Primul "pod de sticlă" din România

O comună din județul Călărași (situată la 58 de kilometri de București) ascunde o poveste mai puțin cunoscută chiar și de către locuitorii de azi ai localității: în Sărulești (în trecut Pârlita-Sărulești) a fost construit în perioada interbelică primul pod de sticlă din România.

Utilizarea materialelor compozite în contrucția podurilor – al fibrei de sticlă în special – este considerată chiar și astăzi o soluție de proiectare modernă, în principal datorită durabilității mari a acestor construcții și al cheltuielilor reduse de întreținere pe care le impun. Tocmai de aceea cred că un articol publicat în anul 1938 de revista “Ilustrațiunea Română”, în care se semnalează “construirea primului pod de sticlă din România”, merită consemnat: "Aplicațiile sticlei sunt extrem de numeroase și… din cele mai ciudate. Acest material, pe care în general îl credem foarte fragil, servește în alte țări și mai ales dincolo de Ocean, la construirea caselor, a podurilor, a conductelor de petrol și a majorității uneltelor de laborator și bucătărie. Se află în America numeroase case construite în întregime din sticlă și toate podurile de pe faimoasa autostradă Pittsburg-Washington sunt și ele din sticlă. Dar ceea ce nu știam până deunăzi e că și pe la noi în țară, pe o modestă șosea, puțin frecventată, se află un asemenea pod de sticlă, importat de probă din America. Într'adevăr puțină lume care trece pe șoseaua Pârlita – Sărulești, știe că unul dintre poduri este în întregime din sticlă.

Podul de sticlă de pe șoseaua Pârlita-Sărulești

Adus de niște specialiști americani, podul a fost instalat într'un loc deosebit de periculos. Aici, în fiecare primăvară, când apele veneau mari, inundau o vâlcea și… luau podul. Cu lipsa de inițiativă pe care o arată adesea administrația, în fiecare an se făcea alt pod - tot din lemn - ca în fiecare primăvară să fie luat de ape. De când s'a instalat podul de sticlă, apele se umflă ca în fiecare primăvară, dar spre mirarea sătenilor, podul rămâne pe loc. Construit din acest material elastic și mai rezistent decât oțelul, podul rezistă puhoaielor, fără a necesita în fiecare an noi reparații. Sub pod, dacă pătrunzi, e o rezonanță unică. Pereții de sticlă transmit fiecare sunet, ca o orgă și în aerul limpede al câmpului vocile omenești capătă o amploare nemaipomenită.

Sticla nu se vede la suprafață, deoarece este apărată de un înveliș de tablă ondulată, care o preservă. Acest pod minune, se poate construi într'un timp record, grație unui procedeu special. lată deci că ne putem mândri și noi cu un pod de sticlă. Deci, în ceea ce privește drumurile noastre, avem alte nevoi din cele mai urgente cari nu sunt satisfăcute, totuși nu ar fi rău dacă, pe măsura posibilităților, s'ar înlocui toate podețele de lemn de pe șoselele noastre, cu aceste poduri de sticlă, care se pare că reprezintă ultima expresie a tehnicei și… igeniozității.”

Sursa: articolul “Primul pod de sticlă din România” – publicat în revista “Ilustrațiunea Română” - numărul din 26 octombrie 1938 – citit din colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștilor

Citește mai mult... »

Jacques M. Elias - un exemplu de generozitate și patriotism

Marile exemple de filantropie sau de generozitate nu abundă în istoria României. Tocmai de aceea exemplul unui mare filantrop român, Jacques M. Elias, trebuie elogiată. Jacques Menachem Elias a fost un important om de afaceri care și-a lăsat prin testament întreaga avere Academiei Române. Donația a fost făcuta în scopul “promovării culturii din România, alinării boalelor săracilor noștri, încurajării elementelor valoroase, sprijinirii cauzelor nobile şi aceasta fără deosebire de origine, pentru toți cei care merită să fie ajutați”. 

Intrarea în spitalul Elias - 1939 (stânga)
Jacques M. Elias în "Realitatea Ilustrată" (dreapta)

Jacques M. Elias s-a născut într-o familie de origine evreiască din București, în anul 1844. A fost unul dintre cei mai importanți oameni de afaceri ai României la începutul secolului al XX-lea, fiind considerat întemeietorul industriei zahărului de la noi. A fost unul dintre sfetnicii Regelui Carol I, care i-a acordat de altfel titlul de cavaler și ofițer al ordinului “Steaua României”, precum și titlul de ofițer și comandor al ordinului “Coroana României”. "Jacques M. Elias nu s'a însurat niciodată, permițându-și de asemenea prea puține bucurii în viață. Până la adânci bătrânețe — a murit în vârstă de 79 ani — s'a considerat mereu ca un fel de slujbaș al averii sale, un soi de administrator. Rețeta care l-a călăuzit pe  marele filantrop pentru agonisirea unei averi fabuloase a fost:

„SĂ CHELTUIEȘTI MAI PUȚIN DECÂT CÂȘTIGI!”

