O modă a anilor '30: Weekend-ul fără bărbați al tinerelor emancipate

Fie că vorbim despre escapadele săptămânale de astăzi sau despre cele de acum aproape un veac, dorința de a fugi din agitația orașului spre un colț de natură a rămas neschimbată.

Fotomontaj din presa anului 1932:
tinere emancipate relaxându-se în timpul
weekend-ului fără bărbați

Dacă noi ne căutăm destinațiile pe aplicații, pregătim playlist-ul și căutăm online cele mai fotogenice locuri, tinerii din perioada interbelică aveau propriile lor ritualuri cochete — un automobil pregătit de drum, un cort pliat și o poftă nesățioasă de libertate.

Continuarea

Ada Kaleh: Poveştile unei insule dispărute

Vă invit astăzi să descoperim poveștile insulei Ada Kaleh, un tărâm dispărut care emana odinioară un farmec aparte și un veritabil parfum oriental. Cunoscută și sub numele de micul Gibraltar românesc, această insulă-fortăreață era situată pe Dunăre, la doar 3 kilometri de Orșova, având o lungime de 1700 de metri și o lățime medie de 500 de metri.

Ruinele cetății și moscheea din Ada Kaleh

Istoria fascinantă a acestui loc își are rădăcinile în antichitate și s-a încheiat dramatic în anul 1971, când insula Ada Kaleh a fost dinamitată, iar ultimele ei urme au fost acoperite de apele lacului de acumulare de la Porțile de Fier.

Să pornim la drum în această călătorie în timp, ghidați de mărturia unui reporter al revistei Realitatea Ilustrată din anul 1934, ascuns sub inițialele „A.B.”

Continuarea

O călătorie în timp la Mănăstirea Agapia: "La umbra ceasloavelor" – 1938

"La umbra ceasloavelor” ne poartă într-o călătorie fascinantă în timp, la Mănăstirea Agapia din anul 1938. Acest reportaj, semnat de Ion Tic și publicat în revista „Ilustrațiunea Română”, redă o vizită detaliată la un important lăcaș de cult, renumit pentru picturile lui Nicolae Grigorescu și pentru istoria sa bogată. 

 

 

Am parcurs, alături de reporter, drumul pitoresc și plin de povești care duce spre "Mănăstirea Agapia cea tăinuită de lume", descoperind cum arăta viața monahală în acea perioadă

---

---

Continuarea

Chiriachița Atanasiu-Bénisti, prima româncă licențiată în litere la Sorbona (interviu interbelic)

Deși azi pare greu de crezut, în urmă cu doar 100 de ani femeile din România duceau încă o luptă acerbă pentru a-și cuceri dreptul de a activa în domenii rezervate până atunci exclusiv bărbaţilor. Tocmai de aceea mi-a atras atenția o știre publicată în numărul din 1 decembrie 1906 al cotidianului parizian “Le Radical”:

“L′académie de Paris vient de conférer a une jeune Roumaine, Mlle Chiriachitza Athanassiou, le diplôme de licence lettres-philosophie. C’est la première Roumaine à qui ce titre est décerné.”

Continuarea

Castelul „Iulia Hasdeu” din Câmpina: Amintiri din „Templul Spiritului”

Castelul „Iulia Hasdeu” din Câmpina este locul din România care ascunde una dintre cele mai tulburătoare povești de dragoste părintească. Ideea construirii castelului – un adevărat  “Templu al Spiritului” – s-a născut probabil în martie 1890: 

 

“Eruditul filolog Bogdan Petriceicu Hasdeu pierde în 1889 pe singura și geniala sa copilă, Iulia. Durerea lui nepotolită nu-i scoate un moment din gând amintirea fiicei sale. Era în martie 1890. Într'o “seară umedă și posomorâtă", cum însuși a ținut s'o precizeze, Hasdeu stătea la masa lui de lucru, cu gândurile departe, la copilul care-i însorise viața. Fără să vrea și fără să-și dea seama, Hasdeu luă un creion. În voie, mâna se mișcă vreo cinci secunde. Când se reculese, Hasdeu văzu uimit că pe petecul de hârtie din fața sa era scris pe limba franceză:

Continuarea

Poveștile cafelei: Rețetele uitate ale cafenelelor de altădată

Nimic nu se compară cu plăcerea de a bea o cafea fierbinte și aromată în intimitatea propriului cămin. Însă cafeaua nu s-a băut dintotdeauna pe aceste meleaguri. 

