Muzică de flașnetă și bilete de papagal

Două prezențe ne însoțesc aproape întotdeauna în încercarea de a ne imagina locuri din lumea începutului de secol XX: sunetul tânguitor și domol al unui vals care se scurge usor din cutia magică a unei flașnete și imaginea bătrînului vânzător de vise și de promisiuni ascunse într-un mic bilețel urzit doritorilor de bătrânul papagal multicolor. Tocmai de aceea nu o să-i separ pe cei doi vechi și nedespărțiți prieteni nici aici, pe paginile blogului (dar și pentru că, în perioada interbelică, de cele mai multe ori flașnetarul și vânzătorul de bilete de papagal erau una și aceiași persoană). O să vă rog să-i privim împreună prin ochii, uneori mult prea cârcotași, ai unor contemporani de-ai lor, reporteri ai săptămânalului “Ilustrațiunea Română”:

Citește mai mult... »

Ultimii muscali

O scenă comună la începutul secolului al XX-lea arăta cam așa:

 

Un domn își pune pălăria înaltă și iese grăbit din casă. Imediat un birjar dă bice cailor și vine aproape. Domnul îl întreabă:

- Ești slobod?

- Slobod! Unde să vă duc?

- Până la Cișmeaua Roșie. Cât face?

- Șase franci.

- Să mergem!

Domnul își ocupă locul în trăsura luxoasă, elegantă, trasă de doi cai negri aduși din “țara de dincolo de Nistru”, cu cozi lungi și coame bogate. Muscalul fluieră scurt și trăsura pleacă în goană să-și ducă la destinație mușteriul…

Trăsura muscalului în fața "Birtului" de la Șosea - 1900

Citește mai mult... »

Povestea primelor românce aviator-militar

Cu ocazia manevrelor regale de la Galați din toamna anului 1938 au fost concentrate pentru întâia oară femei aviator în aviația militară română. Revista “Ilustrațiunea Română” – în numărul din 25 ianuarie 1939 – consemna evenimentul: “Pentru prima oară, la manevrele regale din toamna trecută, cinci femei aviatoare au fost concentrate, încredințându-li-se diverse misiuni, pe care le-au dus la capăt cu un deosebit succes. Conform noii legi, pentru mobilizarea femeilor în caz de război, d-nele Marina Știrbey, Irina Burnaia, Marioara Drăgescu, Virginia Duțescu și Nadia Russo au fost concentrate, odată cu camarazii lor, bărbați.”

 

De la stânga la dreapta:
Nadia Russo, Marina Stirbey și Irina Burnaia

După ce a zburat în timpul acestor manevre militare cu un avion de transport, echipat sanitar, prințesa Marina Știrbey – cea care în anul 1935 zburase singură la bord pe ruta București – Stockholm, devenind astfel primul român ce a survolat în condiții de ceață deasă Marea Baltică - a avut inițiativa de a fi creată o escadrilă sanitară militară, încadrată în exclusivitate cu personal navigant feminin. Memoriul înaintat de ea a fost aprobat de Subsecretariatul de Stat al Aerului din România și, în 25 iunie 1940, a luat ființă celebra “Escadrila Albă” (numită astfel pentru că avioanele escadrilei au fost inițial vopsite în alb, având însemnele “Crucii Roșii”) care a avut ca prime titulare pe aviatoarele Marioara Drăgescu, Nadia Russo și Virginia Thomas. Să continuăm însă cu relatarea de la manevrele regale din anul 1938, publicată de revista “Ilustrațiunea Română”:

Citește mai mult... »

La moartea Reginei Maria (fotoreportaj interbelic)

Au trecut mai mult de opt decenii de la funeraliile organizate în țară la moartea Reginei a României. Întreaga țară a fost cuprinsă în vara anului 1938 de o emoție puternică, emoție pe care cu greu am putea să o reconstituim astăzi. O să încerc totuși, ajutat de cronicile apărute în presa vremii. Nu înainte de a face câteva precizări cu privire la ultimii ani de viață ai Reginei Maria. 

 

 

Citește mai mult... »

Un uriaș pe străzile Bucureștiului

Despre Gogea Mitu – uriașul care făcea senzație în Europa în anii '30 - s-au scris destul de multe. Unele din cele scrise sunt adevăruri, dar au fost mediatizate și multe legende. Gogea Mitu (pe numele adevărat Gogu Ștefănescu – Dumitru Goagă conform altor surse) s-a născut la Mârșani, în județul Dolj, în 14 iulie 1914, fiind primul din cei 11 copii ai familiei. 

