O scurtă istorie a sărutului

 

Sărutul în lumea antică

 

Suntem tentați să credem că sărutul este un gest pe care oamenii îl fac de când e lumea. Cu toate acestea, cele mai vechi informații legate de acest mod de interacțiune umană au fost găsite abia în scrierile vedice din India (din jurul anului 1500 î.e.n.). Tot în India, un mileniu mai târziu, sărutul a fost menționat în “Mahabharata” ca fiind un semn al afecțiunii dintre oameni. Obiceiul de a-ți săruta iubita, membrii familiei sau prietenii a devenit comun probabil abia în antichitate. Grecii foloseau - pentru a numi sărutul - cuvintele “philein” sau “kunein”. Acești termeni nu se refereau însă la sărutul pasional. Philein desemna sărutul oferit de conducătorii militari altor bărbați și erau o formă de recompensă pentru bravura militară. Kunein era considerat un mod de exprimare a respectului. 

Se pare că sărutul a fost definit pentru prima dată ca fiind un gest de dragoste de către romani: “Romanii, totdeauna ordonați, îl clasificau în trei categorii: “basium", schimbat între rude și prieteni; “osculum" prilejuit numai între frați și cunoscuți și, în sfârșit, “suavium", sărutul clasic al îndrăgostiților.” Sărutul putea avea de asemenea în acele vremuri și o valoare ritualică: “multe noroade din antichitate îi sărutau pe morți ca să le aspire sufletul ce-și lua sborul”. Primele interdicții ale sărutului aparțin de asemenea antichității: “în antica Romă, Tiberiu interzicea cu strășnicie “osculum cotidianum” (sărutul zilnic), întrucât de la el se propagau multe infirmități, iar Cato își oprea femeile să se sărute de față cu copiii.”

Brâncuși - "Sărutul"

Sărutul mâinii este un obicei des întâlnit în antichitate: “În Iliada, Priam sărută mâinile lui Achille implorându-l să-i restituie cadavrul lui Hector. De asemenea romanii vechi dădeau inferiorilor să le sărute mâna. Primii creștini “au ocolit sărutul, deoarece prin el trădase luda pe Mântuitor”. Cu toate acestea, în anii de început ai creștinismului, se încetățenește obiceiul ca tinerii căsătoriți să se sărute la sfârșitul oficierii ceremoniei religioase de cununie, întărind în acest fel legământul pe care și-l fac unul altuia în fața lui Dumnezeu.  Ceva mai târziu “apostolul Pavel întemeie uzul sărutului păcii cu care frații călugări se salutau în sihăstriile lor, de-a lungul lumii.”

Citește și despre: Inelul de logodnă

Citește mai mult... »

De Sânziene (datini, tradiții, obiceiuri)

Ziua de 24 iunie este cea în care creștinii ortodocși cinstesc “Nașterea cinstitului, slăvitului Prooroc, Mergătorului înainte și Botezătorului Ioan”. Tot în această zi, îndeosebi în Moldova, este prăznuit “Sf. Mucenic Ioan cel Nou”, prilej cu care la Suceava - fosta capitală a Moldovei - atrage în fiecare an mii de pelerini veniți din toate colțurile țării pentru a se închina la moaștele Sfântului. 

Citește și: Pelerinaj interbelic la Suceava

 

O sărbătoare a iubirii

 

Sărbătoarea religioasă se suprapune cu o altă mare sărbătoare din calendarul popular: Sânzienele sau Drăgaica. O sărbătoare laică a iubirii și a fertilității, prilej pentru practicarea unor ritualuri de vindecare a bolilor, de aducere a ursitului și a belșugului în gospodărie. Sânzienele au probabil la origine sărbătorile romane de adorație a zeiței Diana (Santa Diana - Sân-Ziana). Alți etnologi susțin însă că sărbătoarea își are originea în străvechiul cult geto-dacic al Soarelui, sânzienele fiind reprezentate adeseori de traci înlănțuite într-o horă.

 

 

Citește mai mult... »

Pelerinaj interbelic la Suceava

În zilele acestea Suceava - fosta capitală a Moldovei - atrage din nou mii de pelerini veniți din toate colțurile țării pentru a se închina la moaștele Sfântului Ioan cel Nou și pentru a participa la procesiunea din ziua de Sânziene.Deși au trecut mai mult de 8 decenii de la relatarea din revista “Realitatea Ilustrată” (numărul din 9 iulie 1931) din care o să citez câteva fragmente în cele ce urmează, o să vedeți că schimbările, chiar dacă există, nu sunt chiar atât de profunde pe cât am fi tentați să credem:

 

“La 24 iunie se serbează nașterea Sf. Ion, cu care ocazie credincioșii din nord-estul  țării și chiar din țările vecine, vin în mare pelerinaj la biserica Sf. Gheorghe din Suceava, unde se află moaștele făcătoare de minuni și vindecătoare de boli ale Sf. loan.