Dacă aveți puțin timp și o ceașcă bună la îndemână, vă invit să descoperim împreună câteva dintre cele mai savuroase povești despre cafea și despre cafegiii de altădată.

Continuarea

Trucurile igenioase ale bunicilor noastre

Paginilor vechi de revistă ascund o magie aparte. Unele dintre ele ascund o înțelepciune practică ce pare să se fi pierdut în epoca soluțiilor chimice și a tehnologiei. Am răsfoit pentru voi arhiva revistei „Ilustraţiunea Română” din primăvara anului 1938 și am selectat câteva sfaturi gospodărești care îmbină ingeniozitatea cu simplitatea.

 

Sper să vă amuze, să vă trezească amintiri și – cine știe? – poate chiar să vă fie utile în momente de impas!

Continuarea

Băneasa interbelică: Paradisul nocturn al chefliilor

Ne continuăm periplul prin locuri pline de farmec din România de altădată — o călătorie fascinantă în care descoperim cum se distrau bunicii și străbunicii noștri în perioada interbelică.

Instantanee din viața de noapte la Băneasa:
lăutari cântând „la ureche” la mese
și atmosferă de petrecere la restaurant (1932)

Astăzi ne oprim în Băneasa, o destinație care în anii '30 devenise un pământ al făgăduinței pentru viața de noapte a Capitalei, un magnet irezistibil pentru cheflii, boemi și lumea mondenă.

Continuarea

La pas prin Eforie (1931): Vacanță la mare în perioada interbelică

Ne continuăm periplul interbelic prin stațiunile de pe litoralul românesc al Mării Negre — o călătorie fascinantă începută într-un weekend în Mamaia anului 1935. 

 

 

Astăzi ne oprim în Eforie, o destinație care în anii '30 își câștiga rapid statutul de stațiune modernă, cu pretenții europene. 

Continuarea

Ucenicii: Micuții sclavi ai marilor orașe de altădată

Unii nostalgici ai perioadei interbelice ridică în slăvi ucenicia de altădată. Ucenicia era un „sistem de învățământ” și de pregătire a tinerilor pentru practicarea diferitelor meserii „cerute pe piața muncii”, care poate că își atingea scopul: copiii care parcurgeau „purgatoriul uceniciei” deveneau în cele mai multe dintre cazuri adevărați meseriași.

Dar cu ce preț!? Copiii-ucenici au fost poate „ultimii sclavi” ai lumii moderne românești. Vânduți de părinții prea săraci pentru a-i putea întreține, ucenicii încăpeau de cele mai multe ori pe mâinile unor „stăpâni” fără de scrupule, al căror singur gând era exploatarea acestora. Ucenicii erau salahori, comisionari și „fete în casă”. Ziua lor de muncă începea cu mult înainte de a celorlalți lucrători și se sfârșea târziu în noapte. Iar tainele meseriei pentru care „se pregăteau” erau de cele mai multe ori „furate”.

Continuarea

Ghicitoarea din curtea cu liliac: Coana Filofteia – cititoarea de destine

Ne vom continua astăzi drumul început mai demult prin lumea farmecelor, a cântecelor și a descântecelor. Vom poposi în casa unei adevărate Cassandre din perioada interbelică: vestita Coana Filofteia, “fiica nelegitimă a unui fakir authentic”, cea care știa să facă minuni și să dezlege cele mai enigmatice enigme.

