfundau în gură pentru a înlocui tutunul
a bănui	-	a duce dor, a se necăji
bărbânță	-	putină pentru lapte sau brânzeturi
bărdaș	-	tâmplar
a băsădui	-	a vorbi
bândură	-	cârpă
a birăi	-	a mormăi
bâț	-	chibrit
bolund	-	nebun, prost
a bontozoi	-	a împrăștia, a deranja
a bozălui	-	când fug vitele de căldura (bozăluiesc)

 

Grup de fete și de neveste din Ieud
în ziua de Crăciun (1922)

bruțac	-	sac de merinde
a bucăli	-	a mesteca
budercă	-	femeie grasă
budușlancă	-	femeie fugită de la bărbat
buiac	-	îngâmfat
cantă	-	cană mare, canceu
cărărău	-	derbedeu, pierde-vară
cârstnic	-	cantor
cătuș	-	lanț
cătilin	-	încetișor
a se cânta	-	a se plânge
clisă	-	slănină
clofușniță	-	femeie dezordonată, stricată
cocon (cocoană)	-	băiat (fată)
a cocăli	-	a găti
a coldui	-	a cerși
coleașă	-	mămăligă
copchil	-	copil din flori
a cota de cineva	-	a îngriji pe cineva
un cui de horincă	-	un păhărel de țuică
custură	-	briceag
dohănâș	-	fumător
a dorovăi	-	a face curățenie în casă în ajun de sărbători
drușcă	-	domnișoară de onoare la o nuntă
a durăi	-	a rostogoli
fățoaie	-	față de masă

 

Jocul "Vâltoarea", în zi de Paști,
 în Săpânța (1923)

a fișcăi	-	a șuiera
firfăit	-	urât
a froi	-	a sforăi
găzdac	-	om bogat
gheizăș, vonătău	-	tren
a gogoli	-	a mângâia
femeie groasă	-	femeie însărcinată
groscior	-	smântână
hireș	-	frumos
halușcă	-	sarma
haznă	-	folos
hiriz (firez)	-	fierăstrău
a hondrăni	-	a face zgomot
horholină	-	fată tomnatică
hunsfut	-	blăstămat
înformăcat	-	vrăjit
întânțălat	-	care se poartă măreț
lipideu	-	cearceaf de cânepă
maiștăr	-	meșter
măcău	-	toiag, botă
a mălătui	-	a petrece, a chefui
mănânțoc	-	mărunt
mărădic	-	moștenitor, descendent
mărăndău	-	copil din flori
mărturie	-	zi de târg
mătrice	-	reumatism
meșterșug	-	vrăjitorie
mintenași	-	imediat
mâtâțea	-	mititică
moașă	-	bunică
oblu	-	drept
a să pădăi	-	a se grăbi (păzi)

Sfintirea pascăi în dimineața
primei zile de Paști, la Giulești (1924)

petrecanie	-	înmormântare
pețâlă	-	monedă, ban mărunt
piparcă	-	ardei roșu
pomninoc	-	darul pe care îl duc nuntașii pentru mire sau mireasă
pomnițe	-	fragi
a poronci	-	a trimite vorbă
prăbălau	-	care încearcă, șmecher
pușleac, custură	-	cuțit
rapandulă	-	femeie stricată
rât	-	livadă
ruguț, rugușăl	-	trandafir
a sodomni	-	a arde (sodomnite-ar Dumnedzău)
somță	-	solniță
stolnic	-	pâine mare și frumoasă care se duce la biserică și se mănâncă în ziua de anul nou
strâgă	-	slănănoagă
struț	-	podoabă de flori care se pune la pălăria bărbatului
scoforniță	-	femeie neglijentă
a sârgăni	-	a telegrafia
sperlă	-	cenușă
șpâhe	-	plete, păr lung
ștrimfli	-	ciorapi
tăbulație	-	recensământ
țăligrad	-	stâlp de telegraf
țăpălău	-	lingură mare de lemn
a țăli	-	a nimeri
vâj	-	moș
zdrânboiet	-	bosumflat, posomorât

Sursa: Tache Papahagi – “Graiul și folklorul Maramureșului” – Editura “Cultura națională” - 1925

Citește mai mult... »

Telegraphul și "Ştirile de la ora 5"