Pelerini din anul 1931

 

Cu o săptămână înainte, credincioșii pleacă din ținuturile cele mai depărtate spre Suceava. Drumurile sunt blocate de căruțele lor, ce se țin lanț, venind din Hotin, din Nordul Bucovinei, din Sudul Moldovei, din Cehoslovacia și tocmai din Galiția. Unii fac pe jos peste 100 km., sosesc istoviți și cad în grădina publică, de-a lungul ulucilor orașului, umplu curțile bisericilor. Sunt bătrâni cari vin de la Putna sau dinspre Focșani pe jos, cu 20-40 lei în buzunar, uneori mâncând numai din pomană, ca să poată cumpăra lumânări și ulei sfințit cu acești bani.”

Citește mai mult... »

Poveste din Cadrilater: Femeile cu crucea pe frunte

“Din vrerea nestrămutată a lui Dumnezeu și prin puterea Armatei noastre, în anul 1913 ne-am mărit pământul țărei înspre miază-zi, de partea Dobrogei, încă cu o nouă țărișoară. Unii au numit acest ținut Cadrilater, patrulater, căci mai de mult, pe timpul stăpânirii Turcilor, Rușciucul, Şumla, Varna și Silistra, erau patru cetăți renumite, în jurul cărora s’au dat multe lupte înverșunate. Silistra, sau Drâstorul lui Mircea cel Bătrân, așezată pe Dunăre și locuită de Români, era așa de bine întărită că n’a putut fi luată niciodată de un inamic.” (din articolul “Țara nouă – Dobrogea sudică și Deliormanul” – G. Murgoci – 1913). 

 

Nu despre istoria Cadrilaterului va fi însă vorba în articolul selectat pentru voi din presa interbelică. În centru atenției vor fi aromânii strămutați de autoritățile române în Cadrilater, veniți de prin părțile Pindului după Primul război mondial. Și despre un obicei al acestora: acela de a-și tatua femeile cu o cruce în mijlocul frunții:

Aromâncă însemnată cu o cruce în frunte (stânga)
Mamă și fiică având însemnul creștin pe frunte (dreapta)

Citește mai mult... »

Ziua când joacă ielele

Zilele de Rusalii sunt sărbătorile care încheie ciclul marilor sărbători domneşti începute odată cu Floriile. Sunt trei zile de sărbătoare, fiecare dintre ele cu o altă semnificaţie:

Sâmbăta dinaintea Rusaliilor – numită Moşii cei mari, Moşii Rusaliior sau Moşii de vară – este una dintre cele mai importante momente ale cultului morţilor din calendarul popular.
Duminica de Rusalii, numită şi Duminica mare sau Duminica cinzecimii (fiind sărbătorită la 50 de zile dupa Paşti)  este ziua în care comunitatea creştină sărbătoreşte Pogorârea Sfântului Duh fiind considerată şi ziua de  naştere a bisericii.

Lunea de după Duminica Mare este cea a sărbătorii populare cu origini precreştine a Rusaliilor, timpul în care ielele sau rusaliile “joacă pe la puţuri, fântăni, cruci, răspântii, poiene” şi “fac răutăţi de tot felul pe lume”.

Loc în care se zice că "au jucat ielele"

Dansul ielelor

S-au păstrat până azi multe superstitii legate de Iele. Am selectat pentru voi câteva din studiul “Credințe și superstiții ale poporului român” publicat în anul 1914 de marele folclorist român Artur Gorovei:

“Verdeața pe unde au jucat ielele se topește ca și cum ar fi arsă de foc, apoi târziu tare răsare iarăși iarba în acel loc, de o frumusețe rară, dar nu o mănâncă nici un dobitoc.” (din zona Putnei);

"Dansul ielelor"

Ielele beau noaptea apă de prin fântâni și oricine va bea după dânsele, îl pocesc. De aceea cine va bea apă dimineața din vreo fântână, lasă în ea vreun semn de la sine, pentru ca poceala să cadă pe acel semn.” (din zona Prahovei);