Nici de data asta nu vom pleca singuri ci, așa cum ne-am obișnuit deja, însoțiți de reporterul “J. de S.” al revistei “Realitatea Ilustrată”. Pătrundem așadar în lumea mahalalei de altădată și o întâlnim pe Coana Filofteia:

Continuarea

Rețete de altădată: Deserturi din carnețelele străbunicilor noastre (1907)

Din articolele cu sfaturi cosmetice, povețe medicale, sfaturi pentru gospodărie sau de bună purtare în societate publicate în revistele dedicate doamnelor și domnișoarelor pe la începutul secolului al XX-lea, nu puteau să nu lipsească rubricile cu rețetele culinare. Am selectat din aceste rubrici câteva rețete interesante, din păcate neasezonate și cu fotografii ale creațiilor culinare. 

Dacă veți avea nelămuriri referitoare la punerea în operă a rețetelor, nu pot decât să vă rog să vă adresați pentru completări autorilor acestora, respectiv cititoarele revistei „Moda Nouă Ilustrată” din anul 1907, ele fiind cele care au trimis redacției toate rețetele: d-rele „Fulga”, „Dorpribeag”, „Ulpia Floarea Muscelului”, „Fetița dulce” și „Bruneta de pe malul Râmnicului”. Lămuririle le veți găsi, sper, la rubrica „Poșta redacției”. Ca să vă ajut puțin în eventualele voastre tentative culinare am să fac câteva precizări în privința unităților de măsură folosite pe atunci:

• Dram: 3.38 g.
• Oca: 1.272 kg.
• Litră: 318 g.

Continuarea

Ultimii muscali: O breaslă uitată din România de altădată

Vă invit să aflați istoria fascinantă a birjarilor muscali (sau scopiți), o prezență exotică, pitorească și distinctivă în peisajul urban românesc de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea.

 

 
În marile orașe precum București și Iași, muscalii erau sinonimi cu luxul, viteza și caii superbi, aduși din stepele rusești. Ei reprezentau taxiul de elită al epocii, fiind căutați de boieri și de cei înstăriți.

 

Continuarea

Marioara Voiculescu – destăinuiri: Amintiri vesele și triste din viața marii actrițe

Marioara Voiculescu a fost, fără îndoială, una dintre cele mai importante actrițe din România care au dominat scena teatrului românesc în prima jumătate a secolului al XX-lea. Personalitate fascinantă și voce de referință în istoria teatrului, artista a impresionat de-a lungul carierei prin roluri dramatice memorabile și o prezență scenică de excepție.

Maria Voiculescu în trei roluri memorabile

În lucrarea sa dedicată marilor figuri ale scenei, criticul F. O. Fosian o caracteriza astfel pe celebra tragediană a teatrului românesc:

Continuarea

Călătorii interbelice: Spre Cheile Bicazului și Lacul Ghilcoș în anii ’30

România este o țară binecuvântată cu locuri de o frumusețe cu totul aparte, care ne bucură ochii și care ne încântă sufletul. Unele dintre cele mai spectaculoase priveliști ne sunt oferite de Cheile Bicazului: opt kilometri de pereți stâncoși verticali extrem de înalți, care depășesc pe alocuri 300 de metri și care sunt atât de apropiați pe alocuri încât îți dau senzația că parcurgi un canion. 

 

Cu trenul spre Cheile Bicazului (1934)

Aceste locuri pitorești din munții Hășmașului au început să fie descoperite în perioada interbelică de un număr tot mai mare de români. Printre aceștia s-au numărat și doi mari scriitori români:

Continuarea

Periferiile Bucureștiului interbelic: La pas prin Mahalaua Dracului

Societatea românească interbelică — la fel ca cea de astăzi — era o lume a extremelor și a contrastelor profunde. Dincolo de luminile orbitoare ale marilor bulevarde și de recepțiile elegante ale vremii, exista o realitate paralelă, ascunsă în umbră. Dacă centrul Capitalei reunea elitele culturale și politice cu clasa de mijloc aflată în plină ascensiune — mici patroni, meseriași și funcționari —, periferia ascundea o altă față a Micului Paris: cea a mahalalelor insalubre, o lume pestriță, dură și fascinantă. 