Citește mai mult... »

Căţelul pământului

Între creaturile supranaturale imaginate de poporul român, Cățelul pământului ocupă un loc aparte. De ce aparte? Pentru că, spre deosebire de ursitoare, zâne, iele, stafii, strigoi sau joimărițe – ca să numesc doar câțiva dintre acești prieteni sau dușmani imaginari ai românului – Cățelul pământului (numit și Câinele pământului, Grivan sau Țâncul pământului) are un corespondent în lumea reală. Acest corespondent este un rozător care se hrănește cu rădăcini și care trăiește în tainica lume subpământeană, ascuns de ochii oamenilor: orbetele.

Cățelul pământului

Citește mai mult... »

Din carnețelul străbunicii: Sfaturi cosmetice

Câteva sfaturi cosmetice, "furate" din carnețelul secret al străbunicelor noastre (mai precis din numerele publicate în lunile ianuarie-martie 1904 de revista "Moda nouă ilustrată"):

Fard inofensiv

"Multe ați dori să dați peste un fard roșu (suliman) care să nu fie defel  vătămător. Mai buzele, mai obrăjorii, - nu-i  vorbă, mai bine e dacă le aveți de la natură roșii după poftă.  Dar, în sfârșit, iată cea mai bună  preparație a unui fard inofensiv : Disolvați 80 grame de carmin în puțină apă caldă, tocmai cât să obțineți soluția; amestecați aceasta cu 30 grame osânză topită și cu 10 grame de ceară albă fină; puneți totul în oală, lăsați să se răcească și acoperiți cu hârtie de cositor. Acest fard se întrebuințează mai ales pentru buze."

Citește mai mult... »

Două trădări

Hotine,  Hotine,

Păzește-te bine,

Că muscalul vine,

Cu oaste pe tine!

(Cântec vechi)

Două trădări au făcut ca două străvechi provincii românești – Bucovina și Basarabia - să fie înstrăinate. Povestea acestor trădări este astăzi foarte puțin cunoscută. Tocmai de aceea, cred că un articol publicat în numărul din 21 mai 1912 al revistei „Universul Literar” merită să fie citit chiar și după ceva mai mult de un secol de la prima lui apariție:

Pentru o tabacheră de aur și 5000 de galbeni

“La 1775, pentru o tabacheră de aur și 5000 de galbeni, generalul rus Rumanzof și-a trădat țara; a retras trupele ce comanda și a lăsat ca Bucovina să fie ocupată de trupele austriace. Trei tratate și ticăloșia unui domn al Moldovei - Grigore Ghica Vodă – au întărit furtișagul Bucovinei, ca fiind vorba numai de ocuparea unei fâșii înguste de pământ, unui drum de comunicație între Ardeal și Pocuția, după cum fuseseră păcăliți sau după cum se lăsaseră a fi păcăliți miniștrii turci. Și astfel istoria a avut să înregistreze smulgerea de către austriaci din pământul țărei românești a unui teritoriu care întrecea în îmbelșugare și valoare toată cealaltă parte a Moldovei, a peste 300 de orașe și sate care mai toate spuneau câte un fapt sfânt din istoria Moldovei lui Ștefan cel Mare și a lui Petru Rareș.”

Răpirea Basarabiei pe coperta "Universului Literar"

 

 

Citește mai mult... »

Un provincial în vizită prin Bucureștiul interbelic

Prima jumătate a secolului trecut a fost fără îndoială perioada în care Bucureștiul a înflorit cu adevărat, devenind capitala europeană pe care o numim chiar și azi cu mândrie “Micul Paris”. În perioada interbelică transformările urbei au devenit cu adevărat spectaculoase. Chiar și vizitatorii străini ajunși în Capitala României apreciau “frumusețea și eleganța Bucureștilor” (citește aici articolul: Bucureștiul interbelic văzut prin ochii unui reporter străin). 

