Românii și "criza sanitară" (gripa spaniolă)

Gripa spaniolă a fost până azi etalonul în funcţie de care sunt evaluate astăzi toate pandemiile. În doar un singur an, între 1918 şi 1919, a lăsat în urmă un tablou grotesc: peste 50 de milioane de morţi. Statisticile optimiste precizează că jumătate din populaţia lumii a fost infectată. Rata mortalităţii cauzată de gripa spaniolă era de peste 250 de ori mai mare decât în cazul unei gripe obişnuite. Cei mai afectaţi au fost tinerii. Între 2,5 şi 5% din populaţia lumii a murit de gripă spaniolă. În Asia au fost 36 de milioane de victime. În Oceania doar 85.000. Dacă gripa spaniolă a ucis 50 de milioane de oameni, Primul Război Mondial, cel mai mare război pe care îl cunoscuse omenirea până atunci, a răpit „doar” 20 de milioane de vieţi.

Vă propun acum câteva extrase din presa acelor ani, articole care vor dovedi, o dată în plus că noi, cei de azi, nu suntem chiar atât de diferiți de românii de ieri:

Citește mai mult... »

Guvernul a căzut grav bolnav

Care este adevăratul motiv al căderii Guvernului? Cauza a fost descoperită încă de prin anul 1907 de redactorii revistei “Furnica”. Redau articolul pentru edificare. E adevărat însă că am înlocuit numele “diagnosticienilor” de atunci cu cele ale specialiștilor în “medicină guvernamentală” din zilele noastre:

- Hi măi Martine și nu te mai încăpățâna și tu acuși!... 

Ori vrei s’ajungi la București când n’o mai 

rămânea nici o slujbă pentru tine?

Citește mai mult... »

Mormântul lui Adolf Hittler din Bucureşti

Revista "Realitatea Ilustrată" a publicat în numărul 28 septembrie 1933 un articol care avea ca subiect ipoteza conform căreia dictatorul german Adolf Hitler ar fi avut o origine semită (în 1933 Adolf Hitler, tocmai preluase puterea absolută în Gemania). Știrea se referă la un anume Hittler (cu doi “t”) al cărui mormânt se găsea în cimitirul Filantropia din București: 

Detaliu din fotografia publicată în revista
"Realitatea ilustrată" - numărul din 28 septembrie 1933

Citește mai mult... »

Actori aproape uitați: Aurel Athanasescu

Aurel Athanasescu (n. 1886 – d. 1965) a fost unul dintre marii actori care au jucat pe scenele românești în prima jumătate a secolulul trecut. Absolvent al cursurilor de canto ale Academiei de muzică și artă dramatică înființat de Theodor M. Stoenescu și al Conservatorul de Artă Dramatică (clasa C. I. Nottara, 1907). A jucat în perioada interbelică pe scenele Teatrul Naţional din Bucureşti și ale Teatrul Naţional din Cluj; a colaborat cu trupele Teatrului Vesel și ale Teatrului Comoedia. Aurel Athanasescu a jucat în 1912 în prima producție cinematografică românească, filmul “Independența Românei” (în rolul lui Peneș Curcanul, alături de alți mari actori dintre care amintesc pe Constantin Nottara, Aristide Demetriade, Aristizza Romanescu, Agepsina Macri, Maria Ciucurescu, Sonia Cluceru, Maria Filotti, Elvira Popescu (Aurel Athanasescu a fost primul soț al actriței Elvira Popescu).

Aurel Athanasescu a rămas în memoria contemporanilor mai ales datorită rolurilor jucate în piesele scrise de I.L. Caragiale - rolul lui Chiriac din “O noapte furtunoasă” fiind probabil cel mai reprezentativ. Marele actor preciza într-un interviu acordat ziarului “Adevărul”, în anul 1937, cu ocazia inaugurării “Săptămânii festive Caragiale”, organizată de Teatrul Comoedia: “M'am născut cu eroii lui Caragiale, am trăit cu ei, i-am furat și i-am adus pe scenă. Rolul lui Chiriac mi-a intrat în sânge și sunt fericit, ori de câte ori am prilejul să îl joc. Cu atât mai mult cu cât, de data aceasta, ansamblul căruia îi aparțin este de proporții cu totul neobișnuite.” (“Adevèrul” – 5 octombrie 1937)

Aurel Athanasescu a intrat azi, nemeritat, în categoria “actorilor aproape uitați”. Tocmai de aceea voi încerca să readuc în memoria colectivă, în parte, povestea destinului acestui mare actor, ajutat fiind de informațiile menționate de F. O. Fosian în volumul “87 artiști bucureșteni din teatru, operă și revistă” (Editura Cultura poporului):

„Cine dintre acei care l'au văzut recent pe Aurel Athanasescu reapărând în rolul lui Chiriac din “O noapte furtunoasă", ar crede că-i un actor scos la pensie?... Treizeci ani de carieră, de cinstire a scenei românești, de muncă și de pasiune, au sburat ca un vis pentru acel care și azi e un pasionat al teatrului, al artei pe care a slujit-o cu devotament, cu abnegație. Bravo, nene Aurică!

Și acum, să-i urmărim cariera:

Era în anul 1903. Având voce frumoasă de bariton, după ce a terminat liceul, părinții l'au înscris la Academia de muzică și artă dramatică a regretatului Stoenescu (fostă pe str. Mircea Voda N.A.).

- Să te ții de treabă, i-a spus tatăl său, că de nu, te dau la cismărie sau la ceasornicărie.

În timp ce tatăl său îl știa la canto, Aurel Athanasescu urmează și clasa de dramă a maestrului Nottara.