 

Gogea Mitu dând mâna cu un călăreț la Șosea (stânga)
Uriașul Gogea Mitu alături de Piticul de la Moși (dreapta)

 

Citește mai mult... »

Povestea vieții lui Emil Gârleanu (de vorbă cu d-na Marilena Gârleanu)

Emil Gârleanu s-a născut la Iași, în 5 ianuarie 1878. Tatăl lui a fost locotenent colonelul Emanoil Gârleanu, iar mama, Pulheria, născută Antipa, era de origine greacă. Viitorul scriitor și-a început studiile la Școala primară nr. 2 din Iași (din Sărărie); mai apoi, după absolvirea primelor 3 clase de liceu, a intrat în calitate de militar la Școala militară din Iași, unde a terminat liceul. După aceea a plecat la București și a urmat cursurile Școalei militare de infanterie din Dealul Spirei, până în anul 1900, când a fost înaintat la gradul de sublocotenent activ. Doi ani mai târziu, Emil Gârleanu a cunoscut-o pe Marilena Voinescu, viitoarea lui soție.

Povestea vieții scriitorului, începând din acest moment, a fost evocată de d-na Marilena Gârleanu într-un interviu acordat revistei “Universul Literar”, publicat în numărul din 19 noiembrie 1938 (la 25 de ani după moartea scriitorului):

“(…) Văduva lui Emilgar, Emilgarina cum o semnează scriitorul pe o carte poștală trimisă socrului său, păstrează în suflet chipul frumos al ilustrului său soț și în sertare manuscrise multe, fotografii, scrisori, articole scrise de el și despre el, pe care le scoate cu mâini pioase, să mi le arate. E tristă. Tristețea ei începe din clipa când boala nemiloasă i-a răpit pe cel ce i-a fost drag, pe când dânsa nu avea decât treizeci de ani, și alte necazuri au venit s'o cuibărească adânc în străfundul ochilor blânzi care privesc parcă mai mult în adâncul amintirii decât înaintea lor. Glasul cald rostește rar cuvinte de aducere aminte și chipul scriitorului atât de timpuriu plecat dintre noi se desprinde din ce în ce mai conturat, din ce în ce mai viu”.

Citește mai mult... »

Despre viața și moartea lui Mihai Eminescu

    Câteva amănunte din viața și despre moartea lui Mihai Eminescu, așa cum au fost consemnate în articolul “Eminescu”, semnat de Corneliu V. Botez, publicat în România Literară, numărul 7-8, iulie și august 1889 (am păstrat forma și ortografia originală):

 

 

      Eminescu s-a stins

    

    „Eminescu s'a stins. Eminescu nu mai este. Cam acestea au fost dureroasele cuvinte cu care presa Romînească a respîndit știrea morții nefericitului poet, care atinsese vîrsta de 39 de ani.

    Parcă natura și-a pus toată mintea să-l facă mai presus de orice muritor prin simțirea și profunda cugetare, cu care l’а înzestrat.

    Moartea lui Eminescu a produs o impresiune tristă pentru presă și-o adevărată pierdere care încearcă literatura Romînească.

    Eminescu zace în întunecosul mormînt, dar voința lui n’a fost ascultată și defunctul a fost înmormîntat la Cimitirul Bellu.

    Într'o poezie întitulată „Mai am un singur dor" el a cerut să fie înmormîntat la mare:

Iar de voi fi pământ,

În liniștea sărei

Săpați-mi un mormânt

La marginea mărei.

    Această dorință a sa e manifestată și'n altă poezie cu titlul „O! Mamă":

Iar dacă împreună va fi ca să murim

Să nu ne ducă'n triste zidiri de țintirim,

Mormîntul să ni-l sape la margine de rîu.

    Cum vedem e clar și categoric.

    Dacă onor. Guvern a luat asupra-și toate spesele înmormîntărei, e o datorie scumpă pentru el, ca cel puțin la moarte să'ndeplinească o dorință din cele mai arzătoare a nepieritorulul poet.

    Eminescu a trăit într'un cerc isolat și de puțină lume cunoscut, de mai puțină lume încă priceput.

    După datele și notițele adunate din gurile oamenilor și ziare, voi căuta să'l înfățişez înaintea D-voastră cât se poate mai exact.

    El s'a născut în Botoșani la anul 1849.

    Și-a făcut studiile în Cernăuți și de aici la Blaj, Viena și Berlin, unde a studiat filosofia predată de Dürrind.

    Mai multe rînduri a fost funcționar, apoi revizor școlar și în sfârșit bibliotecar, profesor de limba Germană, pe care o cunoștea la perfecțiune și de Geografie la școala comercială din Iași.