Pe sub unii copaci crește un fel de iarbă mare; acolo au jucat ielele, și cei care calcă pe acel loc, i se moaie un picior sau o mână.” (din zona Sucevei);

Cine a văzut Ielele făcând hore noaptea prin poieni și cântând, dacă o va spune amuțește.” (din zona Muscelului);

Dacă te strigă cineva în această noapte să ieși afară, să nu ieși că te pocesc ielele.” (din zona Vâlcei)

Savatina, Margalina și Rujalina

Dar cine sunt ielele? Sunt “niște spirite femeiești, făcătoare de rele. Sunt așa de periculoase, încât nu este bine nici chiar pe nume a le chema. Pentru aceasta, obișnuit, ele se exprimă numai prin prenumele Ele sau Dânsele.” O să vă dezvălui totuși - înfruntând aceste pericole menționate de etnologul Tudor Pamfile în studiul “Sărbătorile de vară la români” – numele celor trei iele: Savatina, Margalina (sau Magdalena) și Rujalina. Ele sunt fiicele lui Rusalim Împăratul. Cele trei rele Iele călătoresc în zilele de Rusalii peste pământ. Ele “aleargă prin nori cu alai mare de vrăjitoare. Mulți români se jură că ar fi auzind răsunând prin văzduh muzica lor. Când se strâng la un loc, pornesc să joace ca niște nebune; pe acel loc toată verdeața se usucă.”

E un mare pericol să le privești dansul, pentru că “dânsele pocesc pe cei care le privesc jocul, luându-le gura, mijlocul, o mână sau un picior”. Tot ielele pot să pedepsească pe cei care le spionează orbindu-i, asurzindu-i sau dându-le diferite boli (epilepsie, boala copilului, nebunie…). 

 

 

Ielele “stau și împrejurul fântânilor și de aceea noaptea să nu se aducă apă de la vreo fântână, căci împrejurul lor joacă ielele și cel care va lua apă va fi luat de Iele”. Să se ferească de asemenea cel care “într-o călătorie  întâlnește vreun drum încrucișat. Să nu treacă prin răspântia lui, căci îl pocesc Ielele”. Multe răutăți pot să facă Ielele. ”Viața omenească ar fi stat chiar în cumpănă dacă Dumnezeu n’ar fi lăsat cele patru buruieni ocrotitoare omului. Aceste sunt : avrămasca, cristineasca, leușteanul și odoleanul.”

Citește mai mult... »

Duminica Mare a Rusaliilor

Duminica Mare a Rusaliilor sau a Pogorârii Sfântului Duh, este sărbătoarea creștină care încheie ciclul Pascal. Ea se suprapune cu sărbătoarea populară a Rusaliilor și de aceea sunt foarte greu de diferențiat obiceiurile și practicile creștine de cele precreștine. Foarte multe din datinile acestei zile sunt în legătura cu cele din ziua premergătoare, a Moșilor de vară, sau cu sărbătoarea de a doua zi, Rusaliile. S-au păstrat până azi multe dintre obiceiurile și tradițiile populare legate de Duminica Mare. Am selectat pentru voi - din studiul “Sărbătorile de vară la români”, publicat în anul 1910 de marele etnolog și folclorist român Tudor Pamfile - descrierea câtorva dintre ele:

De Rusalii

“De cu sâmbătă seara flăcăii se duc pe la vii sau pe la păduri, unde taie nuiele mari și frumoase de tei. Aceste nuiele le duc acasă în spinare, pe greabănul cailor sau cu trăsurile (…). Cei care aduc pentru casa lor, cei ce cumpără sau dobândesc în dar, aceste ramuri, împodobesc întreaga gospodărie cu nuiele de tei. Rămurelele mici le pun pe la icoane și pe la corzile caselor, iar afară le pun pe la ferestre (între geamuri și zăbrele) și pe sub streașină. Mai toți pun și prin garduri, dar mai ales pe la țărușii porții. Teiul astfel pus, oriunde ar fi, rămâne acolo uitat.”

Poartă împodobită de Duminica Mare

Ramuri de tei se duc și la biserici: “Rămurelele se așează înaintea icoanei Maicei Domnului sau nafurarului. După serviciul dumnezeesc, preotul ia câte o mlădiță mică și o dă fiecărui creștin care se perindează la anafură. Aceste mlădițe se păstrează apoi la icoanele din casă, întocmai ca salcia de Florii.” Despre aceste crenguțe de tei aduse în ziua de Duminica Mare de la biserică se crede că au puteri protectoare: “Teiul de Dumineca Mare este bun la multe. Când peste vară plouă cu piatră, este bine a se arunca afară câte o crenguță de tei uscat, cu credința că făcând astfel, piatra încetează. Alteori, cu aceleași crenguțe, este destul numai să se amenințe înspre partea de cer de unde vine ploaia cu piatră, ca aceasta să se risipească îndată.”