- Când eram în anul trei de conservator - îmi spune d-sa – la producția de fine de an am dat replica tuturor elevilor Aristizzei Romanescu. Când a venit rândul meu să-mi recit bucata - preparasem Severo Torelli - Alexandru Davila, director pe atunci al Teatrului Național, fiind de față la producție și dându-și seama de valoarea mea din replicile susținute, m'a oprit să mai recit bucata, m'a chemat la el, și frecându-și nasul (era un tic al lui) mi-a spus că mă angajează la Teatrul Național, cu 80 de lei pe lună.

Acestea se petreceau în luna august a anului 1907. În toamna aceluiași

an, debutează în piesa “Curcanii" a lui Grigore Ventura, jucând rolul căpitanului Coroiu.

Aurel Athanasescu pe scena Teatrului Național
alături de Gheorghe Storin, Ion Manta și Maria Mohor

Când a intrat în teatru, d. Aurel Athanasescu avea mustață. Primind însă ordin să-l înlocuiască în rolul lui Galus din “Fântâna Blanduziei" pe d. Tony Bulandra, care se înzăpezise cu prilejul unui turneu undeva prin provincie, a fost nevoit să o radă.

- Davila - îmi spune d. Aurel Athanasescu evocând aceasta întâmplare - l'a adus pe Mahauer (notă: Pepi Machauer - peruchierul Teatrului Național) să mă “opereze”... Eu citeam rolul, Pepi tundea, iar Davila mă consola cu un discurs bine simțit.

De atunci, de câte ori pun mustăți false pentru scenă, mă emoționez atât de tare, că asud și mi se deslipesc.

În 1919 a fost detașat pe timp de un an la Teatrul Național din Cluj, unde a inaugurat stagiunea interpretând rolul titular din “Ovidiu” de Vasile Alexandri. Recent, d. Aurel Athanasescu a jucat pe scena Teatrului Comedia, unde a reapărut între altele în rolul lui Chiriac din “O noapte furtunoasă". A mai jucat cu succes în “Crai de toba" de dr. C. Colonas pe scena Teatrului Vesel.

Aurel Athanasescu (Lăpușneanu)
și Aglaia Metaxa (Rucsandra Doamna)
în piesa "Despot Vodă" (premiera în 17 mai 1956)

Pensionatul Aurel Athanasescu este chemat si azi să-și aducă aportul pe prima noastra scenă. La deschiderea stagiunii 1938-39, a apărut în rolul lui Tomșa din “Despot-Voda”, mai târziu în “Institutorii" și recent în “Fântâna Blanduziei". De asemenea a luat parte la inaugurarea Studioului Teatrului Național, jucând în “De-ale Carnavalului".”

Nunta Tatianei Athanasescu - fiica actorului
menționată în presa pariziană ("Excelsior" - stânga și
"Comoedia"- dreapta - 30 august 1935)

Aurel Athanasescu a fost primul soț al actriței Elvira Popescu, cu care a avut o fiică, Tatiana Cornelia (care s-a născut în 16 martie 1914 și s-a căsătorit în august 1935, la Paris, cu contele Guillaume Lecointre)

Surse:

- F. O Fosian - “87 artiști bucureșteni din teatru, operă și revistă” (Editura Cultura poporului)

- articolul “Înainte de premieră – interpreții comediilor lui Caragiale despre rolurile lor” – semnat “A.” – publicat în ziarul “Adevérul” – numărul din 5 octombrie 1937

Citește mai mult... »

O oră cu Agatha Bârsescu

Agatha Bârsescu (n. 9 septembrie 1857 - d. 22 noiembrie 1939) a fost poate cea mai mare tragediană din istoria teatrului românesc. O actriță cu o carieră impresionantă și cu succese memorabile pe marile scene ale Europei.  

 

 

S-a născut într-o familie de militari, în Bucureşti, la mijlocul secolului al XIX–lea. În biografiile găsite de mine se menţioneaza 1867 ca fiind anul naşterii. Actriţa preciza însă în memoriile sale: “Sunt născută în Bucureşti, strada Radu Vodă no. 11, anul… Da, anul nu’l ştiu precis şi nici nu vroesc să-l ştiu, fiindcă nici nu importă.” Copilăria şi-a petrecut-o la Râmnicu Vâlcea, unde tatăl său a fost numit şef de garnizoană. “Mă jucam de-a paparuda cu nişte copii de ţigani, pe moviliţa din dosul casei noastre. Toată ziulica zburdam, ţopăiam şi cântam, până ce într-o bună zi am fost dusă la pensionul din Sibiu. La 8 ani am pus capăt voioşiei mele de copilă” – îşi amintea Agatha Bârsescu. La pensionul din Sibiu viitoarea actriţă a învaţat limba germană, care o va ajuta mai târziu să devină una dintre stelele scenelor vieneze.

Agatha Bârsescu: în timpul studiilor la Viena (stânga
)în perioada în care juca la Burgtheater din Viena (centru)
în plină glorie (dreapta)

A urmat prima perioada vieneză din viaţa Agathei Bârsescu: anii petrecuți în pensionul unei şcoli de maici, “Ursulien Kloster”. A revenit în ţară pentru a urma cursurile “Conservatorului de artă dramatică” din Bucureşti. În această a fost angajată a Teatrului Naţional şi a jucat primele sale roluri: în feeria “Fata aerului”, Casilda din “Ruy-Blas” şi Fetiţa din comedia “Pe malul gârlei”. S-a reîntors la Viena, unde a luat ore de canto şi de germană. În anul 1881 a fost admisă la şcoala dramatică a Conservatorului din Viena. Au urmat imediat angajamente semnate cu marile teatre germane şi austriece: “Deutsches Theater” din Berlin şi “Burgtheater” din Viena. Pe scena celei mai importante scene vieneze a vremii, Agatha Bârsescu a debuta la doar 17 ani în rolul Hero – rol care i-a adus actriţei şi primul mare succes din carieră. Iată un extras din cronica apăruta în 23 noiembrie 1883 în “Neue Freie Presse”:

“O tânără fată care abia a părăsit şcoala dramatică, a păşit pentru prima dată pe scenă, şi nu pe o scenă din Graz sau Linz, ci pe podeaua fiebinte a Burgtheaterului, şi nu pentru a recita câteva vorbe, ci într’un rol mare, care predomină o piesă întreagă, şi nu într’o limbă maternă pe care a învăţat-o acasă la mama ei ci într’o limbă pe care şi-a însuşit-o încetul cu încetul! Şi această fetiţă, face o impresie atât de puternică, încât la ultima cădere a cortinei, fiecare trebuie să mărturisească: Aicea e un talent puternic şi real care trebuie reţinut bine, căci este un noroc găsit pentru Burgtheterul nostru din ce în ce mai sărăcit de talente. Domnişoara Bârsescu aparţine deci Burgtheaterului. E o onoare pentru ea şi un noroc pentru Burgtheater.” Acesta a fost primul mare succes. Au urmat multe altele, într’o carieră de mai bine de o jumătate de secol. Să o lăsăm însă să ne spună mai departe povestea pe însăşi Agatha Bârsescu – intervievată în anul 1931 de Maia – reporter al revistei “Ilustraţiunea Română”:

Agatha Bârsescu: în Magda de Sudermann (stânga)
în "Romeo și Julieta" (centru)
în rolul preferat: Medeea (dreapta)

“Iaşi! O cameră la hotel Traian. Cum intri îţi dai seama că ai păşit în locuinţa unui artist. Nimicuri de preţ aruncate ici şi colo, diferite tablouri care înfăţisează pe tragediană în rolurile create de ea; fotografiile artiştilor celebri, însoţite de autografe tot atât de celebre; coşuri şi coşniţe de flori uscate - omagii necunoscute pentru o seară de încântare - toate vorbesc de o glorie artistică cum puţine au fost. Priveam atentă o fotografie mai de demult ce înfăţişa pe Agatha Bârsescu în rolul ei preferat, Medeea - când simţii pe cineva intrând în cameră. M'am întors... şi în faţa mea o aveam pe “maestră”, pe însăşi creatoarea “Medeei" demonice.

Înaltă, maiesioasă, cu ochii blânzi, din a căror privire ghiceşti bunătatea, cu părul argintat la tâmple, Agatha Bârsescu părea în lumina palidă a amurgului o marchiză scoborâtă dintr'un tablou din veacul al XVIII-lea. Nu îndrăzneam să-i mărturisesc scopul vizitei fiindcă auzisem că nu-i place sgomot în jurul persoanei sale: de aceea, când ea singură începu să-şi depene firul amintirilor, am mulţumit providenţei că m'a scăpat din încurcătură.

- Să nu te aştepţi, că îţi voi face o biografie a mea, începu Agatha Bârsescu povestire - fiindcă trebuie să-mi răscolesc amintirile copilăriei, şi ele, ori şi cât, îţi produc în suflet un regret dureros pentru timpurile cari nu se vor mai întoarce nici odată. Atât pot să-ţi spun, că am întâmpinat foarte multe greutăţi până ce mi-am văzut visul de a juca pe scenă. Am avut mult de luptat cu familia. Părinţii mei făceau parte din înalta societate a Bucureştiului, un unchi al meu era ministru de război şi când am intrat în Conservator toate rudele mi-au considerat gestul, ca cea mai mare ofensă adusă întregii familii. După terminarea Conservatorului la Bucureştii, relevându-mă într'un rol din comedia lui Oldnescu-Ascanio: “Pe malul gârlei", am plecat la Viena pentru completarea studiilor.

Agatha Bârsescu: Isabelle din Judecătorul din Zalameea de Calderon (stânga)
în revista "Familia" - 8/20 ianuarie 1895 (centru)
în perioada în care era profesoară la Iași

Acolo, am cunoscut adevăratele succese ce le poate visa o artistă. În urma debutului în Hero - aveam şaptesprezece ani atunci - am fost angajată la Burgtheater şi timp de şapte ani, vienezii mi-au răsplătit munca, cu dragostea şi entuziasmul lor. Îmi aduc aminte de splendidele seri, când întreaga elită şi însuşi împăratul Frantz Josef veneau la Burgtheater să mă vadă în rolurile mele preferate: Sapho, Medeea, Mary-Stuart. Natural, că primirea caldă ce mi se făcea a fost un puternic imbold de a munci şi persevera. După cei şapte ani petrecuţi la Viena, am început să întreprind turnee în principalele capitale ale Europei, dar cu toate angajamentele ce mi se propuneau, mă întorceam iarăşi în oraşul meu iubit: Viena! De el mă leagă atâtea amintiri frumoase încât e naturală dragostea ce i-o păstrez.

- Maestră, ştiu că şi în America v'aţi bucurat de aceleaşi succese!

- Da, la New-York am jucat pe Medeea şi sala lui “The People's Theatre" clocotea de entusiasmul românilor şi englezilor, căci am jucat în amândouă limbile. Apoi la Chicago şi Filadelfia mi-au făcut o primire tot atât de călduroasă. În 1923, dorul de ţară m'a făcut să mă reîntorc acolo unde mi-am petrecut anii copilăriei.

- Faptul că aţi călătorit atât şi aţi dus o viată variată, îmi închipui că v’a lăsat multe amintiri ?