    Ca prim-redactor al Timpului, și-a făcut un nume nepieritor.

    A mal scris, pe vremea Junimiștilor, în Romînia Liberă și în Fântâna Blanduziei.

    Coroana care strălucea prin frumuseță, pe sicriul lui Eminescu, era a Societății Studenților Universitari “Unirea”, și a presei Capitalei, unde și „Romînia Literară" și-a depus obolul său.

    Eminescu a trecut din lumea celor vii cu corpul, căci cu spiritul nu mai trăia de mult în ziua de 16/25 Iunie, la orele 4 dimineața" (multe surse din acea perioadă menționează această zi ca fiind data morții poetului - de aici și multe speculații privind împrejurările reale ale decesului).

Primele strofe din "Luceafărul",
așa cum au fost publicate în anul 1883
în Almanahul "România Jună"

        

Citește mai mult... »

Don Quijote de România (sau: Aventuri pe Marea Neagră) (I)

În vara anului 1931 o știre făcea senzație în presa din România: patru adolescenți au plecat din Constanța cu o barcă pe Marea Neagră cu destinația... America. Cei “patru Don Quijoți de România” erau: Nicu Ionescu, “capul expediției” (17 ani), Jean Stere (15 ani), Ștefan lonescu (17 ani) și Petrică Răiciulescu (10 ani). Cei patru aventurieri sperau să ajungă în America navigând pe lângă coastele mărilor și oceanelor lumii. Au luat cu ei câteva pâini, doi pepeni, doi litri și jumătate de apă, un ceas deșteptător pe post de busolă și 450 de lei. Sperau să se poată aproviziona cu mâncare și cu apă în localitățile de pe coastele apelor pe care urmau să navigheze. Aventura lor nu s-a încheiat în America – așa cum sperau. După 21 de zile de navigație pe apele învolburate de furtuni ale Mării Negre cei “patru Don Quijoți de România” au fost găsiți plutind în derivă de echipajul unui caic turcesc și duși în portul bulgăresc Sozopol – la 250 de km. de Constanța.

Citește mai mult... »

C. A. Rosetti – negustorul

C. A. Rosetti (n. 1816 - d.1885) a fost unul dintre cei mai importanți oameni politici români din secolul al XIX-lea. Considerat un simbol al mișcărilor revoluționare de la 1848 și unul dintre părinții democrației românești, C. A. Rosetti a fost unul dintre primii jurnaliști români și totodată un librar de succes. 

 

Fața mai puțin cunoscută a fondatorului Partidului Național Liberal este aceea a omului de afaceri “care face negustorie în adevăratul sens al cuvântului, care face import de mărfuri, care redactează circulări și anunciuri inteligente, care se consideră mândru că e negustor și prim staroste al negustorilor și care - ceva mai mult – ministru fiind, se consideră reprezentant al corpului comercial”. Vă invit să îl cunoașteți pe C. A. Rosetti – negustorul, pornind de la cele consemnate în articolul “C. A. Rosetti - negustor și prim-staroste al comercianților bucureșteni”, publicat în numărul din 4 mai 1932 al revistei “Ilustrațiunea Română”:

“În această lumină îl găsim pe marele Rosetti negustor la “stabilimentul” său din Hanul Bossel, Ulița Mogoșoaia 18, făcând afaceri de comision, vânzând șampanie și vinuri franceze, ceaiuri (pentru care dă și diferite rețete cum trebuie să fie amestecate diferitele sorte), încălțăminte pentru copii “foarte ieftină”, mese “adevărate chinezești", “flori pentru toaleta damelor” și o sumă de alte mărfuri, după cum rezultă din “anunciurile” pe care le reproducem și noi. Rosetti importă mărfuri, redactează circulări și dă publicului lămuriri prin care pe de o parte explică “superioritatea produselor importate”, pe de alta îi îndeamnă să se convingă cumpărând de la “stabilimentul" său din din ulița Mogoșoaiei. Rosetti importă pentru întâia oară de la Viena petroleu rectificat - Pinolinegaz – “care nu are nici cel mai mic miros în arderea sa”; de asemeni, tot pentru întâia oară, importă hârtie englezească pe care o recomandă “cu tot dinnadinsul domnilor miniștri, divanurilor, judecătorilor și tuturor particularilor".