Ştirile de tip tabloid sunt nelipsite azi de pe micile ecrane sau din paginile gazetelor - fie că ele apar în format clasic sau electronic - și fac deliciul publicului. De ce? Probabil pentru ele că ne satisfac plăcerea de a bârfi. De asemenea, știrile din categoria "senzaționalului" sau cele o care pun în prim-plan fapte care ar putea atenta la siguranţa noastră, au un impact garantat. Senzaționalul nu e însă o găselniţă a presei actuale. Acest tip de presă a apărut pe la mijlocul secolului al XIX-lea, odată cu primele ziare de mare tiraj. Începând din acei ani noi cititorii, fie că recunoaștem, fie că nu, reacționăm la articolele care ne dau informaţii despre crime, violuri, tâlhării, atentate sau altele de acest gen. Vrem sau nu vrem, le citim și dicutăm despre ele. Dacă nu am reușit să vă conving, poate că să o facă câteva știri culese de prin gazetele românești ale anului 1886:

Mare scandal

"Indivizii Nae Chris., Iosif S. și Franț H. sunt oameni de bucluc. Ieri, neavând pesemne altceva de lucru, se vorbesc câteşitrei şi dau năvală în prăvălia lui Stan F., din şoseaua Ştefan cel Mare, sparg lucrurile aflate în prăvălie, sparg geamurile şi încă multe altele. Dl. Stan F., care din auzite ştie că într-un stat organizat proprietatea este garantată prin legi şi astfel nimeni nu o poate nimici sau însuşi pe nedrept, în unire cu alţii a legat cobză pe cei trei năvălitori şi i-a dus la răcoare".

Călcat de cal

"În ziua de 22 iunie pe la orele 4 p.m., locuitorul Nicolae I. N. din comuna Brezoaele, plasa Bolintinului, judeţul Dâmboviţa, a călcat cu calul pe consăteanul sau Tică Negoiţă, care a şi încetat din viaţa în acea zi. Inculpatul împreună cu actele de constatare s-au trimis parchetului."

Înecată

"Femeia Elena lui Gabur, în etate de 70 de ani, de loc din comuna Bârgăoani, judeţul Neamţ, a venit la o soră a sa Catrina Bordianu în comuna Tupilaţi, din acest judet. În seara zilei de 25 iunie curent, numita a mers apoi la cârciumă împreună cu sora sa si cumnatul său Gheorghe Bordeianu, unde bând vin, a plecat singură şi voind a trece pârâul Valea Alba pe o punte, a căzut de pe ea şi s-a înecat. Cadavrul acesteia scoţându-se s-a înmormântat."

Oameni periculoşi

"Ştefan D. nu este om de glumit. Când i se aprind paiele în cap, apoi ţine-te pânză să nu te rupi. Ieri având o mică daraveră cu un domn Petre N., se repezi tam-nisam cu un cuţit spre acel domn şi voi să-l înjunghie. Planul din fericire nu i-a reuşit; mai mulţi oameni sărind într-ajutor l-au dezarmat şi l-au dus la locul cuvenit."

Evenimentele devin din ce în ce mai grave:

Monstru

"Fata Anita, în etate de 19 ani, fiica locuitorului Ioje G. D. din comuna Răchiteni, judeţul Roman, în ziua de 26 iunie, a născut un monstru mort de sex feminin..." (doar pentru cei curajoși: continuarea știrii se poate citi în decupajul alăturat).

Mort în apă fiartă

"În ziua de 19 iunie pe când femeia Safta T. prepara scăldatoarea lehuzei Sanda M. din comuna Crucea de Sus, judeţul Putna, a căzut în găletarul cu apă fiartă un copil în etate de 2 ani ce se afla în casă, care după 2 zile de suferinţă a încetat din viaţă."

“Toate-s vechi si nouă toate” – nu-i așa?

Ştirile sunt preluate din numerele publicate în zilele de 2 februarie 1886 și 7 februarie 1888 ale ziarului:

Citește mai mult... »

Senzațional interbelic: Perla neagră la București

Cel mai mare star al lumii, cea supranumită de presa mondială “Regina tropicelor” sau “Perla neagră”, a fost invitată la București în anul 1928 pentru a juca într-un spectacol de cabaret. Senzațional, nu-i așa? Este vorba despre nimeni alta decât despre...