Împărțirea ramurilor de tei

În Țara Românească femeile duceau la biserică în Duminica Mare frunze de tei, de mure, de soc și de jaleș. Acestea erau lăsate acolo timp de trei săptămâni și erau aduse acasă în a treia duminică: “Aceste buruieni, cred și spun, că sunt bune pentru multe leacuri. Din ele se fac mai cu seama ceaiuri împotriva răgușelii și a junghiului provenit din răceală. Cu aceste plante se descântă și la boli, dar mai ales slujesc la vrăjile de dragoste.”

Citește aici mai multe despre: Cântecele şi descântecele de dragoste

“Ca să fii ferit de furtișaguri și pierderi peste an, este bine ca cea dintâi plăcintă pe care o faci sâmbăta pentru a doua zi, pentru Duminica Mare ca s’o dai de pomană ori s’o mănânci în casă, să o pui la cuptor întâi și să o scoți pe urmă, să o rupi în trei părți și să o împarți la săraci. Astfel nu vei fi păgubit cu nimic”.

O altă credință populară legată de această zi este aceea că: “spre Duminica Mare, comorile bune, care ard numai pe la zile mari, își arată flacăra.” O tradiție care se mai păstrează prin unele sate din Transilvania este aceea de a se face în ziua de Duminica Mare cununi de cununie “din spice de grâu curat și din felurite flori de câmp”. Acestea se duc la biserică “unde se păstrează apoi la icoane, pentru toate cununiile de peste an.”

Cunună

Un obicei întâlnit prin părțile Muscelului era acela al “prinsului suratelor”: Cele două fete care vor “să se prindă surate” taie o ramură de măr dulce și apoi merg la o fântână împreună cu un flăcău. “Acolo, una se așează într’o parte și cealaltă în fața ei. Flăcăul le întreabă și ele răspund de trei ori:

- Dați surate pân’la moarte?

- Dăm surate pân’la moarte!

- De azi înainte sunteți surori?

- Suntem!

- De azi înainte să știţț: nu vă mai ziceți pe nume ci surate.

Apoi flăcăul le dă în mână crăcana de măr dulce, și apucând una de o ramură și alta de cealaltă, trag s’o spintece.”

La fântână

Tot în Duminica Mare, pentru că a doua zi încep Rusaliile, era obiceiul ca seara să se ungă tocurile ferestrelor și al ușilor cu usturoi și cu leuștean “spre a feri gospodăriile de duhurile necurate”. Pentru că începând de a doua zi “aceste duhuri se vor război în văzduh cu duhurile bune și din lupta lor va curge ploaie; de aceea se zice că Duminica Mare vine întotdeauna cu ploaie”.

Citește și: Moșii cei mari ai Rusaliilor sau Ziua când joacă Ielele

 

Sursa informațiilor și a citatelor: studiul etnografic “Sărbătorile de vară la români” - semnat de Tudor Pamfile – publicat de Librăriile Socec&Co. în anul 1910

Citește mai mult... »

Moşii cei mari ai Rusaliilor

Zilele de Rusalii sunt sărbătorile care încheie ciclul marilor sărbători domnești începute odată cu Floriile. Sunt trei zile de sărbătoare, fiecare dintre ele cu o altă semnificație:

- Sâmbăta de dinaintea Duminicii Mari a Rusaliilor – numită Moșii cei mari, Moșii Rusaliior sau Moșii de vară – este una dintre cele mai importante momente ale cultului morţilor din calendarul popular;

- Duminica de Rusalii, numită și Duminica mare sau Duminica cinzecimii (fiind sărbătorită la 50 de zile după Paști) este ziua în care comunitatea creștină sărbătorește Pogorârea Sfântului Duh, fiind considerată și ziua de  naștere a bisericii.

- Lunea de după Duminica Mare este cea a sărbătorii populare cu origini precreștine a Rusaliilor, timpul în care ielele sau rusaliile “joacă pe la puțuri, fântâni, cruci, răspântii, poiene” și “fac răutăți de tot felul pe lume”.