- Oh ! Aş putea să scriu un volum întreg Cele mai dragi însă sunt acele legate de prietenia mea cu Carmen Sylva (notă: Regina Elisabeta a României). Îmi aduc aminte şi acum de seara când am cunoscut-o. Se reprezenta “Ullranda", piesa scrisă de Ea, în care jucam rolul principal. Sala era neîncăpătoare pentru tot ce avea Bucureştiul mai distins! Asista întreaga familie regală. Probabil că am plăcut Carmen Sylvei, deoarece mai târziu, de câte ori avea nevoie de mine, mă chema de ori şi unde aş fi fost.

- Dar Viena, oraşul consacrării dv.?

- Vienezii sunt oameni adânc cunoscători ai artei, extrem de entuziaşti în ceea ce priveşte teatrul Nu fusesem de mult la Viena şi credeam că după o absenţă de atâţia ani, publicul m'a uitat. Dar într'o seară, acum patru ani, aflându-mă în vesela metropolă austriacă, m'am dus la Raimundtheater să asist la reprezentaţia unei colege. Cum am intrat în loje, publicul m'a recunoscut imedial şi a ţinut să mă salute cu ropote de aplauze. Gestul acesta m'a mişcat până la lacrimi... Acestea sunt singurele mulţumiri ce îi mai rămân unui artist: să ştie că cei pentru care şi-a închinat viaţa nu-l uită!

- Şi după ce aţi cunoscut atâtea succese în Europa şi peste Ocean, cum vă simţiţi în oraşul nostru tăcut şi retras?

- Mă simt bine fiindcă sunt între ai mei. Şi apoi moldovenii, cu obişnuita lor fire primitoare, mi-au întins braţele cu drag. Dar fericirea mea e când mă aflu printre elevi la Conservator şi când văd că munca mea nu e zadarnică. Mi-e drag rolul de profesoară şi îndrumătoare a viitorilor reprezentanţi ai clasicismului. Şi dacă mai am o dorinţă, e aceea de a revedea Viena. Viena tinereţii mele!

Şi Agatha Bârsescu rămase cu ochii aţintiţi în lumina roşiatică a jarului din cămin. Acolo, în pâlpâirile focului îşi revedea toată viaţa de strălucire, cu bucuriile, dar şi cu suferinţele ei - viaţa de artist!”

Agatha Bârsescu a murit în anul 1939 şi este înmormântată în cimitirul Eternitatea din Iaşi. Pe piatra ei funerară stă scris: „Aici odihneşte geniala tragediană, Agatha Bârsescu, gloria neamului românesc care a ilustrat teatru până la desăvârșire în țară și străinătate."

Surse:

- articolul “O oră cu Agatha Bârsescu” – semnat “Maia” – publicat în revista “Ilustraţiunea Română” - numărul din 12 Martie 1931;

- Agatha Bârsescu – “Memorii din Germania, Austria, Ungaria, America şi România”

Citește mai mult... »

Ploieștiul - oraşul petrolului şi al vinului de cea mai bună calitate

Poetul Leonida Secreţeanu (n. 11 octombrie 1914 – d. 3 aprilie 1978), un fost elev eminent al Şcolii Comerciale şi al Liceului “Sfinţii Petru şi Pavel” din Ploieşti, descria orașul prahovean, „după toate regulile unui manual didactic de clasa a patra secundară”, astfel: “Ploieştiul este un oraş industrial, aşezat de Mihai Viteazul la punctul de întâlnire al tuturor căilor naţionale de comunicaţie, cu o viaţă comercială foarte animată şi cu o istorie la fel. Numărul locuitorilor – urmaşi demni ai teribilului Candiano Popescu, creatorul „Republicei” - se ridică la circa 100.000, iar al cârciumilor... Clădiriile şi străzile sunt drepte, potecile frânte, felinarele strâmbe...” Și pentru că se simțea dator, „din motive binecuvântate, de însăşi conştiinţa lui de ploieştean”, să își prezinte orașul de suflet conaționalilor, scriitorul Leonida Secreţeanu publica în numărul din 14 martie 1942 al revistei “Universul literar” articolul „Ploieștii, oraşul petrolului şi al vinului de cea mai bună calitate - văzut de I. L. Caragiale, Nicolae Iorga, Mihail Celarianu, I. A. Basarabescu şi Sandu Teleajen”, din care voi transcrie acum cele mai interesante pasaje:

 

Citește mai mult... »

Optimism versus pesimism (de ieri și de azi)

Suntem în luna noiembrie a anului 1936: În luna martie Germania – condusă cu mână de fier de Adolf Hitler - tocmai remilitarizase Renania, denunțând practic prin acest act de război Tratatul de la Versailles. În Italia, Benito Mussolini instaurase statul fascist deja de câțiva ani și invadase Etiopia. În luna iulie un alt dictator - generalul Francisco Franco - declanșase Războiul Civil din Spania. Câteva luni mai târziu - în 10 februaria 1938 – regele Carol al II-lea desființa partidele politice și instaura dictatura regală în România (dictatură urmată succesiv de alte alte trei regimuri totalitare: legionar, antonescian și comunist). În 12 martie 1938 Germania a anexat Austria. La 1 septembrie 1939, odată cu invadarea Poloniei de către Germania, începea cel de Al Doilea Război Mondial.