Șampanie, vin și cognac la 
Magazia de vinuri C.A. Rosetti

Cum au mers treburile lui Rosetti și ce s'a mai întâmplat în urmă cu toate aceste întreprinderi - rămâne lucru secundar. Principal lucru e activitatea lui Rosetti ca negustor - această latură până acum prea puțin cunoscută, pe care de abea acum documentele, scrisorile și fotografiile publicate de d-rul Angelescu (notă: dr. Nicolae I. Angelescu) o înfățișează marelui public. Interesant este și faptul că Rosetti, care a fost scurt timp și “staroste al marchitanilor" și “primstaroste al negustorilor bucureșteni", se mândrea cu titlul de negustor. Astfel, mulțumind pentru “cinstea" ce i se făcuse la alegerea starostiei, el încheia astfel scrisoarea: “Primiți, însă totdeauna, onorabilii mei confrați comercianți, expresiunea sentimentelor noastre de recunoștință pentru onoarea ce mi-ați făcut dv. și încredințarea că voi păstra cu mândrie și pentru toată viața mea titlul de “staroste al corporației de marchitani". 

C. A. Rosetti 
în revista "Albina" (26 septembrie 1904)

Ceva mai mult, chiar în guvern, Costache Rosetti înțelegea să se considere reprezentantul negustorilor. Astfel scria la 1860: “voi fi fericit și mândru a mă considera și în guvern ca reprezentant al corpului comercial".

A sosit ceai...

Ca fruntaș și ales al negustorilor bucureșteni, Rosetti a desfășurat prin numeroase memorii, întâmpinări, proiecte de legi, inițiative, o activitate atât de strălucită încât negustorimea îl poate revendica oricând ca pe cel mai mare, mai însuflețit și mai strălucit precursor care a știut să cinstească, să ajute și să ridice breasla din care făcea parte. 

 

Librăria C.A. Rosetti din "Pasagiul roman" 

 

Camera de comerț și industrie din Capitală, tipărind interesanta lucrare a d-rului Angelescu  a realizat o operă frumoasă și deopotrivă de folositoare și negustorilor sau viitorilor negustori care ar dori să-și cunoască înaintașii, cât și marelui public care poate afla, pe această cale, laturi necunoscute ale marilor noștri români.”

Sursa: articolul “C. A. Rosetti - negustor și prim-staroste al comercianților bucureșteni” - publicat în numărul din 4 mai 1932 al revistei “Ilustrațiunea Română”

Citește mai mult... »

Povestea reînhumării lui Constantin Vodă Brâncoveanu

“Facă Dumnezeu ce-a vrea!

Chiar pe toți de ne-ți tăia,

Nu mă las de legea mea!”

“Vreme de douăzeci și cinci de ani cârmuise Țara Românească Domnul Constantin Brâncoveanu, și se arătase vrednic de domnie: drept, pios și bun cunoscător al trebilor țării, atât a celor dinăuntru cât și a celor din afară. Vreme de douăzeci și cinci de ani știuse el prin buna înțelegere a timpului său și prin marea lui înțelepciune să strecoare țara prin primejdiile de tot felul care o pândeau, și mai ales prin primejdia aceea de a fi înghițită. Dar tocmai această purtare a sa, căreia putem să-i zicem mântuitoare de țară, credem noi că l-a făcut să ajungă la sfârșitul lungii sale domnii pradă a iataganului turcesc.” (1) 

Povestea martiriului domnitorului – omorât de turci împreună cu toți fii lui – este una dintre cele mai emoționante din întreaga noastră istorie. Tocmai de aceea, concluziile cercetările arheologice desfășurate în luna decembrie a anului 1932, care atestau în mod cert că osemintele lui Constantin Brâncoveanu au fost înmormântate în taină într-un colț al Bisericii Sf. Gheorghe Nou din București, au provocat o vie emoție printre români. Până atunci exista convingerea că osemintele Domnitorului ar fi fost aruncate după execuția de la Constatinopol în apele mării Marmara: “E încă doar în amintirea tuturor frământarea ce a cuprins toate straturile societății prin descoperirea osemintelor marelui martir Constantin Brâncoveanu, în cripta bisericii Sf. Gheorghe. Cu ocazia unor săpături ce se făceau, s'a dat peste o lespede veche, care ascundea un mormânt. Procedându-se la ridicarea pietrei, s’a dat peste un coșciug ce conținea înfășurate într’o stofă de preț, din care mai rămăseseră bucăți. Controversele iscate de această descoperire erau din ce în ce mai interesante. Cu cât se înainta în examinarea osemintelor și a postavului găsit, cu atât se preciza mai evident că cel care odihnea în cripta bisericii Sf. Gheorghe era domnitorul Constantin Brâncoveanu, ucis mișelește de către turci.” (2)

Un an mai târziu, în 21 mai 1934, Biserica Ortodoxă Română a ținut să reînhumeze cu mare cinste rămășițele celui ce a fost martirul Brâncoveanu.