Pomana

Citește mai mult... »

1 Mai – de la Armindeni la “Ziua Muncii”

DE ARMINDENI

Ziua de 1 Mai, numită în popor Armindeni, este cunoscută și ca “Ziua pelinului” sau “Ziua bețivului” (datorită superstiției conform căreia dacă bei vin roșu sau vin–pelin în această zi ți se înnoiește sângele).

De ziua vinului-pelin

În ajunul acestei zile românii transilvăneni aveau obiceiul de a pune la poarta fiecărei case câte o creangă verde de stejar. Semnificația acestui obicei era următorul: “se spune că, într-o seară, în timp ce Isus era găzduit într-o casă, cei care vroiau să-L prindă și să-L omoare au înfipt o creangă verde de copac în fața casei în care stătea, ca să o poată recunoaște a doua zi. Aceștia au găsit însă în dimineața zilei următoare câte o creangă asemănătoare în dreptul fiecărei case și, din această cauză, nu au putut să-L găsească și să-L omoare pe Mântuitor”. În popor se credea de asemenea că în ziua de Armindeni (la fel ca și în zilele de Sânpietru, de Sf. Andrei și de Sf. Ignat), se strâng “în cete - totdeauna fără soață - șapte sau nouă“ ielele (“suflete ale femeilor care au făcut vrăji cât au fost în viață”). “După ce se strâng – întotdeauna pe vârfurile munților ori pe unde sunt stânci mari, cum sunt bunăoară Pietrele Doamnei, joacă; altă nimic nu vorbesc, decât numai atât:

Nup,

Cinsnup,

În casa cu usturoi nu mă duc!

De aceea e bine ca în zilele pomenite mai sus să se ungă ușorii de la ușa casei cu usturoi și fiecare om să poarte usturoi la dânsul în aceste zile”.(1) 

Pentru a alunga strigoii, “bihorenii, la Arminden, ies afară și strigă:

Cine strigă,

Dracu-l frigă

Pe frigare

De cea mare!”(1)

“În Țara Românească, Armindenul era prăznuit din timpuri străvechi. În dimineața zilei de 1 Mai, cârciumarul bătea canaua la butoiul cu pelin, în prezența unor cunoscători, cari aveau de apreciat dacă negustorul a pus prea puțină sau prea multă peliniță, adică buruiană de pelin, în vinul adus de pe la Drăgășani sau de la Odobești. În acea zi nu se bea decât pelin și toată lumea pleca la iarbă verde cu un miel viu, care era sacrificat acolo, apoi fript în proțap. Pe vremea lui Alexandru Vodă Mavrocordat boierii ieșeau la kioskuri, cum era moda pe atunci, la Cotroceni, la Filaret… Numai Doamna, mai romanțioasă, se pierdea prin păduricea Sf. Elefterie, din care n'a mai rămas azi decât numele, cu care s'a botezat podul banal de pe Dâmbovița și unde odinioară era codru…” (2)

De Armindeni, la iarbă verde

Citește mai mult... »

Credințe legate de pasca, mielul și ouăle de Paști

Paștele este cea mai importantă sărbătoare a creștinilor. În noaptea de Înviere fiecare dintre noi purtăm în mână și în suflet o lumânare, simbol al Învierii, al biruinței vieții asupra morții și a luminii asupra întunericului și păcatului. Paștele este de asemenea un simbol al renașterii și al reînnoirii. Tocmai de aceea, această perioadă este una de primenire a caselor și a gospodăriilor.

În Săptămâna Mare se face curățenie generală în gospodării, curțile sunt măturate, șurile sunt curățate de gunoaie, gardurile sunt reparate. Casele trebuie “să strălucească de curățenie” pentru că ele "te blestemă dacă Paștile le prind necurățate". Masa pascală este un moment important pentru români. Înainte de masă membrii familiei se spală cu apă în care au pus un ou roșu, având credința că dacă vor face astfel vor fi sănătoși tot anul. Cina începe cu gustatul mâncărurilor sfințite, aduse de la biserică și continuă cu cele obișnuite. De pe masa de Paști nu trebuie însă să lipsească pasca, mielul și ouăle roșii.