Școala de hoți a fraților "Doctoru" (stănga)
și cârciuma "Bancherului" (dreapta)

Vă invit astăzi la o călătorie în timp, în anul 1932, pentru a descoperi unul dintre cele mai rău famate zone din Bucureștiul interbelic: Mahalaua Dracului — un loc care își merita pe deplin numele și renumele. Ghizii noștri în această aventură urbană vor fi reporterul „Gr.” de la revista „Ilustrațiunea Română” și un inspector de poliție care cunoaște până și cele mai întunecate cotloane ale cartierului.

---

---

Pe urmele infractorilor: O anchetă în Mahalaua Dracului

 

Punctul de plecare al acestei anchete neobișnuite a fost o infracțiune banală din strada Vasile Lascăr. Însă indiciile culese de poliție aveau să-l conducă pe gazda noastră direct în bârlogul celor mai căutați răufăcători ai vremii: 

“Am plecat cu un bun prieten de-al meu, inspector de poliție, să vizitez Mahalaua Dracului. Se făptuise cu o zi înainte un furt în strada Vasile Lascăr. Interese profesionale m-au condus și pe mine “la fața locului". După “cartea de vizită” pe care clientul poliției o lăsase “la locul operației”, prietenul meu și-a identificat “marfa”.

- Dacă te interesează un aspect cu totul inedit al Capitalei, vino cu mine mâine dimineață să-ți arăt cartierul cel mai rău famat al Bucureștilor."

"Calea Victoriei"... a mahalalei

"- Am auzit de acest cartier încă de la asasinarea lui George Caïr (notă: George Caïr - scriitor și om politic, prieten apropiat al lui I.L. Caragiale și colaborator la revista “Moftul român”, asasinat în anul 1924), dar nu înțeleg ce legătură faci între această spargere și Mahalaua Dracului?

Cu zâmbetul specific copoilor polițienești care sunt pe urmele infractorilor dar își păstrează secretul până la arestarea lor, mă făcea să înțeleg că deplasarea până în cartierul cu pricina nu e lipsită de legătură cu furtul comis și că după amprentele digitate luate de pe clanța unei uși l-a identificat pe răufăcător, un vechi enoriaș al poliției.”

---

---

Lumea lui Zamfir „Gură de Oțel”

 

Odată lăsate în urmă bulevardele moderne și asfaltul proaspăt, peisajul urban se schimba radical. Trecerea spre Mahalaua Dracului se făcea printr-o graniță invizibilă de maidane pustii, ce deschidea poarta către o lume a mizeriei absolute și a caselor dărăpănate: 

“Se terminase de mult covorul de asfalt. Cartierul nou, ridicat între Arcul de Triumf și B-dul Ghica se pierduse în urmă. Ca să ajungem în Mahalaua Dracului trebuia să trecem un brâu de locuri virane care încinge noul cartier ca șanțurile de apărare ale vechilor cetăți medievale. Peste câteva minute am ajuns. Dacă n'aș fi fost prevenit despre aspectul sinistru al acestui ungher al Capitalei, aș fi avut convingerea că mă aflu pe meleagurile unui trib indian. O mizerie indiscretă și lipsită de pudoare se oferea întreagă, în toată hidoșenia ei. Pe ulițele înguste și desfundate - mărginite de case care-ți inspiră neliniște, cu ochiurile ferestrelor lipite cu hârtii de toate culorile, cu ziduri leproase - se contopeau laolaltă în fumul prafului copii, gunoaie, câini, femei, oase, porci și stârvuri de animale. Nici un bărbat nu se vedea, în afară de cofetarul ambulant al cartierului.

Cofetarul ambulant al mahalalei (stânga)
Casa "Sobarului"asasinul lui Caïr (dreapta)

- Să trăiești, Babă Paraschivo! – se adresă prietenul meu unei bătrâne care gonea cu bățul un porc străin ce-i intrase în ogradă.

- Bună ziua, maică.

- Zamfir i-acasă?

- Nu e, maică. N’a mai dat de ieri p’aici.

Zamfir “Gură de oțel” era omul care făcuse cu o zi înainte o vizită nepoftită în str. Vasile Lascăr, de unde plecase cu “un sac de impresii” de mare preț, dar lăsând imprudent în urma lui, o “carte de vizită" care nu dă greș. Deprins cu mincinoasele răspunsuri negative ale babei, omul datoriei intră în casă. Trebuie să mărturisesc că i-am admirat curajul și că mi-au trebuit eforturi eroice să-l urmez.