Citește mai mult... »

Războiul de la 1877 văzut prin ochii unui copil

“Ostași români, voi știți ce mult a suferit patria noastră timp de 200 de ani, în care vi se răpiră mijloacele de a apăra bărbătește drepturile ei. Astăzi aveți această ocazie de a arăta din nou vitejia voastră. Europa întreagă stă cu ochii ațintiți asupra voastră. Nainte dar cu inima românească și lumea să ne judece după fapte. Faceți să fâlfâie din nou cu glorie drapelul românesc pe câmpul de bătaie, acolo unde strămoșii noștri au fost secole întregi apărători ai legii și libertății.”

 

Astfel își mobiliza Domnitorul Carol I oștirea sosită în fața fortificațiilor de la Plevna, în 20 august 1877. Iar armata româno-rusă a cucerit, pas cu pas, redutele Grivița 1 și Grivița 2. Au urmat predarea comandantului turc Osman Pașa și victoriile din luptele de la Vidin și Smârdan. La sfârșitul războiului România era recunoscută ca fiind un stat independent. Tocmai de aceea, mărturiile contemporanilor acestui război sunt importante. Iar amintirile unui copil din aceea perioadă au farmecul lor. Ele au fost consemnate de reporterul Alex F. Mihail în articolul “Războiul din ’77 văzut de martori oculari”, publicat în numărul din 8 septembrie 1937 al revistei “Realitatea Ilustrată”:

Moș Vasile și alți doi veterani ai războiului de la 1877
povestind în anul 1937  despre căderea Griviței

 

Citește mai mult... »

Povestea lui Zoltan – regele vagabonzilor

Societatea românească interbelică - asemeni celei de azi - era o lume a contrastelor. O lume cu lumini dar și cu multe umbre în care conviețuiau elitele culturale și politice ale vremii cu personajele pitorești ale lumii multicolore a micilor patroni, meseriași, muncitori și funcționari, și - de asemenea - cu lumea mahalalelor, diversă și pestriță și ea. Am încercat de-a lungul timpului să vă dezvălui, ajutat de articole apărute în presa interbelică, figuri tipice ale lumii de atunci. Poate vă mai amintiți de Vasile-lustragiul, de Piticul din Târgul Moșilor, de Baba Cocoșoaica sau de micuții lăutari Fănică, Mitică și Lenuța. Astăzi a venit timpul să vă spun povestea unui alt personaj al vremii. Vă voi povesti – ajutat de Dinu Dumbravă - reporter al revistei “Realitatea Ilustrate” – despre Zoltan - regele cerșetorilor bucureșteni.

Cerșetoria – una dintre ocupațiile cele mai vechi din lume – a cuprins ca o adevărată molimă societatea de ieri. Nu era colț de stradă, poartă de biserică sau de instituție publică, târg sau alt loc aglomerat în care să nu găsești un cerșetor și să nu auzi mai pașnicul sau mai agresivul “Faceți-vă milă și pomană!”. Nu am scăpat în lumea de azi de aceasta tară a societății. Ba chiar am exportat-o pe întreg cuprinsul continentului – și nu numai… 

Cine era cu adevărat Dumitru Zoltan, "faimosul stăpân al cerșetorilor din București, Regele Mizerabililor, după bănuielile unora schiloditor de copii furați pentru a le exploata infirmitatea; omul înnărăvit în ticăloșie, răzvrătit împotriva tuturor, înrăit de alcool și pervertit de prigoana societății”?

Fișa lui Zoltan -"regele vagabonzilor"

Zoltan Dumitru era un fost “geambaș de cai de pe la Sibiu, misterios proprietar al cocioabei cerșetorilor din marginea groapei Floreasca, templul celor fără de soartă, de unde se împrăștia armata infirmilor și pseudo-infirmilor, copii cu fluierul piciorului uscat și răsucit, bătrâni cocârjați de povara anilor și dospiți în murdăria îngrămădită de la naștere, femei pline de bube puroioase”.

 

Zoltan era un om care “cutreiera coloniile de muncă așa cum criminalii pierduți în contabilitatea păcatelor, colindă ocnele în neisprăvita osândă a vieții. Zoltan Dumitru, posesorul celui mai formidabil cazier al triajului vagabonzilor din București — omul veșnic înghesuit de cei puși să oprească întinderea mânei pe stradă. (…) Zoltan, starostele mizeriei, a cărui căutătură piezișe, îmbrumată de permanenta beție, nu se înduioșa în fața nici unei suferințe fiindcă tronul lui se înălța pe tentaculele ei...”. 