 

Citește mai mult... »

Sănătate și frumusețe canină (interbelică)

Istoria societăților pentru protecția animalelor începe în România undeva pe la începutul secolului trecut. În 1908 era constituită deja prima societate de acest gen, iar membrii acesteia puteau să dea în judecată pe cei care maltratau animalele, cărora li se putea aplica o amendă cuprinsă între 5 și 10 lei în baza aplicării – celebului și controversatului în epoca - articol 385 alin. II din Codul penal. În perioada interbelică protecția animalelor avea așadar deja un istoric. Era celebru prin mahalalele bucureștene un autobuz mare negru pe care scria: “Dispensarul poporului pentru animalele bolnave ale săracilor”. Dispensarul ambulant aparținea unei organizații londoneze înființate de o anumită doamnă Dickin care deținea astfel de autobuze în Anglia, Franța, Tanger, Egipt și în omânia. Am găsit chiar o relatare în presa vremii despre existența și misiunea acestuia:

Dispensarul animalelor sărace

“Mașina aceasta e azi un prieten al mahalalelor. Cutreieră colțurile cele mai sărace, depășește marginile orașului, iese afară, pe șosele, colindă satele pentru a duce alinarea sau tămăduirea câinilor, cailor, tuturor animalelor, pe care proprietarii n'au mijloace să le îngrijească. Un mic spital ambulant, care pleacă pe drumuri în căutarea bolnavilor. Se oprește în strada mizeră. Doctorul pășește într-o curticică.

- N'aveți ceva animale bolnave? Vi le caut eu!

Fotografie de la un concurs
de frumusețe pentru câini
organizat în București în anul 1934

Omul sărac privește neîncrezător: să-i spuie? Să nu-i spuie ? Cățeaua lui, care-i păzește de patru ani bulendrele, zace și chelălăie de trei zile. Acesta o fi vreun doctor “șomer". Nu-i vin clienții acasă și a pornit după ei. I se rupe inima că-i moare Zinca, dar îi e teamă să nu-l râdă mahalaua când o auzi c'a dat bani la “doftorul" de câini. Asta-i pentru boieri...

- Nu te costă nici un ban.

Medicul veterinar a aruncat cuvântul magic cu care și-a deschis drumul spre bietele viețuitoare chinuite pe care capriciul destinului le-a strâns pe lângă bordeiele celor săraci.

Minunea automobilului care trece pe la casele celor săraci, lecuind javrele lor fără de pedigren, se răspândește cu iuțeala fulgerului pe la toate periferiile. Cei cari au nevoie de ajutor, ies în poartă și așteaptă neliniștiți, privind în zare, până ce sumbra siluetă își face apariția după colțul străzii... “. (articolul “Crucea roșie pentru animale” – semnat Daria Luca – “Ilustrațiunea română” – 14 noiembrie 1934)

Maidanez interbelic pe masa de operație

Cu toate acestea, până acum câteva zile, credeam că institutele de înfrumusețare destinate rasei canine sunt un apanaj al epocii noastre. Că s-a atins acest lux în domeniul îngrijirii prietenilor noștri patrupezi doar în ultimele decenii. Un articol din revista „Ilustrațiunea română”  anunța însă cu surle și trâmbițe – e drept, cu umor și cu un ton ușor sarcastic – înființarea primului „Institut de frumusețe pentru câini” din România încă în anul 1934: “Patima de civilizare a ajuns la noi un soi de psihoza colectivă. Toată lumea vrea să realizeze lucruri occidentale. Nu ați citit la rubrica de “curiozități" a ziarelor că în străinătate au luat ființă “Institute de frumusețe" pentru câini? Se poate ca Bucureștii, capitala României, care produce un tip de câine standard: ciobănesc, de rassă curată, superioară, să nu posede un asemenea institute ?!... Iată de ce o mână de oameni de inimă, proprietari de câini de rasă, în lupta lor pentru occidentalizarea Capitalei și pentru frumusețea câinilor bucureșteni, au înființat abia de câteva zile primul salon pentru înfrumusețarea acestora.”

Firma primului "Institut  de înfrumusețare canină"
 din București - 1934

Reporterul interbelic chiar face o vizită la “curiosul” institut proaspăt înființat și ne face o prezentare a acestuia. Ne descrie chiar tratamentul acordat unuia dintre primii clienți. Interesante sunt însă și informațiile pe care le vom afla despre societea românească interbelică, despre metehnele și mentalitățile de atunci, atât de asemănătoare cu cele care caracterizează și România de astăzi:

“Institutul de frumusețe se compune dintr'o cameră de primire și consultații, din o sală de baie, una de operații și înfrumusețare și o sală pentru boli contagioase. Totul e nou, curat, strălucitor. Cei doi medici au halate albe, impecabile, iar ajutorul, mâinile proaspăt spălate. Cel mai bine îngrijit leagăn de copii nu se poate compara cu acest cochet local, destinat frumuseții potaielor de lux.