Ținând cont de acest context trebuie citit articolul următor, realizat sub forma unei polemici ușor amuzante - dar foarte serioase în esență - dintre un optimist si un pesimist din acea vreme. Astăzi – după trecerea a mai mult de opt decenii de istorie zbucimată de la publicarea articolului în numărul din 25 noiembrie 1936 al revistei “Realitatea Ilustrată” - vom fi tentați poate să dăm dreptate “Pesimistului interbelic”. După ce veți fi citit articolul s-ar putea însă să ajungeți la aceiași concluzie ca și reporterul interbelic: “Am tras cu urechea la această conversație și am rămas – mărturisesc – descumpănit: căci aveau dreptate amândoi!”:

P E S I M I S T U L	O P T I M I S T U L
- Cum de mai poţi fi vesel, domnule? Nu vezi că ne ameninţă cel mai crunt dintre războaie?... Avioanele de bombardament vor distruge oraşe întregi şi nimeni nu va mai fi sigur de viaţă, nici bătrânii, nici femeile, nici copiii. Mi-am pierdut şi somnul!... Mi se pare că aud o salvă de artilerie ori de câte ori trânteşte cineva uşa. Nu crezi că se apropie sfârşitul lumii?... Şi dumitale îţi arde să te mai duci la cinematograf, la...	- Exagerezi, domnul meu, şi anume în toate direcţiile. Mi-ar fi uşor să-ţi arăt că războiul nu e atât de apropiat, cum ţi se pare, dar voi renunţa, ca să-ţi spui că e nepractic să ne amărâm înainte de ivirea catastrofei. E şi absurd. Ce-ar fi bunăoară ca, într'o bună zi, înapoindu-te de la serviciu acasă, toată familia să-ţi iasă înainte îndoliată, pe motivul că peste câţiva ani vei muri?... Şi în fond războaiele nici nu sunt atât de cumplite... De zece mii de ani se războiesc oamenii şi totuşi numărul lor s'a înzecit, s'a însutit, s'a înmiit. Şi dacă într'adevăr războiul care ne aşteaptă va fi mai îngrozitor decât toate celelalte războaie de până acum - ce pagubă ar fi să piară omenirea? Asemenea imbecili - căci numai nişte imbecili s'ar putea distruge atât de radical, nici nu merită o soartă mai bună!... Şi până atunci, hai mai bine să luăm un pahar de bere...
- Văd că războiul viitor nu te emoţionează deloc. Dar de svonurile dictatoriale, care circulă în jurul nostru, n'ai nimic de spus?... Vei tolera dumneata ca votul universal, pentru care au sângerat românii pe câmpiile de la Mărăşeşti şi Mărăşti să fie înlăturat şi să se instaureze în locul lui o “personalitate”, fără control şi cu puteri nelimitate?... Eu când mă gândesc că ar putea dispărea Parlamentul, îmi vine să plec din ţară, să mă mut în Suedia sau în America de Nord, unde parlamentarismul are o tradiţie de veacuri. Cine va mai apăra interesele ţărănimii, ale negustorimii?... Ce ne vom face noi, intelectualii, când fiecare expresie a noastră va fi controlată, dintr'un singur punct de vedere?... Şi în definitiv, mai merită să trăim această viaţă dacă ni se răpesc cele mai elementare libertăți?...	- Şi în acest domeniu exagerezi, iubite domnule! În primul rând nu s'a instaurat niciodată, nicăieri, o dictatură înainte de-a se fi ivit un dictator. Vezi dumneata vreun Hitler, vreun Stalin, vreun Mussolini în România?... La noi sunt atâţia amatori de dictatură încât singurul fel de a-i mulţumi pe toţi e tot... mult hulita democraţie, care le îngăduie să vie la putere, cu rândul! Iar dacă, mai original ca toate celelalte neamuri, neamul românesc ar găsi totuşi mijlocul să devie dictatorial, fără dictator - nu prea văd deosebirea... Că românul, săracul, sub dictatură trăieşte de când s'a ivit pe lume: El a cunoscut dictatura popoarelor năvălitoare, pe urmă dictatura “puterilor garante”, apoi dictatura fanarioţilor, o vreme dictatura ciocoilor şi în sfârşit, în ultima jumătate de veac, dictatura şefilor de partide. Să-ţi mai spun la ureche una: Am compromis noi democraţia, de ce n'am compromite şi corporatismul?... Noi mai bine să râdem şi să ne vedem de treabă...
- Ba uneori mă'ntorc şi-mi spun:  Măcar de s'ar desfiinţa Parlamentul! Că deputaţii pe cari i-am avut de la război încoace n'au făcut nici o ispravă. S'au ocupat numai de afaceri, de intervenţii ilegale pe la ministere, au terorizat pe miniştri, au făcut nemaipomenite matrapazlâcuri prin oraşele de provincie – ca să nu mai pomenesc de grosolana ignoranţă a celor mai mulţi din ei. Lăsaţi în voia lor, parlamentarii tuturor partidelor ar fi in stare să ne facă de râs şi faţă de negrii din Africa Centrală, cari tot se mai tem de ceva, de totem şi de tabu... Şi iată că deşi se vestesc toate semnele unei apropiate dictaturi, Parlamentul e din nou convocat. Să nu înnebuneşti?...	- Nici nebunia nu e rea, dacă e cu măsură. Parlamentul, aşa cum e, alcătuit, mai mult din oameni de paie sau fantoşe trase de mâini nevăzute, tot e bun la ceva - că ne învaţă cu formele unei vieţi obşteşti civilizate, bazată pe legi impersonale. De ce să ne facem inimă rea că deputaţii noştri nu sunt încă în stare să umble pe propriile lor picioare şi că se bâlbăie, ori de câte ori vor să gândească individual?... Aşa se întâmplă cu toţi copiii: trebuie să se târască prin odaie şi să imite graiul stropşindu-l, ca la adolescenţă să ştie vorbi. De când avem Parlament? Nici măcar de o sută de ani. Suntem încă în copilărie. Să lăsăm copilul să crească - şi să băgăm numai de seamă să nu se joace cu chibriturile...
- Nu pricep ce fel de om eşti... Când o suceşti, când o'nvârteşti, numai să rămăi cu voia bună!... Pe ce lume te afli dumneata?... Eşti pentru şi împotriva Parlamentului, pentru şi împotriva războiului, pentru şi împotriva dictaturii – dar de scumpirea vieţii ce-ai să zici?... Când ai să dai pe legume şi pe lemne de două ori preţul de anul trecut, o să-ţi mai ardă să râzi?... Poftim de râde, dacă-ţi mai dă mâna!... La anul o să ţi se urce şi chiria. Ce, nu mai râzi?...	- Nu mai râd, pentru că problema e foarte serioasă. Întotdeauna mi-am spus că viaţa în România e prea ieftină şi din această pricină marea majoritate a populaţiei, care sunt producătorii, duc o viaţă de mizerie permanentă. Până când ţăranul, grădinarul, crescătorul de vite şi de păsări nu vor primi pentru făina unei pâini doi poli, pentru un chilogram de carne un sutar şi pentru o pasăre două, vom rămânea o ţară înapoiată. La Paris, un pui de găină costă 450 de lei - şi toţi se duc la teatru! Sper ca încet, încet preţurile să se urce în asemenea măsură ca să devenim şi noi o ţară de oameni îmbrăcaţi şi încălţaţi: Sper, cu toată energia!
- Dacă am fi mai intimi aş spune c'ai înnebunit! Ce-ai să te faci, domnule, când speranţele dumitale se vor realiza?... Ţi-ai dat seama că salariul pe care-l primeşti pentru o muncă istovitoare abia-ţi ajunge să împaci cheituelile de acum?... Cum ai să plăteşti doi poli o pâine şi de unde ai să iei să mai cumperi şi carne, dacă va trebui să dai pe ea un sutar chilogramul?... Iar dacă or scădea şi salariile - cum se aude - eu cred că nu mai rămâne decât să ne spânzurăm... Atâta îţi mai spun; în ziua când or umbla ţăranii în pantaloni, vom umbla noi în cămăşi şi cu picioarele goale.	- Nici n'am înnebunit şi nici nu cred să mă spânzur vreodată. Îmi place să trăiesc, chiar cu mai puţin. Lefurile se vor urca totdeauna, în măsura costului vieţii - e o lege absolută de fier - dar în răstimp nu e rău să ne învăţăm şi cu mai puţin. Belşugul prelungit tâmpeşte pe om, îl îmbolnăveşte şi îl omoară. Idealul meu e să trăiesc cu un covrig pe zi - fără dureri de dinţi, fără cancer, fără diabet. Iar cine are parale puţine, face şi prostii mai puţine - de această părere e şi marele industriaş Ford, care nu duce lipsă de bani. N'am parcul meu, dar putem admira toate parcurile altora - nu e destul?... Nici proprietarii de parcuri nu pot face mai mult. Şi repet propunerea de la început : Hai mai bine să luăm câte un pahar de bere... Costă, deocamdată, numai şapte lei...

