Motto:
Surugiu vrednic! Eu tot călare
Ziua și noaptea am traiul meu,
Alung necazul din fuga mare
Când mă ajunge necazul greu.
Surugiu ager, alerg pământul
Din puha lungă mereu pocnind,
Dămol sau iute, iute ca vântul
Eu merg călare, tot chiuind.
(Vasile Alecsandri)
“De multe ori, surugiul
îmbrăcat prost, călărește fără scări și fără șa, pe cai legați cu sfori și
cârpe vechi. Trece prin locuri pustii și prin munți, pe drumuri adeseori
neumblate, cu opriri unde – mai puțin fericit decât caii săi – stă nemâncat și
neadăpostit. Și totuși, nenorocitul, călătorește și ajunge la ținta lui. Își dă
bine seama că duce, de veacuri, cărțile și poruncile domnești cu pecetea
Domniei, pe care cârmuitorii județelor, când le vedeau, le sărutau și cu mare
smerenie le citeau. De întârzierea sa atârna deseori viața Domnitorului său. De
aceea sosea. Și sosea proaspăt și vesel, cum a plecat. Și îl mulțumea cea mai
mică simbrie.” Așa îl descria pe surugiul român un
articol publicat de revista “l'Illustration”, citat de D.
Caselli în articolul “Cel din urmă surugiu bucureștean”, publicat în numărul din 8 martie 1936
al “Gazetei Municipale”.
(1)
 |
| Surugii |
Pe la începuturile lui, serviciului poștal de la noi era
rezervat pentru „trebuințele Statului” și era pus “sub autoritatea Marelui Postelnic” – cel care era un fel de Ministru de externe al acelor
vremuri. Rolul acestui serviciu era cel al “ținerii corespondențelor Domnului, atât
cu interiorul țării, cât și cu străinătatea. Curierii mergeau tot călări sau în olace, puse la
dispozițiunea lor de către satele și târgurile prin cari treceau, afară,
bineînțeles, de cele scutite prin poruncă domnească și al căror număr creștea
din ce în ce.” (2)
Pentru
că nevoia de comunicare era
din ce în ce mai importantă, în epoca fanariotă, mai cu seamă în vremea lui Alexandru Ipsilanti, serviciul
poștal a fost reorganizat “în
scopul, pe de o parte, de a ușura nevoile populațiunii și a avea un serviciu
mai regulat, iar pe de alta pentru a-l pune la dispozițiunea publicului ca
mijloc de transport.” Statul a preluat în acel timp toate cheltuielie de întreținere
ale releurilor de poștă, “dispunându-se ca ele să fie clădite în mod
practic, cu locuințe pentru funcționari, camere pentru călători, grajduri și
curte mare. Releurile erau puse sub conducerea unui căpitan de poștă, având ca
personal, după trebuințele serviciului, păzitori, surugi și bicigași, plătiți
de Stat. (…) Transporturile domnești se făceau în olace, la cari se înhămau
câte patru cai, surugiul conducând călare.” (2)
 |
| Căruță de poștă |
De
vrednicia și de îndemânarea surugiilor depindea însă în mare măsură operativitatea serviciilor oferite. Tomai
de aceea surugiul trebuia “să fie june neînsurat, pentru a fi slobod pururea în toată vremea.”
Priceperea și disponibilitatea surugiilor era însă bine recompensată; ei erau “apărați de toate dăjdiile” și primeau “leafă de la Domni pe lună câte bani 90”.
De asemenea surugiul primea “un semn de alamă cu pecetea Domnească, care să’l poarte precum și
țimirașii pentru a se cunoaște că este deosebit și din slujitori.”
(2)
Datorită
poate tuturor acestor beneficii ’’țăranii români – spuneau știrile publicate de revista “l'Illustration” –
chiar și cei mai nesimțitori, devin, în șa, cei mai îndrăzneți și mai
îndemânatici surugii din lume”. (1)
Stanislas Bellanger, un călător francez care a trecut prin
țările noastre pe la începutul veacului al 19-lea, scria următoarele note cu
privire la modul în care se călătorea cu căruța poștei pe drumurile din Țările
Române: “Surugiul, din momentul în care a scos urletul din piept, uită tot sau mai bine
zis nu își mai amintește decât trei lucruri:
vocea, biciul și caii. Din păcate vehiculul și călătorul nu sunt pentru el
decât accesorii nedemne de atenție. Trece peste toate obstacolele fără oprire.
Gropi, râpe, torente, mărăcini, numic nu-l înspăimântă, nimic nu-l oprește.
Caii îl secondează minunat. Cu o impetuozitate neînfrânată ei devorează
spațiul; viața lor întreagă pare că atârnă de
fiecare pas, și fiecare pas de cei ce îl urmează. Cursele noastre peste câmp nu
se compară cu acestea. Steeplechax-urile noastre sunt jocuri de colegiu. Se
sparge o roată, carul se clatină, își pierde echilibrul, aruncă la zece pași
călătorul său, îi rupe un umăr sau o coapsă, și își continuă drumul, sărind în
toate sensurile ca un balon elastic. Veți geme atunci, strigând ajutor cu toată
puterea plămânilor voștri. Inutil! Surugiul nu aude;
zelul său exaltat îl
surzește. Sosit la popas, dar numai atunci, își dă seama că îi lipsește o roată
și călătorul.” (3)
 |
| Releu de poștă |
Din
acele vremuri a rămas vorba: ”înjură ca un surugiu”
Surugiul român avea însă și un mare cusur, menționat de un diplomat francez, citat de reporterul Alex. F. Mihail în articolul “Un an jubiliar pentru Poștă”, publicat în revista “Realitatea Ilustrată”, numărul din 6 martie 1935:
„lată și o amintire a unui călător francez, om politic. Acesta povestește că fiind într'o zi într’o căruță de poștă moldovenească, împreună cu mitropolitul țării, admirau amândoi îndemânarea, verva, animația, filosofia, iuțeala și veselia surugiilor moldo-valahi, atât de meșteri în a conduce patru, șase sau chiar opt cai înaintași.
