Sfaturi copilei mele (II)

Prima dintre scrisorile semnate Pater și publicate în anul 1903 de revista “Moda nouă ilustrată” se încheia așa: „În schimb, fata mea, nu te lua după conveniențele sociale care fac din fată o parazită. Caută să citești cărți serioase, caută de învață înainte de toate o meserie care să’ți permită să fi independentă. Vei întreba: cam ce meserie? În viitoarea mea scrisoare îți voi arăta aceasta.”

(citește prima scrisoare aici)

Câteva numere mai târziu, Pater – a publicat și cea de a doua scrisoare cu sfaturi. În această nouă epistolă tinerele domnișoare de la începutul secolului al XX-lea sunt sfătuite să își aleagă o ocupație potrivită sexului și statutului lor social. Să nu uităm că vorbim despre o epocă în care profesarea de către femei a unor meserii – unele dintre ele rezervate până atunci exclusiv bărbaților – era considerată încă un moft. Dar era un moft care le aducea acestora cu adevărat  independența socială pe care o căutau. Opțiunile erau totuși foarte limitate:

Draga mea,

Terminam scrisoarea mea trecută recomandându’ți să’ți alegi o profesiune şi’ți promiteam să’ți dau câteva sfaturi asupra profesiunei ce ai putea să alegi. Mă țin astăzi de vorbă. Profesiunile ce o femeie poate să-și aleagă astăzi sunt multiple. În primul rând ea poate chiar să bată drumul ce duce spre profesiunile libere. Poate să devie profesoară, medic sau literată. Ultima carieră e la noi dintre cele mai puțin rentabilă și dacă cineva simte vocațiune pentru dânsa, nu poate s’o îmbrățișeze decât prin hotărârea de a nu’și agonisi printr’ânsa traiul. Primele două sunt deschise și productive. Pentru a fi o bună profesoară, femeia are mai multă vocațiune chiar decât bărbatul. S’a constatat că e mai pregătită de a fi bună pedagogă. Ca medic de asemenea un câmp larg îi este deschis, căci poate să devie în nenumărate cazuri salvatoare ființelor de sexul ei. S’ar cuveni ca medicele să se specializeze în bolile de femei și apoi în bolile de copii. Cariera de advocate nefiind încă deschisă femeii la noi – mai bine fac acelea care vroind să urmeze cursuri universitare nu le aleg tocmai pe acestea.

 

În al doilea rând, draga mea, ai să alegi între adevăratele meserii. Poți deveni: croitoreasă de rochii sau albituri, modistă sau florăreasă, lucrătoare la passementerii, să’ți agonisești traiul cu brodatul, cu pictura dacă ai talent, ba în timpul din urmă am văzut femei învățând meșteșuguri mult mai grele ca tipografia, legătoria de cărți, zugrăvirea de firme etc. etc. Să nu te miri că’ți recomand să alegi și din aceste meserii. Meseria, zice germanul, cinstește pe om, pentru că’i permite oriunde ar fi și în orice condiții ale vieței, să’și poată găsi hrana de toate zilele spre a nu fi silit să întindă mâna implorând mila semenilor săi.

Mai poate deveni femeia, fără să mai vorbesc de slujbele de la telegraf și poștă care au început a le fii închise, funcționare la case de comerț sau bancă, contabilă și corespondentă, secretară a unui șef de casă sau om însemnat. Pentru aceasta ar putea urma un curs comercial, să predeze mai multe limbi străine, să învețe stenografia etc. Mai poate fi femeia vânzătoare în magazine, mai ales în magazinele din care se aprovizionează damele și casieriță – o funcțiune ce de predilecție se acordă astăzi în toate magazinele mari femeilor, lucru ce le face cinste fiindcă dovedește că comerciații au mare încredere în cinstea lor.  

 

Cum vezi, draga mea, femeia are astăzi ce meserie să’și aleagă și încă nu le-am enumerat nici pe departe pe toate, ba nici chiar toate grupele nu le-am menționat. Dar vei spune: eu n’am nevoie să învăț o meserie. Slavă Domnului, avem cu ce trăi. Mă voi mărita la o anumită vârstă, mi se va da zestre și bărbatul va munci pentru mine. Greșești! S-au văzut oameni bogați sărăcind peste noapte și copii lor rămânând o sarcină pentru familie și societate. Fii de regi învață o meserie, pentru ca în cele din urmă să’și aducă aminte că sunt oameni și că pot oricând avea nevoie a’și agonisi traiul, deci și fetele bogate trebuie să aibă o meserie, pentru ca atunci când nu vor mai fi bogate sau când nu se vor putea mărita după dorința inimei lor, să nu fie pentru nimeni o sarcină și să nu înnebunească de urât. Căci draga mea, aici suntem desigur de acord, profesiunea cea mai nobilă, fiind cea mai naturală a femeii, este aceea de soție și mamă. Dar soția să nu poată fi niciodată sprijinul soțului și copiilor ei? Împrejurările vieții sunt atât de numeroase și de variate încât e bine ca femeia să’și ia cea mai bună asigurare și să învețe o meserie. Numai atunci va putea face și o căsătorie morală și ce înțeleg prin aceasta îțî voi arăta într’o viitoare scrisoare."