Lumea de azi nu arată cu mult mai bine: Întreg mapamondul a fost în lockdown în cea mai mare parte a anului 2020. În acest timp, începând din Afganistan și Caucaz, trecând prinn nordul Africii și până în Himalaya, mai multe conflicte, unele dintre ele înghețate de decenii, au erupt violent. Partidele de extremă dreapta câștigă tot mai mult teren în încercarea lor de a cuceri puterea în multe dintre statele europene și suntem pla un pas poate de destrămarea Uniunii Europene. Asemeni milioanelor de refugiați evrei, spanioli, germani, polonezi sau ruși din perioada interbelică, valuri de refugiați - fugari din calea războaielor, a sărăciei sau a ororilor regimurilor totalitare din tările arabe - străbat azi drumurile Europei. Relatările despre manifestările rasiste și xenofobe revin pe prima pagină a ziarelor. Atentate sângeroase zguduie din temelii marile orașe ale lumii. Cu toate acestea, majoritatea dintre noi suntem optimiști. Poate mult prea optimiști!?

Citește mai mult... »

Ultima grenadă a caporalului (povestea monumentului din Bușteni)

Suntem deseori fermecați de poveștile mai puțin știute ale operelor de artă. De intrigile, de poveștile de dragoste sau uneori de dramele pe care le ascund. Cunoscându-le, privim cu alți ochi palatul, pictura sau sculptura: ele devin parcă mai calde, mai familiare. Foarte multe dintre aceste povești le-am găsit în ghidurile turistice. Astfel de istorii ne sunt spuse uneori, cu un aer enigmatic, de ghizii muzeelor, dezvăluindu-ne parcă o taină. Două povești, uitate azi, ascunse în spatele realizării unor monumente din România, am găsit răsfoind presa interbelică. Una dintre ele este povestea Monumentului Eroilor din Severin și o alta o amintire a sculptorului Oscar Spaethe din timpul făuririi statuii "Regina în jilț" – din curtea castelului Peleș. A venit rândul poveștii unui monument amplasat în piațeta gării din Bușteni, statuie pe lângă care trecem nepăsători de cele mai multe ori: Monumentul Eroilor – Ultima grenadă a caporalului Constantin Muşat. Voi începe cu povestea caporalului erou – așa cum a fost ea redată în articolul “Desvelirea Monumentului din Buşteni (Prahova)”, semnat de Stelian Semedrescu și publicat în numărul din 16 septembrie 1928 al revistei “Cultura Poporului”:

“La poalele Caraimanului, lângă Prahova sglobie, este aşezată una din cele mai frumoase staţiuni climatrice de la noi din ţară - Buşteni. Brăzdat de o şosea, occidental îngrijită, acest pitoresc colț de ţară s'a înfrumuseţat cu o inspirată operă de artă, un monument, spre proslăvirea celor 52 eroi - foşti locuitori ai Buştenilor, care cu sângele lor, lângă ceilalţi fraţi întru ideal, au îngrăşat brazda, spre un viitor mai mânos al patriei. Monumentul este opera sculptorului Dumitriu Bârlad, care, ca un simbol al vitejiei şi dârzeniei ostaşului român, a imortalizat în bronz atitudinea hotărâtă a caporalului Constantin Muşat.