Una din primele cliente e “Puffy". Un “griffon" corcit cu “terrier", durdulie și cu părul mătăsos zburlit pe ochi. Puffy are sarcina înaintată, e aproape de naștere și a căpătat o exemă, fiindcă mănâncă prea multă carne. D-na, stăpâna, lămurește cu multă îngrijorare că toată noaptea Puffy a avut un somn foarte agitat… Pe masa de consultație, Puffy tremură de frică. Mâna parfumată a stăpânei îi mângaie capul ciufulit și-l strânge la sân.

- Nu-ți fie frică, “nenea dotolu" nu-ți face rău!

Puffy se calmează și “nenea dotolu" a pipăie, o examinează cu deosebită atenție.

Puffy la băiță

- Îi trebuie regim. Mănâcă prea multă carne. Nici sosurile și nici oasele nu sunt permise! Mai cu seamă laptele e strict interzis!

- Laptele ? În fiecare zi îi dădeam o jumătate kilogram ! Știți, e înainte de naștere.

Tânăra doamnă se înduioșează pentru viitorul fericit eveniment. Nouă ni se strânge inima. Când te gândești că sunt în București mii de familli sărace care nu au cu ce să-și hrănească noii născuti!...

Regimul prescris lui Puffy e următorul: paste făinoase cu unt, brânză sărată, supe dense de zarzavat, iaurt și dulciuri. Nimic mai mult. Câteva injecții contra exemei și toaleta, regulat. I se face deocamdată o baie cu apă caldă, fiartă electric și un duș bun. I se mai taie puțin părul crescut prea abundent și unghiile ce amenință să strice puritatea rassei...

O famili de terrieri interbelici (1934)

La plecare, doamna cumpără un pachet cu biscuiți, un produs “importat din străinătate", compus din extract de oase si vitamine. A costat câteva sute de lei. Dar Puffy merită: Știe să facă tumbe ca un adevărat câine de circ. Ni se mai spune o noutate de mare importanță: la congresul internațional de chinologie, care se va ține la Monaco, în 1934, pentru prima oară va fi reprezentată și România. Se va discuta între altele și recunoașterea rassei naționale a câinilor ciobănești. E un semn al timpului. Am pornit-o serios pe calea progresului. Dar mai este un mare pas de făcut. În țara noastră, unde mor 65 la sută dintre sugaci, nu s'a gândit încă nimeni la frumusețea pisicilor!

Unde mergem la vară?

Am părăsit “Institutul de infrumusețare a câinilor'', gândind la o veche zicătoare:

- Ce-i lipsește chelului?”

Sursa:

- articolul “Ce-i lipsește chelului?” – semnat “Rex” – “Ilustrațiunea română” din 1 ianuarie 1934)

Citește mai mult... »

Florica Florescu - Regina operetei de altădată

România se numără printre puținele țări în care opereta are o puternică și valoroasă tradiție. în anii 1830-1831, în principalele centre culturale ale țării, viața artistică era dominată de vodevil – formă a teatrului muzical, iar primele companii de teatru de operetă și-au început activitatea încă de acum 130 de ani, demonstrând astfel longevitatea și frumusețea unui gen muzical care îmbina armonios libretul dramatic, cupletele cântate de soliști, dansul și mișcarea scenică cu muzica interpretată de o orchestră. Un adevărat animator al genului a fost tenorul Constantin Grigoriu care, începând cu anul 1904, împreună cu trupa sa, a prezentat în vestita Grădină Oteteleșanu, aproape tot repertoriul important de operetă. Dezvoltarea gustului marelui public pentru operetă a făcut să crească ținuta spectacolelor și mai cu seamă valoarea interpreților. Așa au apărut artiști de primă mărime, ca Nicolae (Nae) Leonard, Florica Cristoforeanu, Mara d’Asti, Florica Florescu, Ion Băjenaru, Alexandru Bărcanescu, George Niculescu-Basu, V. Maximilian, N. Ciucuretti, G. Carussi, Constantin Tănase, A. Popescu ș.a., unii dintre aceștia reușind să se impună și peste hotare, pe importante scene europene.