Ouă de Paști - 1934

Un articol din anul 1934 al revistei “Ilustrațiunea Română” enumera câteva dintre ”Datinile și credințele de Paști” ale românilor:

“O dată cu Joia Mare se pășește în sărbătorirea Paștilor. Din acea zi sătenii nu se mai duc la munca câmpului; toți cei ai casei pregătesc cele trebuincioase pentru marea sărbătoare a Învierii. Pentru această sărbătoare, nevestele cele tinere și fetele își pregătesc cămăși noi. În unele părți ale țării, se cere ca întreaga cămașă să fie țesută și cusută în timpul postului celui mare. În Macedonia există o datină, ca fetele să-și coase cămașa când iese luna nouă înainte de Paști, căci atunci sărbătoarea Paștilor va fi cu belșug și toamna bogată în bucate.

Printre obiceiurile de Paști, în Moldova se mai menține și coptul pascăi. Iată cam care ar fi originea acestui obicei: Isus Christos, înainte de a fi prins și răstignit pe cruce, zise apostolilor săi, care până atunci mâncaseră pâine nedospită și nesărată, în decursul Paștilor, că de aici înainte la acea sărbătoare vor mânca copturi dospite și sărate. Cozonacii, mai ales în forma lungăreață, se fac de Paști pentru a aminti de sicriul în care a fost așezat trupul Mântuitorului. La ospățul de Paști un loc însemnat îl ține mielul fript, care trebuie sfințit împreună cu pasca și cu ouăle roșii în ziua de Paști. În unele locuri, pe la orașe mai ales, unde e greu să se ducă un miel întreg la sfințit, credincioșii fac un mieluț de unt, pe care-l sfințesc și pe care-l pun în mijlocul mesei de Paști. În Banat este datina, ca rămășițele și oasele mielului sfințit să fie îngropate la poalele unui măr sau păr sănătos, anume ca toată familia să fie în tot timpul anului ferită de boli.

De obiceiul ouălor roșii se leagă cele mai multe legende și credințe. Una dintre cele mai frumoase ar fi următoarea: Maica Domnului, chinuită de martiriul pe care-l suferea fiul ei Isus, răstignit, se duse cu un coș plin cu ouă, pe care vru să’l dea păzitorilor, pentru a-i îndupleca să înceteze cu torturile. Aceștia, în loc de milă, îl batjocoriră și mai tare pe Isus; în loc de apă îi deteră oțet și urzici ca să-și astâmpere setea. Maica Domnului văzând acestea, puse coșul cu ouă la picioarele crucii și începu a plânge în hohote. Sângele care picura din rănile sfântului răstignit căzu peste ouăle de la poalele crucii, împestrițând unele și umplând pe celelalte atât de tare, încât păreau că ar fi fost vopsite.

- De acum înainte să faceți și voi ouă roșii și împestrițate ca să vă aduceți aminte de răstignirea mea – a zis Isus, văzând cele întâmplate.

După ce a înviat Mântuitorul, Maica Domnului a fost cea dintâi care a făcut ouă roșii, pe care le împărțea de bucurie la toată lumea, anunțându-le fericirea ei prin cuvintele:

- Christos a înviat.

Ouăle roșii nu sunt deci altceva decât simbolul vărsării de sânge pentru răscumpărarea neamului omenesc de păcat. Petecul de cârpă cu care s'au șters ouăle de culori și de ceară, nu se aruncă, nici nu se arde. Femeile credincioase îl pun în blidul cu pască, și-l duc împreună au acesta la sfințit. Apoi îl păstrează și în timpului anului afumă cu această cârpă pe cei ce suferă de dinți, urechi, roșeață, bube sau pentru a lecui vitele.

Miei de vânzare
1934

Sosind Paștile, sătenii, atât cei ce merg la Înviere, cât și cei care rămân acasă, se spală într'un lighean în care, pe lângă apă proaspătă au pus și unul sau mai multe ouă roșii și câțiva bani de aur sau de argint. Oul trebuie să-i facă ușori, roșii și sănătoși ca oul, iar banii să le aducă mulți bani și să-i facă curați ca aurul sau ca argintul. De ciocnitul ouălor se leagă credința că toți cei care ciocnesc unul cu altul, se vor vedea și pe lumea cealaltă. Unele femei obișnuiesc să păstreze găoacele frumos vopsite ca pe o podoabă în casă. Circulă însă și superstiția că în această găoace s'ar ascunde dracul. În Bucovina, ouăle roșii pe care le-au ciocnit de Paști se folosesc în timpul anului ca leac contra mușcăturilor de șarpe iar altele la farmece de dragoste.

Alt obicei observat cu strictețe de Paști este acela al scăldatului. Tot românul caută ca Învierea să-l găsească curat sufletește și trupește. Fetele și nevestele merg în Dumineca Floriilor, în Joia Mare și în ziua de Paști dis-de-dimineață de se scaldă în râu, ca să fie drăgăstoase în timpul anului. În același timp se spală și de farmecele și de urâciunile care le-au fost aruncate de dușmani.