PATER
 

 

Citește și:

Prima femeie taximetrist din București

E bun divorțul, ba e rău

Sarmiza Bîlcescu – prima femeie doctor în drept din Europa

 

 

Sursa: revista “Moda nouă ilustrată” – numărul din 3 octombrie 1903 - citit din colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștiului

 

Citește mai mult... »

De vorbă cu Clementina - pețitoarea

O prezență constantă în societatea românească - dar nu numai - au fost întotdeauna pețitorii. Aceștia erau cei care se îndeletniceau cu „potrivirea destinelor” și cu „facerea de căsătorii”. Ei erau de cele mai multe ori „tocmiți dintre cei buni de gură, veseli și care se pricepeau la pețit sau stărostit“. Intermedierea făcută de ei era deosebit de importantă pentru că: “oricine știe că multe femei nu se pot mărita pentru că moravurile interzic femeii de a alege și de a se oferi ea însăși după plac. Ea trebuie să se lase pețită, adică aleasă, dar ea singură nu trebuie să pețească. De nu o va cere cineva, ea intră în marea oștire a bietelor femei care nu și-au atins scopul vieții și care din pricina lipsei unei existențe sigure ajung în mizerie, ba de multe ori, de râsul lumii.” (A. Bebel  - “Femeia în trecut, prezent și viitor” - 1898)
 

În vizită la pețitoare
("Ilustrațiunea Română" - 12 iunie 1930)

În lumea satului “primul pas spre realizarea căsătoriei este pețitul. Pețitul îl face feciorul și părinții săi printr'o cunoștință sau rudă, de obicei o femeie, care este trimisă la familia fetii, unde aduce la cunoștință dorința celor din partea cărora a fost trimisă, de a lua pe fată în căsătorie. Pețitoarea mai expune care-i situația feciorului și ia la cunoștință situația fetii precum și răspunsul părinților fetii la cererea în căsătorie”. (Ilie Radu – “Monografia satului Belinți” – revista “Sociologie românească” – 11 noiembrie 1936).

În pețit

 

Pețitorii erau o prezența indispensabilă și pentru aranjarea căsătoriilor celor din clasa avută. O cronică de la sfârșitul secolului al XVIII-lea ne spune că “Gheorghiță Jianul, al doilea fiu al lui Hagi Stan, se însoară în 1781 cu Zoița, fiica puternicului boier Ștefan Pârșcoveanu; pețitoare fuseseră o Știrboaică și o Bengească.” (Constantin V. Obedeanu – articolul “Ceva despre Neamul Jienilor” – publicat în “Arhivele Olteniei” din iulie-august 1925). Pe la sfârșitul secolului al XIX-lea intermedierea căsătorilor devenise deja o afacere: “nenumărate agenții de căsătorie, puternic  organizate, pețitori și pețitoare de tot felul, se îndeletnicesc cu negoțul și caută candidați pentru ‹‹ sfânta căsătorie ››. Acest negoț e plin de câștig mai ales atunci când se ‹‹ lucrează ›› pentru membrii claselor înalte.”  (A. Bebel  - “Femeia în trecut, prezent și viitor” - 1898)

Nu îmi propun însă să fac o istorie a acestei îndeletniciri milenare. Vă invit doar să pătrundem împreună în lumea unei pețitoare din perioada interbelică. Numele ei era Clementina  și era “o femeie fină, de un romantism exagerat, care-și ducea viața din greu, alergând de dimineața până seara pe vreme oricât de rea, de la un capăt la altul al Bucureștiului, predând lecții de franceză”. D-șoara Clementina a renunțat la ocupația de profesor  “pentru că îi mergea prost de tot” – nimic nou sub soare, nu-i așa? – pentru a intra în lumea pețitoarelor:

La cununie asistă și "pețitoreasa"

 

Citește mai mult... »

Primul "pod de sticlă" din România

O comună din județul Călărași (situată la 58 de kilometri de București) ascunde o poveste mai puțin cunoscută chiar și de către locuitorii de azi ai localității: în Sărulești (în trecut Pârlita-Sărulești) a fost construit în perioada interbelică primul pod de sticlă din România.