Am privit îndelung această încăpere care se numea casă și care semăna mai degrabă cu un abces crescut pe suprafața pământului bolnav. Baba nu mințise de astă dată. Zamfir se pusese la adăpost. Am plecat mai departe ascultând explicațiile Ciceronului meu, care cunoștea topografia și oamenii locului ca în palmă, și mă întrebam dacă cele ce aud sunt fanteziile unui inspirat sau mărturiile unui om care le-a trăit aievea.”

---

---

Breasla infractorilor interbelici: De la școala de buzunare la judecata „Piticului”

 

Periferia Capitalei își crescuse propriile figuri legendare. Fiecare casă și cârciumă adăpostea un personaj celebru în lumea interlopă a vremii, fiecare având un rol bine stabilit în această rețea a fărădelegilor: 

“- Aici, în casa asta, a fost prima școală de hoți de buzunare. Frații “Doctoru” dețineau cele două catedre. Unul preda furtul portmoneelor din buzunar, iar celălalt furtul din gențile cucoanelor. Sistemul lor pedagogic nu era lipsit de ingeniozitate. Primul a inventat un manechin cu clopoțel. Problema care se punea ere să furi portmoneul din buzunarul manechinului fără să sune clopoțelul. Al doilea își suspenda o poșetă de cucoană de braț. Aici operația se făcea în doi. Primul “urmărit” trebuia să deschidă poșetă din fugă, iar al doilea “urmăritor” s’o golească tot din fugă.

Căsuța de dincolo era reședința “Sobarului”, asasinul lui Caïr. În spatele cârciumii șade “Cuțitarul”. Pe vremuri era și el profesor de “chirurgie”. El a creat o adevărată pepinieră de criminali precoce. A strâns împrejurul lui o sumedenie de copii pe care i-a învățat abecedarul crimei. Cum să lovești “la ficați”, “la mir” și alte operațiuni de “mare chirurgie”.

Cârciumarul “Bancherul” își trage porecla de la îndeletnicirile lui cămătărești. El finanțează “întreprinderile băieților”, “mărită mărfurile”, împrumută bani în timpul “crizei”, face credite la băutură și întreține oamenii cât stau la răcoare.”

“Piticul”, meșter în “uite popa, nu e popa”, este “Nestorul” comunității. El s'a specializat în infracțiuni de “maximum 15 zile închisoare" și a suferit până acum 53 de condamnări. Tot el este acela care hotărăște cota de beneficiu dintr’o “lovitură”, în raport cu osteneala fiecăruia. El e casația. Ceea ce a hotărât el, trebuie executat. Nimeni nu poate deslega ordinele lui. Cei ce nu se supun suferă rigorile unui cod special. La cinci participații nu ridică nici un beneficiu.

*** 

Și așa ne-am plimbat, din uliță în uliță, și aproape fiecare casă purta stigmatul degenerescenței morale. M'am întrebat câte asemenea cartiere rău-famate nu are Bucureștiul în întunericul periferiei lui. Nu e lună în care să nu auzi de un nou asasinat, de o nouă tâlhărie organizată… E adevărat că de la asasinarea lui Caïr  nici o ispravă mai de seamă, nici o lovitură cu răsunet nu s'a mai făptuit în Mahalaua Dracului, dar nu e mai puțin adevărat că locatarii nu și-au schimbat felul lor de existență și mahalaua nu a abdicat de la tradiția ei, care i-a adus celebritatea. Am plecat spre casă, întunecat, gândindu-mă că la cele două categorii sociale de oameni, a acelora care se culcă la 4 dimineața și a celorlalți, care se scoală la acea oră - ar trebui să mai adăugăm o a treia, a acelora care nu știu când dorm și când lucrează.”