În Bucovina fetele spală în noaptea de Paști mai întâi, cu apă neîncepută, limba clopotului, apoi cu aceeași apă se spală în ziua de Paști pe obraz, ca să fie frumoase în timpul anului și precum aleargă oamenii la Înviere când se trag clopotele la biserică așa să alerge și feciorii la dânsele.

În săptămâna Paști, se zice că porțile raiului stau deschise, iar ale iadului închise. Cine moare în această săptămână se zice că merge de-a dreptul în rai. Nu numai cel ce moare, dar și cel ce se naște în zi de Paști, mai cu seamă când se trag clopotele, e privit ca un om norocos pentru toată viața.”

Sursa: articolul “Datine și credințe de Paști” – semnat “Lc” – publicat în revista “Ilustrațiunea română” – numărul special de Paști din anul 1934 – citit din colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștilor

Citește mai mult... »

Credinţe legate de obiceiul înroşitului ouălor de Paşte

Deși preluat din vechile tradiții păgâne, obiceiul înroșitului ouălor este dedicat de creștini marii sărbători a Învierii Mântuitorului. De cele mai multe ori culoarea roșie a ouălor de Paște este asociată cu sângele lui Hristos iar obiceiul încondeierii ouălor este pus în legătură cu întâmplări trăite de Isus în Săptămâna Patimilor:

Ouă de Paști - 1934

Citește mai mult... »

Ouăle de Paşti – vechi obiceiuri şi credinţe din ţări europene

Despre diferitele credințe referitoare la începutul obiceiului înroșirii ouălor v-am povestit într-un articol anterior. Acum o să vă povestesc despre câteva obiceiuri legate de Oul de Paști – un simbol al creștinismului prezent în cultura multor popoare europene. Despre vechi obiceiuri întâlnite în câteva dintre țările Europei am găsit informații în lucrarea “Ouăle de Paști – studiu de folklor” de Artur Gorovei, volum apărut sub egida Academiei Române în anul 1937:

Citește mai mult... »

Duminica Floriilor (datini, credințe, superstiții)

“De Florii eram siguri că vin, cad întotdeauna cu o săptămână înainte de Paști; dar de soare aproape că ne pierdusem nădejdea. Primăvara s'a lăsat așteptată ca o ibovnică învățată de femei cu nărav să nu dea buzna peste flăcăi: ‹‹Lasă-l să te aștepte și să crape fierea în el, că așa te va iubi mai mult!›› Ni-i dragă primăvara de-acum - nu pentru că zâmbește mai șăgalnic decât pe vremuri, dar pentru că ne-a lăsat să o dorim mai mult. Iarna a avut grijă să sosească de timpuriu și să zăbovească asemeni unui musafir prost crescut. Și-a fost o iarnă vai, nu încruntată ca un dictator, ci arțăgoasă ca o cumătră” – consemna reporterul Ion Pas în numărul din 8 aprilie 1928 al revistei “Realitatea ilustrată”. Și parcă atât de bine se potrivesc cuvintele lui astăzi, după atât de multe primăveri care au trecut peste noi.

Ziua de Florii este cea care deschide șirul marilor sărbători domnești din Săptămâna Patimilor. În Duminica Floriilor, numită și Duminica Stâlparilor, se sfințesc prin rugăciune și stropire cu agheasmă ramuri înmugurite de salcie, care se împart mai apoi creștinilor. Ramurile de salcie amintesc de ramurile de finic și de măslin cu care a fost întâmpinat Mântuitorul la intrarea în Ierusalim. Aceasta nu este însă singura semnificație dată de popor ramurilor de salcie sfințite în duminica de Florii:

La cea piatră răzimată Maica Sfântă-i supărată. Vin trei îngeri și-o întreabă: - Ce ești, Maică, supărată? - Cum să nu fiu supărată, Că cu ochii m’am uitat, Pe Hristos cum l-or luat, Mi l-or luat și mi l-or dus La curțile lui Pilat, Pe cruce de lemn l-or pus, Cu sulița l-or străpuns, Apă și sânge a curs. Și-l luară și-l sburară, Sus la cer îl ridicară. Plânge Maica și se frânge Și inima’i înoată’n sânge.