Fotografie de la inaugurarea monumentului din anul 1928 (stânga)
Monumentul din Bușteni azi (dreapta)

Constantin Muşat, din contigentul 1912, născut în comuna Crucea, judeţul Ialomiţa, fiul lui Ion şi al Chirei, de meserie croitor, cade rănit în luptele din prima campanie a războiului nostru de întregire. Din cauza rănii grave  primite, medicii se văd nevoiţi a-i amputa braţul stâng; deşi propus pentru reformă, el o refuză, cerând cu lacrimi în ochi favoarea de a pleca din nou pe front, cu braţul sdravăn ce îi mai rămăsese, ca aruncător de grenade. Regele Ferdinand, ţinând seama de dorinţa acestui erou între eroi, prin înaltul ordin de zi No. 32 din 12 Feb. 1917, pe întreaga armată, îngăduie caporalului Muşat de-a porni din nou la luptă, dându-l ca pildă de eroism. Neînfricat, se avântă luptele de la Nicoreşti, jud. Bacău - unde cade răpus de o schijă. Şi astfel, acest brav fiu al ţării, a fost ales să sintetizeze acolo, pe acele culmi, primii martori ai îndeplinirii năzuinţelor de veacuri ale neamului nostru, virtutea şi dragostea de ţară.

***

Duminică 9 Sept. cor., a avut loc desvelirea acestui monument, pornit din iniţiativa d-rului Colceag, şi adus la îndeplinire de un comitet având în frunte ca preşedinte de onoare pe d-l Otto Schill, iar ca preşedinte activ pe vrednicul primar al comunei Buşteni - d-l Ioan Bănescu. Proectul lucrării a fost făcut de sculptorul Dimitriu Bârlad şi de inginerul Mircea Radu, iar execuţia au avut-o turnătorul Teodorescu şi constructorii fraţii Costa. Solemnitatea a decurs într'un fast deosebit. Buştenii, frumos pavoazat, în haină de sărbătoare şi sub un cer splendid, îşi primeşte invitaţii printre care notăm pe d-l Stelian Popescu, ministrul de Justiţie, d-l G. Dimitriu, ministrul Comunicaţiilor, prof. Ţiţeica, C. Kiriţescu secretar general la ministerul Instrucţiuni Publice, C. Damianovici inspector şcolar, General Teodorescu, d-nii Otto şi Carol Schill, Vlahlde pretorul plăşii, d-l Ioan Bănescu primarul comunei Buşteni, mai sosesc apoi d-nii: Mihăileanu prefectul judeţului Prahova, d. Nicolaescu, Col. Iacobovici, aghiotant regal, Col. Mihail Marinescu, Stănescu, Negulescu, etc.

La ora 11 a. m., în sunetele imnului regal, M. S. Regina, însoţită de o doamnă de o noare trece spre biserică, iar după oficierea slujbei ia loc pe extrada frumos amenajată în faţa monumentului.

Părintele Arhimandrit Serafin Georgescu, înconjurat de clerul şi corul bisericii, condus de prof. Oancea din Braşov, oficiază un serviciu divin spre proslăvirea celor căzuţi pe câmpul de onoare, rostind apoi o frumoasă cuvântare: ‹‹Ne aflăm în faţa unui moment ridicat spre proslăvirea celor cari şi-au vărsat sângele pentru întregirea neamului românesc; aşezat în marginea şoselii între biserică şi gară, generaţiile viitoare vor vorbi ca de un lucru plin de laudă, el înfăţişând vitejia în timp de răsboi şi recunoştinţă în timp de pace. Ca smerit slujitor al lui Hristos, binecuvîntez acest monument şi fie ca el să rămână drept pildă a eroismului. Şi în ziua aceasta de pioasă amintire, gândul nostru alunecă spre cei care au contribuit la mărirea patriei; şi în primul rând către Regele Ferdinand, în a cărui amintire ca un pios omagiu să înclinăm frunţile; iar celui căruia Dumnezeu I-a pus în mână destinele ţării, Regelui Mihai, să-i zicem: trăiască, trăiască M. S. Regina Maria, trăiască Familia Regală,  trăiască România Mare!.››

Vorbeşte apoi d-l Schill, care arată că trebuie să proslăvim cu pioşie pe cei care au apărat cauza naţiei române; mulţumeşte apoi comitetului pentru munca depusă şi în special d-lui primar Bănescu; mulţumeşte d-lor miniştri care au binevoit să ia parte şi de asemenea tuturor celor prezenţi; predă apoi momentul în îngrijirea primăriei. Dl primar Bănescu spune că prin înfăptuirea acestuia ne îndeplinim o datorie faţă de cei cari au ştiut să moară pentru binele patriei. Arată apoi faptele de arme ale caporalului Muşat dând cetire înaltului ordin de zi. Exprimă apoi în numele locuitorilor din Buşteni, bucuria de cari sunt animaţi, prin înfrumuseţarea comunei cu acest prea frumos monument.