- Asemenea vizitii nu se găsesc nicăieri pe lume - spunea diplomatul francez.
Deodată însă, trăsura se înțepeni într’o băltoacă noroioasă, care de altfel nu era o excepție pe drumurile rele de pe acea vreme. Din respect pentru înaltul prelat, pe care aveau onoarea de a-l conduce, surugiii nu îndrăzniră să întrebuințeze vocabularul lor obișnuit. Strigau și chiuiau cât puteau, îndemnând caii totuși cu expresii oarecum parlamentare.
Dar zadarnic!
Înaltul prelat urma să stea ore întregi închis în caleașcă, în mijlocul bălții, până ce vor fi sosit alți cai de poștă în ajutor. Atunci, un surugiu mai îndrăzneț se apropie de fereastra caleșcei Mitropolitului:
- Înalt Prea Sfinte - spuse el – roțile au intrat până la butuci în noroiul cleios. Rămânem toată noaptea aici, că gloabele astea proaste nu știu decât de înjurături... Dacă Înalt Prea Sfinția Ta ne dai deslegare să facem după obiceiul nostru și al lor, peste câteva clipe poștalionul va ieși din glod.
În fața acestei dileme, înaltul prelat, astupându-și urechile, îngădui surugillor să-și facă meșteșugul, așa cum îl deprinseseră din moși strămoși. Când caii de poștă auziră ploaia de înjurături groaznice, adică limbajul cunoscut lor, o urniră numai decât din loc și – povestește oaspetele francez - astfel furăm salvați din penibila noastră situație”. (4)
Ion Dincă - cel din urmă surugiu bucureștean
În timpul domniei Regelui Carol I “se crează drumuri de fier,
care dau serviciului poștal iuțeala și siguranța cerută unui astfel de serviciu
și îi împuținează cheltuielile de exploatare.” (2) Modernizarea căilor ferate a dus însă la
eliminarea treptată a serviciilor făcute cu ajutorul căruțelor de poștă și a… surugiilor. A rămas doar amintirea
vremurilor și a oamenilor de altădată, menționată uneori
în presa noilor timpuri:
„În ziua de Sâmbătă, 13 Martie 1926, a încetat din viață,
într’o căsuță albă și curată
din strada Matei Voevod, cel din urmă surugiu bucureștean, Ion Dincă, în vârstă
de 127 de ani. Ion Dincă a avut una dintre poveștile cele mai interesante. El a
fost acela care, suit pe capra trăsurii domnești, a condus la alaiuri pe Barbu
Știrbei Vodă. După aceea a slujit de Alexandru Cuza, Domnitorul Principatelor
Unite. A fost și în slujba regelui Carol I. A fost cel mai cunoscut surugiu de
pe vremuri. Fusese în slujba lui Butculescu, după detronarea lui Cuza, iar când
sosi Vodă Carol în țară l-a adus până la Palatul Cotroceni cu opt telegari
negri înșirați la trăsură.
 |
| Ion Dincă - Ultimul surugiu |
Era întâlnit pe ulițele Bucureștilor îmbrăcat în straiele
lui de altădată, cu harpanicul înfipt în brâu. Trecătorii îl opreau și-l
cinsteau ca să-l iscodească cu vorba. Moș Dincă trezea cu vorba lui călduroasă
și așezată frumoasele vremuri de odinioară, când bunicii noștri călătorea în
olacurile ușoare ale poștei, vremuri pierite pe vecie, din care numai el
avusese norocul să supraviețuiască. Se născuse în anul 1799 – după spusele
unora – pe vremea lui Alexandru Moruzi Voevod. (...) Prin 1924 l-am mai văzut
pe ulițele Bucureștilor, mișcându-se cu destulă greutate, sprijinit într’o cârje și un baston. În
amintirea vremurilor care, firește, i-au fost scumpe, Ion Dincă purta costumul
său de surugiu domnesc și la cingătoare avea harapnicul. Era o rămășiță din
alte vremuri. După aceea nu l-am mai zărit, iar peste doi ani ziarele au vestit
trecerea lui din această viață. Pentru aducerea aminte a celor viitoare neamuri
am crezut nimerit să dăm icoana (notă: fotografia) lui Ion Dincă surugiul
așa cum a fost el cu doi, trei ani înaintea morții sale.” (1)
Voi
încheia poveștile cu surugii în ritmul vesel ale unui cuplet din piesa “Surugiul”
- scrisă de Vasile Alecsandri:
Surugiu vesel, în câmp la soare,
Eu câte fete le întâlnesc
Preschimb cu ele glume ușoare
Și chiar din fugă le amețesc.
Iar când un dușman calea’mi aține,
Îi dismierd fața cu șfichiu de foc,
Și când în țară anul nou vine,
La frații noștri, urez noroc.
Surse:
(1) articolul “Cel din urmă surugiu bucureștean” - semnat D. Caselli - publicat în “Gazeta Municipală” - numărul din 8 martie 1936;
(2) studiul “Istoria poștelor române – originea, desvoltarea și legislațiunea lor” – Constantin N. Minescu – “Imprimeria Statului”, București, 1916;
(3) “Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea” (vol. III) – Editura Academiei Române, 2006;
(4) articolul “Un an jubiliar pentru Poștă” – semnat Alex F. Mihail - publicat în revista “Realitatea Ilustrată” - numărul din 6 martie 1935.
 |
Elena Văcărescu - "Surugiul"
în “Universul Literar” din 28 iunie 1925 |
Postări