Luna fața și-a schimbat, Soarele s’a’ntunecat! Sălcioară, Pleacă-ți vârful și te fă punte Să trec, Că mă înec. Iară salcia și-a plecat vârful Și s’a făcut punte și a trecut Maica Domnului. Și i-a zis: - Să fii blagoslovită! În ziua de Florii, Să te ia toți oamenii prin mâini! (……………….)

(Tudor Pamfile – studiul etnografic “Sărbătorile de toamnă și postul Crăciunului” – editura Librăriile Socec & Comp. – 1914)

Numeroase erau în alte timpuri ritualurile care se făceau în ziua de Florii. Câteva dintre acestea au fost inventariate de etnologul Arthur Gorovei și publicate în lucrarea “Credințe și superstiții ale poporului român” (editura Librăriile Socec & comp., 1915):

În ziua de Florii se înghițesc mâțișoare sfinte spre a fi scutit de durerea de grumaz. Tot atunci se ating vitele cu mâțișoare sfințite, ca vitele peste an să fie înflorite, adică frumoase. Mâțișoarele se păstrează și vara, și la vreme de zloată, trăsnete și grindină se pune o crenguță din ele pe foc și se crede că fumul lor împrăștie zloata, trăsnetele și grindina. (Bucovina)

Mâțișoarele Floriilor nu e bine a le aduce în casă, ci a le pune sub streșina grajdului, și numai când tună și fulgeră a afuma casa cu ele, și apoi fulgerul nu va atinge acea casă. (Bucovina)

Cum va fi vremea în ziua de Florii, tot așa va fi și în ziua de Paști.

Mlădițele de lozie de la biserică în ziua de Florii nu se pun în casă, ci se lasă afară, sub streșina casei. (Preutești, Suceava)

Dacă ramurile de măr, vișin, etc. ce se pun în ziua de Sf. Varvara în oale cu apă vor înflori până în ziua de Florii, e semn de an bogat; iar de nu, e semn de an sărac. (Stânca, Iași)

Dacă fetele mari dau cu salcie pe păr în ziua Floriilor, le crește părul frumos (Catane, Dolj)

În ziua de Florii e bine ca să umbli încins cu o nuia de salcie de la biserică, ca să nu te doară șalele. (Vâlcea)

Salcie de la Florii făcută cercuri și pusă la icoane, e bună să se aprindă când fulgeră și trăsnește, și este cineva singur în casă. (Ciulnița, Ialomița)

Salcia se pune la ferești în ziua de Blagovistenie și în ziua de Florii. Salcia care ai pus-o să n’o arunci, ci s’o pui la icoană, că-i bună pentru spor la albine.

Din salcia de Florii se fac cercuri și se pune pe pomi, ca să dea roade mai multe. (Ciulnița, Ialomița)

De Florii

“Și astăzi copilașii, în Dumineca floriilor, se duc de dimineață la biserică, spre a-și încinge mijlocul cu ramuri de salcie tânără și fragedă. Și, an cu an, Duminici înflorite trec peste anii noștri, tineri și bătrâni, împărțind bucuriile după vârstă și după cum e omul așezat în viață.

„Vin floriile cu soare

Și soarele cu florii!"

spune graiul popular. Așa cântă și poetul inspirat. Soarele zilelor noastre e așteptat încă să răsară odată cu primăvara României. În așteptarea mult visatei primăveri se cere să muncim ca grijile mărunte, necazuri și amărăciuni, să nu mai facă noapte în sufletele noastre flămânde de pâinea bucuriei, de grâul înfrățirii.” (Leontin Iliescu – articolul ”Vin floriile cu soare” – publicat în numărul din 12 aprilie 1925 al revistei “Universul literar”)

Puțină lume mai știe că în ziua de Florii se încheia în mod tradițional și viața Mărțișorului: “Obiceiul de a'și atârna fetele la gât în ziua de 1 Martie o monedă de aur, de argint sau vreun cinci parale găurit este în toată Țara Românească. În satul Bucești (Tecuci) fetele, după ce au purtat mărțișorul, se adună patru-cinci la un loc, la una care le e tuturor prietenă, în ziua de Florii, și din banii pe care i-au purtat la gât, cumpără portocale, cofeturi, zahăr, vin și petrec între ele. După aceasta se duc la horă. Din acest obicei, care de alminterea nu există pretutindeni, s'a născut și zicerea: La Florii se bea mărțișorul.” (Iuliu A. Zanne – “Proverbele românilor”, vol. VI - editura Librăriile Socec & comp., 1901)

Citește mai mult... »