Utilizarea materialelor compozite în contrucția podurilor – al fibrei de sticlă în special – este considerată chiar și astăzi o soluție de proiectare modernă, în principal datorită durabilității mari a acestor construcții și al cheltuielilor reduse de întreținere pe care le impun. Tocmai de aceea cred că un articol publicat în anul 1938 de revista “Ilustrațiunea Română”, în care se semnalează “construirea primului pod de sticlă din România”, merită consemnat: "Aplicațiile sticlei sunt extrem de numeroase și… din cele mai ciudate. Acest material, pe care în general îl credem foarte fragil, servește în alte țări și mai ales dincolo de Ocean, la construirea caselor, a podurilor, a conductelor de petrol și a majorității uneltelor de laborator și bucătărie. Se află în America numeroase case construite în întregime din sticlă și toate podurile de pe faimoasa autostradă Pittsburg-Washington sunt și ele din sticlă. Dar ceea ce nu știam până deunăzi e că și pe la noi în țară, pe o modestă șosea, puțin frecventată, se află un asemenea pod de sticlă, importat de probă din America. Într'adevăr puțină lume care trece pe șoseaua Pârlita – Sărulești, știe că unul dintre poduri este în întregime din sticlă.

Podul de sticlă de pe șoseaua Pârlita-Sărulești

Adus de niște specialiști americani, podul a fost instalat într'un loc deosebit de periculos. Aici, în fiecare primăvară, când apele veneau mari, inundau o vâlcea și… luau podul. Cu lipsa de inițiativă pe care o arată adesea administrația, în fiecare an se făcea alt pod - tot din lemn - ca în fiecare primăvară să fie luat de ape. De când s'a instalat podul de sticlă, apele se umflă ca în fiecare primăvară, dar spre mirarea sătenilor, podul rămâne pe loc. Construit din acest material elastic și mai rezistent decât oțelul, podul rezistă puhoaielor, fără a necesita în fiecare an noi reparații. Sub pod, dacă pătrunzi, e o rezonanță unică. Pereții de sticlă transmit fiecare sunet, ca o orgă și în aerul limpede al câmpului vocile omenești capătă o amploare nemaipomenită.

Sticla nu se vede la suprafață, deoarece este apărată de un înveliș de tablă ondulată, care o preservă. Acest pod minune, se poate construi într'un timp record, grație unui procedeu special. lată deci că ne putem mândri și noi cu un pod de sticlă. Deci, în ceea ce privește drumurile noastre, avem alte nevoi din cele mai urgente cari nu sunt satisfăcute, totuși nu ar fi rău dacă, pe măsura posibilităților, s'ar înlocui toate podețele de lemn de pe șoselele noastre, cu aceste poduri de sticlă, care se pare că reprezintă ultima expresie a tehnicei și… igeniozității.”

Sursa: articolul “Primul pod de sticlă din România” – publicat în revista “Ilustrațiunea Română” - numărul din 26 octombrie 1938 – citit din colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștilor

Citește mai mult... »

Jacques M. Elias - un exemplu de generozitate și patriotism

Marile exemple de filantropie sau de generozitate nu abundă în istoria României. Tocmai de aceea exemplul unui mare filantrop român, Jacques M. Elias, trebuie elogiată. Jacques Menachem Elias a fost un important om de afaceri care și-a lăsat prin testament întreaga avere Academiei Române. Donația a fost făcuta în scopul “promovării culturii din România, alinării boalelor săracilor noștri, încurajării elementelor valoroase, sprijinirii cauzelor nobile şi aceasta fără deosebire de origine, pentru toți cei care merită să fie ajutați”. 

Intrarea în spitalul Elias - 1939 (stânga)
Jacques M. Elias în "Realitatea Ilustrată" (dreapta)

Jacques M. Elias s-a născut într-o familie de origine evreiască din București, în anul 1844. A fost unul dintre cei mai importanți oameni de afaceri ai României la începutul secolului al XX-lea, fiind considerat întemeietorul industriei zahărului de la noi. A fost unul dintre sfetnicii Regelui Carol I, care i-a acordat de altfel titlul de cavaler și ofițer al ordinului “Steaua României”, precum și titlul de ofițer și comandor al ordinului “Coroana României”. "Jacques M. Elias nu s'a însurat niciodată, permițându-și de asemenea prea puține bucurii în viață. Până la adânci bătrânețe — a murit în vârstă de 79 ani — s'a considerat mereu ca un fel de slujbaș al averii sale, un soi de administrator. Rețeta care l-a călăuzit pe  marele filantrop pentru agonisirea unei averi fabuloase a fost:

„SĂ CHELTUIEȘTI MAI PUȚIN DECÂT CÂȘTIGI!”