Florica Florescu şi-a început cariera (alături de Maria Ciucurescu) în trupa lui Burienescu – trupa pe care  Caragiale adesea mergea să o vadă pe scenele grădinilor de vară din Bucureşti (a debutat pe scena Grădinii Mitică Georgescu din str. Câmpineanu). La sfârşitul lui iunie 1905 stagiunea Grădinii Rașca a fost deschisă de trupa de operetă şi comedii condusă de Nicu Poenaru. S-au jucat: Greva minerilor, Vânzătorul de păsări, Clairetta în concentrare, Perichola, Mascotta, M-selle Nitouche, Fata tamburului major. S-a remarcat, în ultimele două operete, Florica Florescu - viitoarea stea a operetei româneşti.

În anul 1909 o regăsim pe Florica Florescu în trupa lui Constantin Grigoriu, care deschide stagiunea la Lyric cu „1001 de nopți”, în care Florica Florecu a jucat alături de Elena Apateanu, celebrul Leonard, Maximilian și Ciucurette. În același an a jucat și în Prințesa dolarilor, împreună cu Leonard și cu Virginia Miciora (spectacol dirijat de Robert Franck).

Florica Florescu a jucat de asemenea, la Oteteleșanu, tot cu trupa Grigoriu, în opereta lui Kalman – Husarii la manevră. Din presa vremii: ”Premiera are mare succes datorită duetului Florica Florescu, delicioasă în travestiul unui teterist și Ciucurette, savuros într-un plutonier de cavalerie.”

                  

În 1910 o regăsim în Contele de Luxemburg de Lehar și în Orfeu în infern de Offenbach – opereta jucată la Teatrul Modern.

Alte roluri:

1910 – Pompierul de serviciu  de Cottens şi Gavault; muzica de Varney; distribuţia: Gogu Carussy, Vera Molea, Elena Leonard, Florica Florescu, Velimir Maximilian, Gogu Carussy, Nae Ciucurette;

1912, 29 mai – Păpuşica, muzica Leo Fall; distribuţia: Ionel Cigallia, Velimir Maximilian, Nae Ciucurette, Alexandru Gheorghiu, Ion Bidescu, T. Dioghenide, N. Stănescu, Theo Teodorescu, D. Marinescu, P. Pagu, C. Stoienescu, Elena Teodorescu, Marietta Ionaşcu-Dorna, Florica Florescu, S. Angelescu, C. Catziky, Theodora Vasilescu şi d-ra Maria Filotti;

1913 – Femeia modernă de Jean Gilbert; distribuţia: Gheorghe Carussy, Velimir Maximilian, Jean Niculescu, Ionel Cigallia, D. Marinescu, T. Teodorescu, Anna Grand, I. Stoenescu, Florica Florescu, Ecaterina Orban, Elena Mavrodi;

1916, 25 mai – Când doi se iubesc, muzica: Ed. Eysler; libretul: Wilner Bodausky; distribuţia: Jean Niculescu, Florica Florescu, Anna Grand, Nae Ciucurette, Mişu Ştefănescu, Luiza Bărcănescu, Ion Petrescu; regia: Dumitru Mitu; dirijor: Alexandru Bărcănescu.

Citește mai mult... »

“Locotenentul invizibil” - primul film sovietic difuzat în România

O știre citită în revista “Realitatea Ilustrată” – numărul din 23 ianuarie 1935 - mi-a atras atenția: consemna proiectarea pentru prima dată pe ecranele cinematografelor românești a unui film produs în studiourile din Uniunea Sovietică. Este vorba de filmul Locotenentul invizibil (Poruchik Kijè, 1934). Comedia muzicală sovietică a fost regizată de Aleksandr Faintsimmer, fiind bazată pe nuvela Locotenent Kijè scrisă de Yury Tynyanov (pelicula a fost difuzată în Statele Unite sub numele de Țarul vrea să doarmă). Povestea filmului satiriza obiceiurile și obsesiile, uneori absurde, ale Țarului Petru I al Rusiei, precum și viața de la curtea acestuia. Este de menționat și faptul că partitura acestui film a fost semnată de celebrul compozitor Serghei Prokofiev. Să consemnăm că filmul a fost difuzat în ianuarie 1935 pe ecranele Cinematografului Regal din București.

Primul film rusesc în România

“Trăim zilele acestea cel mai important eveniment artistic al ultimilor ani. Ni se oferă prima oară să asistăm la un film rusesc, realizat în întregime în studiourile din Moscova şi Leningrad. S’a scris până acum o literatură extrem de vastă despre realizările cinematografului rus. Marile personalități artistice mondiale au recunoscut în unanimitate, prin felul de a se prezenta, că filmul rus întrece cu mult ca valoare celelalte realizări europene şi americane. De altminteri, filmul rus este cu totul altfel ca un film obișnuit american și european, și reprezintă adevărata quintesență cinematografică. Rușii sunt singurii realizatori care au înțeles specificul adevărat al cinematografului și mai ales al cinematografului sonor.