 

Zoltan, un personaj de ieri din lumea umbrelor, a crimei și a delicventei, dar un om cu o soție legitimă  și cu șapte copii, care trăia într-o cocioabă dărăpănată și care cerșea împreună cu toți ceilalți (lumea a evoluat: “regii” de azi trăiesc în palate!). “A cerși și a pune pe ceilalți să cerșească era rațiunea lui de a fi”.

E de înțeles că Zoltan – regele vagabonzilor - nu dădea interviuri. Reporterul Dinu Dumbravă a recurs la o stratagemă pentru a afla mai multe despre el: s-a deghizat în cerșetor și s-a prefăcut că leșină de foame pe stradă, în apropierea locului în care cerșea Zoltan. Acesta l-a ridicat pe “reporterul cerșetor” și l-a dus într-o crâșmă "să-i de-a ceva de mâncare" (o bucată de pâine, o ceapă și o “jumătate de vin”). Zoltan, “la a patra jumătate” a devenit vorbăreț și a început să își depene povestea:

Legiunea nocturnă a vagabonzilor
după razie transportați la serviciul de triaj

„- Vezi tu, mă boule! Eu am fost om gospodar cu rost la mine la Sibiu. Eram geambaș. Cumpăram și vindeam cai. Într’o zi m’au prins fiindcă’n loc să-i mai cumpăr, i-am furat. M’au chinuit! Ca pe hoții de cai. După ce-am isprăvit socoteala, am intrat rândaș la un boier. Un ungur bogat cu o fată frumoasă. Într’o noapte am dat peste fată. Se plimba singură’n grădină. Ne-am drăgostit. Adic’am drăgostit-o eu că șerpoaica era logodită c’un văr al ei și vrea să-i fie credincioasă. Când a scăpat și-a început să strige, au sărit câinii. Am fugit. Vreo două zile am umblat hoinar. A patra noapte - om păcătos, boule ! - eram la gardul boierului. Și ea - era și ea tot în grădină. Am auzit: Zoltan! Ce să-ți mai spun! Tu ești un bou care i-e foame! Ce înțelegi tu ce-i asta? Șerpoaica mă dorea! Am sărit gardul... Nu l’aș mai fi sărit! Gardul ăsta a fost nenorocirea mea. De abia mi se lăsase’n brațe șerpoaica, când vreo cinci vlăjgani au ieșit din tufiș cu pistoalele. 

 

Dintre ei se desprinse unul tânăr. Era vărul șerpoaicei - logodnicul ei. Pe mine m’au trântit la pământ, m’au pisat cu picioarele, mi-au umplut gura cu țărână, m’au legat și m’au aruncat peste gard. În urmă am auzit un țipăt, un țipăt de moarte, țipăt de înjunghiată... A doua zi m’au prins, m’au închis și m’au cercetat. Ce m’au bătut, ce m’au chinuit ca să le spun c’am înjunghiat șerpoaica. Dacă n’o înjunghiasem! Că doar mi se făcuse dragă bat’o vina!

O catacombă - cerșetori interbelici

- Ce stai așa boule! Mănâncă!

Zoltan dădu pe gât încă o jumătate. Ochii bolmoceau împăinjeniți în orbite.

- Pe urmă, boule, am plecat! A venit războiul. Am trecut dincoace. S’au șters toate! Dar oamenii s’au făcut răi. Mi-am luat femeie și am făcut copii...

- Șapte!

- De unde știi? - și Zoltan mă privi bănuitor - Da șapte. Am început să cerșesc. Munca nu-mi ajungea. Mi-am luat o cocioabă pe groapă la Floreasca. Am cerșit și am învățat și pe alții să cerșească ca să-mi facă și mie parte. Eu am grijă de toți. D’aia’ți dau să mănânci. O să te învăț și pe tine. Trebuie să știi să cerșești. Par’că asta nu-i o meserie!

- La o vreme au pus mâna pe mine. Au legea aia a vagabondajului.  M’au dus pe la triaj, m’au judecat. Am fost la Bălăceana, la Răducăneni, la Plevna. Am stat cât am stat și-am fugit. Ce dracu vor să fac! M’am deprins cu asta. Poate că dacă nu era șerpoaica aveam altă viață…”

Exploatatoare de copii

Spre final interviul se complică:

"- E adevărat că schilodești copii furați ca să-i faci să cerșească?

- Cine ți-a spus ție asta? Nu-i adevărat! Nu-i adevărat! M’au mai întrebat asta! Pentru ce mă întrebi? Cine ești tu?