Mai i-au câvântul apoi d-l Spuderca, locotenent în rezervă şi invalid în numele I.O.V. -ului şi un domn maior din grăniceri. D-l Spuderca spune că: ‹‹Va fi pururea vie în amintirea tuturor românilor drama jucată pentru întregirea neamului, a cărui lozincă a fost: înainte spre biruinţă sau moarte. Soldatul Român în aceste lupte s'a arătat demn de idealul către care tindea.›› După aceasta, serbarea se sfârşeşte într'o atmosferă de cald naţionalism, M. S. Regina Maria fiind aclamată cu multă duioşie de mulţimea aşezată de-a lungul şoselei.”

În același număr din 16 septembrie 1928 al revistei “Cultura Poporului”, ziaristul Radu Mislea surprinde emoția publicului din ziua inaugurării monumentului:

“Vădită a fost emoţia ce s'a picurat în sufletele celor care au participat Duminică la desvelirea semnului văzut al recunoştinţei și admiraţiunei, la desvelirea monumentului eroilor din Buşteni. A venit lume multă, de toată mâna şi în orice stare, să aducă prinos de veşnică amintire şi mulţumire publică acelor care în ploaia de obuze au răspuns cu glas de tunet admirabila lozincă: Pe aicea nu se trece! Ei nu sunt morţi, trăiesc în veci, cât românii vor dăinui ca neam. Cele 18 milioane de români răspândiţi pe celaurile şi plaiurile României întregite, au clădit în sufletele lor, monumentul recunoştiinţei, cu mult înainte de a se turna în bronz. L-au pomenit, îi slăvesc, îi vor binecuvânta tot ce este român şi simte românesc. Acum când se pune mai mult ca oricând problema integrității teritoriale, ei ies din gropi şi strigă:

- Nu se poate lua ceea ce cu jerlfă, trudă şi sânge am realizat. Cu sângele nostru, a opt sute de mii de eroi, am stropit glia aceasta, înbibată de lacrimile suferinţei milenare frăţeşti. Sunt pământuri, pe care ni le-aţi smuls prin înşelăciune şi pe care vi le-am luat prin drept şi eroism.

A luat parte la această sărbătoare un public numeros; bătrâni gârbovi, cu feţe supte şi stafidite, ţinuţi de mână de nepoţi încrezători, femei îndurerate, cu frunţi brăzdate de griji, tineri şl tinere chipeşe: viitorul și speranța țării de mâine. Iar când în faptul serii, vălul nopţii se va coborî în lină armonie odată cu tălăngile vitelor întorcându-se de la păscut pe covoare verzi de iarbă, smălţată de margherite albe, soarele împlântându-se ca o sfeclă roşie în munţi, drumeţii vor vedea câte o bătrână adusă de greutatea anilor, silabisind pe acest monument numele unui erou, unicul ei fiu, alăturea de o văduvă în zăbranic plângând singurul ei sprijin.

Subliniind munca depusă de organizatori şi aducându-le mulţumire publică, în numele presei - exponenta autorizată a opiniei publice - în general, şi în numele ziarului nostru, în special, nu ne facem decât o plăcută datorie.”

Buşteni: vedere dinspre Tunel (1924)

Demn de menționat este faptul că la inaugurarea din anul 1928 pe partea sudică a monumentului era amplasată o efigie cu Regele Carol I, iar pe cea nordică era amplasată efigia Reginei Maria. Cele două plăci de bronz au dispărut în anii ’50 și ar fi trebuit să fie reamplasate în 2011 printr-un proiect de reabilitare finanțat din fonduri europene, însă acest lucru nu s-a mai realizat. Este de lăudat totuși faptul că incinta monumentului a fost reabilitată între anii 2010 și 2011 (fără ca în cadrul acestei intervenții să se intervină la soclu și la statuie).

Voi încheia cu o poezie dedicată eroilor, publicată în revista Frontul Mărășești (numărul din iunie 1941) – publicație tipărită “cu rolul de a propaga dragostea pentru Rege, Neam şi Ţară, de a strânge legăturile de camaraderie dintre foştii luptători, de a comemora faptele glorioase din răsboiul pentru întregirea Neamului, şi de a pune la îndemâna Ostaşilor de la Hotare o literatură de un înălţător patriotism”:

Să ne-aducem aminte...

              de Mircea Dem. Rădulescu

Să ne-aducem aminte de toţi cei ce-au căzut,

în lupta mare, sfântă făcând din piepturi scut,

Şi’n pregătirea jertfei striat-au: înainte!

              Să ne-aducem aminte!

Să ne-aducem aminte de bunii camarazi,

Ce dorm de-a-lung de codrii, sub cetine de brazi

Şi n’au la cap nici cruce, nici flori şi nici cuvinte

              Să ne-aducem aminte!

Să ne-aducem aminte de cei viteji şi buni

Şi’n fiecare clipă să facem rugăciuni,

Ei fost-au pentru Ţară: Martirii jertfei sfinte...

              Să ne-aducem aminte!

Să ne-aducem aminte, ca’n zile mari de hram,

De cei ce-au dat, prin moarte, viaţa unui neam,

Viaţa, ce’nfloreşte pe albe oseminte...

              Să ne-aducem aminte!

Când clopotele sună la sfinte sărbători,

Să ne-aducem aminte de-ai noştri scumpi feciori

Ce-au îngrăşat câmpia ca sânge viu, fierbinte...

              Să ne-aducem aminte!

Să ne-aducem aminte de morţii noştri dragi,

Ce dorm în văi profunde şi prin păduri de fagi,

Și care împlinit-au sfinţite jurăminte...

              Să ne-aducem aminte!

Să ne-aducem aminte, ca’n sfinte mănăstiri,

De Mucenicii Ţării, de tainicii martiri...

În zilele de vifor, când ninge pe morminte...

              Să ne-aducem aminte!

Citește mai mult... »