Notă din numărul din 16 ianuarie 1935
al revistei “Realitatea Ilustrată”

Primul film rus pe care-i vedem la noi este „Locotenentul invizibil", realizat după cunoscuta nuvelă “Porucik Kijè”. Publicul va fi surprins de maniera cu totul nouă, de stilul aparte în care a fost realizat acest film. Acei care au fost în Rusia și au văzut acolo piese de teatru și filme, au recunoscut că cei mai naturali actori din lume sunt rușii. Aceștia interpretează cu o artă atât de adevărată personagiile care le sunt încredințate, încât ai impresia certă că eroii trăiesc într’adevăr și că nu sunt întruchipări ale imaginației. Aceasta este caracteristica interpretării filmului „Locotenentul invizibil”.

Rolurile principale au fost distribuite celor mai strălucite elemente ale teatrului și cinematografului rus. Aceștia interpretează pe eroii fantastici din „Locotenentul invizibil“ cu o naturalețe și cu o sinceritate care te uluiește pur și simplu. Muzica filmului rusesc „Locotenentul invizibil” este în întregime opera celebrului compozitor Sergei Prokofiev. Adevăratele melodii ruse, arzând de viață și vioiciune, vibrând pe coardele unui sentimentalism profund, vor fi auzite în „Locotenentul invizibil”. Regizorul filmului este Alex. Feinzimmer. Acesta a realizat filmul intr o manieră cu totul deosebită de stilul de lucru al regizorilor americani și europeni. Scenele vibrează de o rară intensitate. Totul este realizat în linii simple şi totuși impunătoare. Mișcările de mase sunt orânduite impecabil și într’un mod cu totul original.

Pentru acei care sunt cât de puțin în legătură cu mișcarea artistică universală, acest nume este mai mult decât cunoscut. Mai ales că acum în urmă, Alex. Feinzimmer a primit o strălucită ofertă de angajament în America, pe care însă se pare că a declinat-o. Stilul în care Alex. Feinzimmer a regizat „Locotenentul invizibil” (Porucik Kijè) este cu adevărat nou, față de stilul regizorilor americani și europeni. Aceasta se remarcă de la prima până la ultima scenă a filmului.”

Un deceniu mai târziu, producțiile sovietice urmau să devină nelipsite de pe ecranele cinematografelor românești. Dar asta este o cu totul altă poveste…

Surse:

- articolul “Primul film rusesc în România - Regia, muzica, interpretarea” - publicat în numărul din 23 ianuarie 1935 al revistei “Realitatea Ilustrată”
- notele și imaginile publicate în numărul din 16 ianuarie 1935 al revistei “Realitatea Ilustrată”

Citește mai mult... »

1932: O zi din viața primei femei taximetrist din Bucureşti

Prima jumătate a secolului al XX-lea – îndeosebi perioada interbelică – au reprezentat epoca în care femeile au cucerit, pas cu pas, poziția în societate pe care o ocupă și astăzi. Dreptul câștigat de femei de a profesa meserii rezervate până atunci exclusiv bărbaților a constituit o etapă importantă în “lupta pentru emanciparea femeilor”. Această aspirație a femeilor nu era însă doar un moft. În lipsa unei adevărate independențe financiare, femeile ar fi rămas tributare veniturilor câștigate de soții lor. Iar autonomia financiară nu se putea câștiga decât prin munca proprie.

Astăzi o să vă povestesc - ajutat ca de obicei de relatările reporterilor interbelici - despre prima femeie taximetrist - "șofeur de piață" cum li se spunea taximetriștilor în acea epocă - din România. Această doamnă, Sevastița Georoceanu pe numele ei, era soția unui medic de plasă, mic proprietar de moșie, și a primit permisiunea de a conduce din partea bărbatului ei după o îndelungată “luptă conjugală”. Ea a profesat meseria de taximetrist doar în București pentru că, nu-i așa, “provincia nu tolera încă excentricități”.

 

Povestea unei zile din viața de taximetrist a "energicei oltence" a fost consemnată de reporterul interbelic Margareta Nicolau și publicată în săptămânalul “Realitatea Ilustrată” - numărul din 12 mai 1932. Să citim așadar:

Sevastița Georoceanu - prima femeie taximetrist din București

Citește mai mult... »