Zoltan se ridică brusc. Ochii aruncau scântei de furie.

- Nae! Nae! Adă lampa’ncoace să mă uit la ăsta!

Am înțeles că „interview-ul” se sfârșise și că tabloul final se apropia:

- Mâinile sus, Zoltan!

Și scosei din buzunarul zdrențelor revolverul (pentru portul căruia nu aveam autorizație).

- A! Câine! - făcu Zoltan apucând un scaun pe care-l ridică deasupra capului, îl învârti în aer și-l repezi din greșală peste lampa care se stinse spărgându-se.

 

Să vă mai spun că n’am așteptat să aducă Nae altă lampă? Că m’am pomenit în stradă în brațele gardistului? Că a fost nevoie de multă tevatură la circumscripția respectivă până când mi s’a recunoscut identitatea? Că domnul comisar m’a compătimit:

- Ce ți-e și cu gazetarii ăștia! Nu pot să stea și ei liniștiți ca omul?  Dac’o pățeai? Aud?"

Reporterul nu știa însă să stea liniștit. Boală a meseriei. A revenit peste câteva nopți la coliba lui Zoltan: “Umbra dispărea înghițită. Zoltan se întoarse acasă. Iar supușii, schilozii și pseudoschilozii veneau să i se închine. Prin geamul colibei l’am văzut pe Zoltan. Urcat pe un divan fuma luleaua. Clondirul cu țuică trecea din gură în gură. Deodată din cămăruța de-alături țâșni un pâlc de femei în zdrențe. Frumusețea nu avea însemnătate. Erau femei - femeile Sabatului. Și Sabatul începu tăcut, amestecat, carnea scoșilor din societate se frământa. Cineva acoperi ochiul de geam. Câmpia rămase mărturia pe care n’o înțelege nimeni. Era bal la curtea Suveranului fără demnitari. Pentru asta pierdeam încă o seară agreabilă.”

Sursa: suplimentul gratuit “Reportaj” din data de 9 aprilie 1931 al revistei “Realitatea Ilustrată”- articolul “Zoltan – regele vagabonzilor” semnat Dinu Dumbravă

Citește mai mult... »

Trei poveşti lăutăreşti

Vă invit să dăm o raită prin lumea plină de farmec a lăutarilor de altădată. Faimoși în lumea boemă a Bucureștiului interbelic, lăutari precum Ghiță zis „Paganini”, Vlădescu, Jean Brumăreanu zis „Păsăraru”, Fănică Brânzoi sau Gavrilă Petrescu animau cu arcușurile lor vrăjite atmosfera din cârciumile și tavernele cunoscute ale Capitalei. Chiar dacă în acele timpuri concurența acerbă a patefonului, a radioului și a "cinematografului vorbit" începuse să se facă simțită. Vă voi spune în cele ce urmează trei povești lăutărești descoperite în presa interbelică:

Citește mai mult... »

Povestea unui cerşetor - milionar

Suntem și azi în restaurantul  “La urs” de pe terasa unui block-house din centrul Bucureștiului despre care v-am vorbit în articolul trecut. Jazz-bandul cântă o melodie antrenantă și molcomă. Mesele terasei sunt ocupate de clientela formată în majoritate din ruși și basarabeni, împestrițată ici și colo de demimondene și de curtezane răsfățate, de cheflii binecunoscuți ai restaurantelor bucureștene.

 

Milionarul-cerșetor Simeon Curcioglu povestindu-și viața

 

”La o masă, o pereche de îndrăgostiți, cântă o veche melodie rusească. La o altă masă... un bătrân însoțit de două domnișoare – fiicele lui. Trei refugiați ruși și povestea unei drame care le-a schimbat cândva destinul. Bătrânul – Simeon Curcioglu pe numele lui -  a fost unul dintre cei mai bogați oameni din Tiflis. Revoluția roșie i-a ucis într-o noapte de groază soția, fratele și cumnații doar pentru că erau "burjui”. A reușit să fugă în Constatinopol – împreună cu cele două fete ale lui, în vârstă atunci de 5 și de 6 ani, având în buzunare câteva bijuterii şi monede de aur. 