Lecții de istorie între umbrele Micului Paris

 

Reportajul publicat în anul 1932 de revista „Ilustrațiunea Română” rămâne o radiografie fascinantă a unei Capitale pline de contraste. Dincolo de nostalgia perioadei interbelice și de eleganța marilor bulevarde, Mahalaua Dracului ne reamintește că Bucureștiul interbelic a fost mereu un oraș al extremelor — un spațiu în care strălucirea Micului Paris coexista, la doar câțiva pași distanță, cu o lume dură, uitată de autorități și guvernată de propriile legi nemiloase.

 

Dacă vrei să descoperi și alte povești fascinante din periferia Capitalei, te invit să parcurgi articolele despre Mandravela – răspântia blestemată, modul în care periferiile se amuză în Ferentari, legendele din cartierul Tei de altădată – mahalaua celor 400 de cârciumi sau amintirile despre periferiile Bucureștiului interbelic văzute prin ochii lui Nae zis „Ureche de aur”. 

 

Sursa: articolul “Mahalaua Dracului – O frescă a periferiei Capitalei” – semnat “Gr.” – publicat în revista “Ilustrațiunea Română” - numărul din 3 august 1932

Continuarea

Sondaj interbelic (1933): Pentru ce ne înscriem la universitate?

Lumea studenților interbelici era o copie fidelă a întregii societăți de atunci — un tablou plin de viață în care se amestecau ambițiile mari, visele sincere, bunăstarea, dar și lipsurile grele. În 1933, revista „Realitatea Ilustrată” a lansat o anchetă printre tinerii universitari pentru a afla ce-i mână cu adevărat în luptă și ce căutau pe băncile facultății. 

 

 

Răspunsurile lor ne oferă o imagine fascinantă a acelor vremuri și ne pun o întrebare simplă: oare cât de mult s-au schimbat motivațiile noastre în ultimul secol?

Continuarea

Printre românii din Valea Timocului

Vă propun ca astăzi să pornim alături de Ion Tic, reporter al publicației interbelice ”Ilustrațiunea Română”, într-o incursiune documentară realizată în anul 1936 în rândul comunităților românești din Timoc.

Instantanee din Valea Timocului (1936):
Vancea cântând la caval,
gospodine la fântână
și portul tradițional la horă

În această deplasare, jurnalistul a fost însoțit de un student care “o dată pe săptămână, se duce în satul în care are rubedenii, cu care stă de vorbă, pe care îi iubește ca pe propriii părinți, într-un sătuleț de lângă Smegova”. Un alt companion, descris drept „camarad de facultate și timocean de baștină”, a oferit un răspuns tulburător atunci când a fost întrebat despre conservarea tradițiilor în localitățile de pe Valea Timocului:

Continuarea

Regele Carol al II-lea și Elena Lupescu: Idila

Carol și Elena - o idilă regală

 

Legătura dintre regele Carol al II-lea și Elena Lupescu rămâne una dintre cele mai controversate povești de dragoste din istoria modernă a României. 

 

 

În spatele scandalului public și al deciziilor politice radicale, presa vremii a surprins mărturisiri inedite care încercau să explice gestul moștenitorului tronului de a renunța la îndatoririle regale pentru o viață în exil. 

 

Continuarea

Trei românce excepționale care au deschis drumul femeilor în justiție

Lupta pentru emanciparea femeii în România primei jumătăți a secolului XX s-a dat pe multe fronturi, însă cucerirea sălilor de judecată rămâne una dintre cele mai spectaculoase victorii morale și legislative. Într-o epocă în care mentalitatea dominantă dorea să mențină femeia exclusiv în spațiul domestic, câteva personalități excepționale au dărâmat prejudecățile, demonstrând că logica, rigoarea legii și elocința nu au gen. 

Trei figuri emblematice ale dreptului românesc: Sarmiza Bilcescu, Margareta Paximade Ghelmegeanu și Ella Negruzzi.

În februarie 1933, presa interbelică sărbătorea un deceniu de la adoptarea legii care le dăduse, în sfârșit, femeilor dreptul de a profesa ca avocați în mod egal cu bărbații. Privind în urmă, acest jubileu a fost momentul perfect pentru a onora curajul primelor femei avocat din România și pe cele care le-au netezit calea.

Continuarea