Cu atât mai mult românii – bucureșteni sau veniți în vizită din “provincie” – erau mândri de Capitala lor. Vă invit acum să aflați care au fost impresiile unui provincial ajuns în anul 1936 - după “treizeci de ani de lipsă” - în Capitală. Este vorba despre “Conu’ Iorgu” – un prieten (poate imaginar, dar ce contează?) al reporterului Alex F. Mihail, o mai veche cunoștință de-a noastră. De ce venea Conu’ Iorgu la București? Motivul ne este dezvăluit chiar de el: “Acu’ nu vreau să mor, mon cher, până ce n'oi vedea și eu Turnul Telefoanelor - mi-a scris el – că am auzit că al Colții s'a dărâmat. M’aș urca și în Foișorul de foc, o dorință de-a mea din copilărie, pe care n'am putut-o realiza până acum. Aș vrea să văd toate minunățiile Bucureștilor vostru, preschimbat de nu-l mai cunoști. Dar pun rămășag că tot am să mă simt ca acasă la mine. Pentru asta nu-ți scriu când vin, ca să nu mă aștepți la gară. Vreau să mă descurc singur..."

Citește mai mult... »

Un meniu à la străbunica

Voi adăuga câteva rețete la mica mea carte de bucate care se adună pe blog, rețete culese din carnețelul străbunicii (mai precis din reviste și gazete publicate pe la începutul secolului trecut). Rețetele culese până acum le găsiți cu un click pe unul dintre titlurile următoare: Rețetele străbunicii, Rețete (care distrug orice diete), Aromele Crăciunului de altădată, Rețete vegetariene a la Furnica, Rețete și deserturi ușoare de prin 1907, Rețete și rochii cochete. Pentru că trebuie să trecem într-o “ligă superioară”, voi alcătui azi pentru voi un meniu de primăvară din anul 1913. Sună cam așa:

Ce ziceți? Vă încumetați? Să știți că numele bucatelor sună mult mai pretențios decât sunt de fapt. Același meniu, în dulcea noastră limbă, sună cam așa:

Am un singur regret: publicațiile din vremea străbunicii publicau rețete dar nu și fotografii ale preparatelor. Sunt nevoit așadar să înserez în articol fotografii din “zilele noastre”. Reclamele din articol sunt însă din anul 1913. Dar să nu pierdem vremea:

Citește mai mult... »

Prin târgul din Vitan de altădată

Deşi am putea să fim tentați să credem că Târgul din Vitan este un vad comercial născut în ultimele decenii, lucrurile nu stau deloc așa. Alături de vechile bâlciuri şi târguri organizate prin locurile tradiționale ale Bucureștiului – Târgul moșilor, Bâlciul din Tei, Târgul de pe Bulevardul Maria sau cel din zona vechii biserici Sf. Vineri - târgul din Vitan are şi el istorie seculară. La începutul secolului al XVIII-lea, ”în apropiere, era o zalhana, proprietate a unui mare negustor și bancher de pe vremuri, anume Hagi Moscu.” Locul ascunde istorii dintre cele mai interesante: “pe vremea lui Alexandru Vodă-Moruzi, în Vitan se afla și un spital de ciumați; în dosul spitalului se ridicaseră furci înalte de câte doi stânjeni, pentru spânzurătoare. Pedepsirea vinovaților se făcea, pe acea vreme, prin bâlciuri, ca să fie văzută spre pilduire, de toată lumea.”

Târgul Vitan de ieri

Tot în această zonă a avut loc acum două secole un eveniment cu adevărat “senzațional”: „prin strada Dristorului din apropiere, se mai pot vedea și azi case acoperite cu stuf, unicele din București. Se spune că pe acest loc a căzut un balon, pe vremea lui Caragea. Era primul pe care-l vedeau bucureștenii. Întâmplarea a fost considerată ca prevestitoare de rele. Și într’adevăr, puțin timp după aceea, a ars palatul domnesc din Mihai-Vodă, de pe Dealul Spirii. Iar la 1817, în luna Octombrie, a fost un cutremur atât de mare, că s'au dărâmat multe case. Apoi a fugit și Caragea, furând o mare sumă de bani din visteria țării. Toate s'au întâmplat din pricina balonului, spunea lumea. În urma acestor triste evenimente, a rămas multă vreme o vorbă populară: de când cu bășica lui Caragea!...”

Târgul Vitan de azi

Care era atmosfera Târgului din Vitan în perioada interbelică? Nu foarte diferită de cea din zilele noastre. Chiar dacă automobilul e astăzi „regele locului”, nu a dispărut cu totul „parfumul balcanic” al vechiului bâlci, prin care ne vom plimba acum puțin, însoțiți de reporterul Alex F. Mihail al revistei interbelice „Realitatea Ilustrată”:

Citește mai mult... »