 

Citește aici: Povestea lui Vladimir Gerutzki

 

Dar asta este doar o parte a poveștii lui. Un adevărat roman pe care reporterul Ion Tik a reușit să-l “recompună” ascultând povestea celui care era milionar și cerșetor în același timp:

 

Citește mai mult... »

Refugiați ruși în Bucureștiul interbelic - Povestea lui Vladimir Gerutzki

Mărturii din infernul roșu: refugiați ruși în Bucureștiul interbelic (I)

Suntem în Bucureștiul anului 1931. Vom merge împreună să ne petrecem seara pe terasa unui restaurant cu specific rusesc. Restaurantul se numește „La urs” și este „instalat” pe terasa unui uriaș block-house din Piața Senatului. Găsim acolo refugiați ruși dansând, cântând sau plângând, "unii pentru bucurii trecătoare, alții pentru dureri neștiute...”: „Într’o aripă a restaurantului, lumea dansează. În clar-obscurul sălii perechile urmează tactul unui jazz discret. Până și saxofoanele - de obicei atât de stridente - scot glasuri potolite, armonioase, cu un ciudat timbru omenesc. Este un calcul precis de efecte care poartă toată această lume înfierbântată de șampanie, într’un fel de reverie uluitoare... Ochii febrilitând de patimi și de dorinți neîmplinite se privesc cu înfrigurare și așa cum apar și dispar în timpul dansului, par jocul ochilor de pisică în întunericul nopții...”.

 

Pare o lume feerică. O lume a pasiunii și a plăcerilor. Aflăm însă curând că am pășit într’o lume plină de oameni care vorbesc despre fericirea pierdută: e lumea refugiaților ruși din Bucureștiul interbelic. A celor care au reușit să scape din infernul roșu.

 

Garderobierul e Costeneţzki e un fost avocat renumit din Kiev. Directorul restaurantului e Vladimir Gerutzki – un fost ofițer al armatei țariste. La o masă doi foști generali din armata rusă discută cu aprindere chestiuni politice. Bătrânul de la masa vecină a fost unul dintre cei mai bogați oameni din Nikolaewski. A trecut într-o noapte Nistrul înot împreună cu cele doua fete ale lui de 5 și de 6 ani. Soția, fratele și cumnații i-au fost uciși într-o noapte de groază. Chelnerul e poate un fost conte rus. Iar cei de aici sunt cei mai fericiți dintre cei evadați din Rusia roșie. „Câți duci, conți, prinți, profesori, avocați sau moșieri din Rusia de altă dată nu sunt astăzi decât numai niște simpli șofeuri, restauratori, dansatori sau lucrători de uzine? Câte mâini delicate de contese nu spală rufe în foburgurile Parisului, sau la periferiile Berlinului ? Câte figuri glorioase ale vechei Rusii nu cerșesc în trista lor pribegie?”

 

Jazz-bandul restaurantului "La urs"

 

Vom încerca să devoalăm împreună câteva dintre destinele refugiați ruși aduși de soartă în Bucureștiul interbelic. Cel care ne deschide drumul în lumea aceasta a disperării este reporterul Ion Tik pe care îl cunoaștem deja. Să începem cu:

 

Refugiați ruși la o masă de pe terasa "La urs" (stânga)
Costeneţki: avocatul-garderobier (dreapta)

Citește mai mult... »

Întâmplări de demult

O sa vă spun astăzi câteva întâmplări din vremurile de demult, istorii citite în numerele publicate în primăvara anului 1894 ale revistei „Vatra: Foaie ilustrată pentru familie” (revistă publicată sub ilustra direcțiune a scriitorilor I. Slavici, I.L. Caragiale și G. Coșbuc):

GRAȚIEREA  OSÂNDIȚILOR  ÎN  VEACURILE  TRECUTE

"Domnii noştri aveau un obicei frumos de a graţia pe osândiţi. La lăsata secului de postul Paștelor - mai târziu în Dumineca cea din urmă a carnavalului - Vodă primea o visită solemnă, apoi oprea la masă pe boieri, pe episcop şi pe rudele sale. Punându-se la masă, înainte de a începe să mânânce, Mitropolitul zicea «Tatăl-nostru» şi boierii stăteau în picioare. Când ajungea Mitropolitul la  «iartă-ne nouă greşelile noastre, cum iertăm şi noi greşiţilor noştri» se făcea tăcere şi logofătul dreptăţii (ministrul justiţiei) începea să citească de pe o listă numele osândiţilor şi ruga pe Vodă să le ierte osânda ori să le-o uşureze. Atunci Vodă se întorcea spre logofăt: «Iertat să fie din partea mea, ca să mă ierte Dumnezeu» şi întorcându-se spre Mitropolit şi spre boieri: «Prea Sfinte şi voi cinstiţi bioeri, rog pe Dumnezeu să vă ţie, ca să vă am totdeauna ajutor la asemenea faceri de bine!» Apoi se puneau la masă. A doua zi logofătul înştiinţa pe osândiţii care erau iertaţi."

Primăvară

Citește mai mult... »