Citește mai mult... »

Căţelul pământului

Între creaturile supranaturale imaginate de poporul român, Cățelul pământului ocupă un loc aparte. De ce aparte? Pentru că, spre deosebire de ursitoare, zâne, iele, stafii, strigoi sau joimărițe – ca să numesc doar câțiva dintre acești prieteni sau dușmani imaginari ai românului – Cățelul pământului (numit și Câinele pământului, Grivan sau Țâncul pământului) are un corespondent în lumea reală. Acest corespondent este un rozător care se hrănește cu rădăcini și care trăiește în tainica lume subpământeană, ascuns de ochii oamenilor: orbetele.

Cățelul pământului

Citește mai mult... »

Din carnețelul străbunicii: Sfaturi cosmetice

Câteva sfaturi cosmetice, "furate" din carnețelul secret al străbunicelor noastre (mai precis din numerele publicate în lunile ianuarie-martie 1904 de revista "Moda nouă ilustrată"):

Fard inofensiv

"Multe ați dori să dați peste un fard roșu (suliman) care să nu fie defel  vătămător. Mai buzele, mai obrăjorii, - nu-i  vorbă, mai bine e dacă le aveți de la natură roșii după poftă.  Dar, în sfârșit, iată cea mai bună  preparație a unui fard inofensiv : Disolvați 80 grame de carmin în puțină apă caldă, tocmai cât să obțineți soluția; amestecați aceasta cu 30 grame osânză topită și cu 10 grame de ceară albă fină; puneți totul în oală, lăsați să se răcească și acoperiți cu hârtie de cositor. Acest fard se întrebuințează mai ales pentru buze."

Citește mai mult... »

Două trădări

Hotine,  Hotine,

Păzește-te bine,

Că muscalul vine,

Cu oaste pe tine!

(Cântec vechi)

Două trădări au făcut ca două străvechi provincii românești – Bucovina și Basarabia - să fie înstrăinate. Povestea acestor trădări este astăzi foarte puțin cunoscută. Tocmai de aceea, cred că un articol publicat în numărul din 21 mai 1912 al revistei „Universul Literar” merită să fie citit chiar și după ceva mai mult de un secol de la prima lui apariție:

Pentru o tabacheră de aur și 5000 de galbeni

“La 1775, pentru o tabacheră de aur și 5000 de galbeni, generalul rus Rumanzof și-a trădat țara; a retras trupele ce comanda și a lăsat ca Bucovina să fie ocupată de trupele austriace. Trei tratate și ticăloșia unui domn al Moldovei - Grigore Ghica Vodă – au întărit furtișagul Bucovinei, ca fiind vorba numai de ocuparea unei fâșii înguste de pământ, unui drum de comunicație între Ardeal și Pocuția, după cum fuseseră păcăliți sau după cum se lăsaseră a fi păcăliți miniștrii turci. Și astfel istoria a avut să înregistreze smulgerea de către austriaci din pământul țărei românești a unui teritoriu care întrecea în îmbelșugare și valoare toată cealaltă parte a Moldovei, a peste 300 de orașe și sate care mai toate spuneau câte un fapt sfânt din istoria Moldovei lui Ștefan cel Mare și a lui Petru Rareș.”

Răpirea Basarabiei pe coperta "Universului Literar"

 

 

Citește mai mult... »

Un provincial în vizită prin Bucureștiul interbelic

Prima jumătate a secolului trecut a fost fără îndoială perioada în care Bucureștiul a înflorit cu adevărat, devenind capitala europeană pe care o numim chiar și azi cu mândrie “Micul Paris”. În perioada interbelică transformările urbei au devenit cu adevărat spectaculoase. Chiar și vizitatorii străini ajunși în Capitala României apreciau “frumusețea și eleganța Bucureștilor” (citește aici articolul: Bucureștiul interbelic văzut prin ochii unui reporter străin). 

Cu atât mai mult românii – bucureșteni sau veniți în vizită din “provincie” – erau mândri de Capitala lor. Vă invit acum să aflați care au fost impresiile unui provincial ajuns în anul 1936 - după “treizeci de ani de lipsă” - în Capitală. Este vorba despre “Conu’ Iorgu” – un prieten (poate imaginar, dar ce contează?) al reporterului Alex F. Mihail, o mai veche cunoștință de-a noastră. De ce venea Conu’ Iorgu la București? Motivul ne este dezvăluit chiar de el: “Acu’ nu vreau să mor, mon cher, până ce n'oi vedea și eu Turnul Telefoanelor - mi-a scris el – că am auzit că al Colții s'a dărâmat. M’aș urca și în Foișorul de foc, o dorință de-a mea din copilărie, pe care n'am putut-o realiza până acum. Aș vrea să văd toate minunățiile Bucureștilor vostru, preschimbat de nu-l mai cunoști. Dar pun rămășag că tot am să mă simt ca acasă la mine. Pentru asta nu-ți scriu când vin, ca să nu mă aștepți la gară. Vreau să mă descurc singur..."

Citește mai mult... »