Zgomotul străzii a fost învins?

La două decenii după terminarea Primului Război Mondial, capitala României era cuprinsă de ritmuri trepidante. Bucureștiul se dezvolta, se civiliza și începea să semene tot mai mult cu marile capitale europene ale timpului. Marile bulevarde deveniseră adevărate furnicare. Tramvaiele, noile autobuze, automobilele sau patriarhalele birje își croiau cu greu loc prin metropolă. Ele aduceau în viața bucureștenilor, pe lângă avantajele lumii moderne, unul dintre cele mai neplăcute inconveniente: zgomotul. Acesta era datorat traficului din ce în ce mai intens, completat însă și de strigătele comercianților ambulanți, ale vânzătorilor de ziare sau ale lustragiilor, care cu toții se agitau, discutau, se certau – într-un cuvânt - târguiau. Și pentru că autoritățile de ieri – asemeni celor de azi – făceau tot ce era nevoie pentru a reda confortul cetățenilor urbei, s-a trecut la contracararea acestui “nou dușman al vieții cotidiene". O scurtă perioadă de timp bucureștenii chiar au crezut că zgomotul ar putea fi învins:

Ai claxonat? Nu ai nici o scăpare: amendă!

Citește mai mult... »

Dragostea și spionajul: Frumoasa turcoaică

Prima jumătate a secolului al XX-lea a fost o epocă în care femeile și-au cucerit, pas cu pas, poziția în societate pe care o ocupă și astăzi. Dreptul câștigat de femei de a profesa meserii rezervate până atunci exclusiv bărbaților a fost o etapă importantă în “lupta pentru emanciparea femeilor”. Femeile avocat, doctor, funcționar sau chiar parașutist și taximetrist începeau să fie o prezență constantă în societate. Serviciile secrete nu puteau rămâne indiferente la aceste schimbări iar femeile nu au lăsat neocupat nici acest bastion rezervat până atunci aproape exclusiv bărbaților. De ce au avut succes în această lume dură femeile-spion? Reporterul interbelic A. Munteanu al revistei “Realitatea ilustrată” încerca să găsească un răspuns: ”Defectele, slăbiciunile noastre, ni le descoperă o femeie. Nu putem ascunde spiritului ei de observație orgoliile noastre mici și prostiile noastre mari, în timp ce ea își poate acoperi intențiile cu ușurință. Și dacă vrem să pierdem un bărbat, trebuie să ne folosim de o femeie ca unealtă. Iată cauza întrebuințării femeilor în serviciile de spionaj.” (1)

Prin talentul, farmecul și inteligența de care au dat dovadă, femeile-spion au reușit să culeagă informații care au influențat decisiv desfășurarea unor evenimente importante ale istoriei. Mata Hari, Virginia Hall, Belle Boyd, Josephine Baker sau românca Vera Atkins sunt doar câteva dintre femeile-spion devenite celebre. Vă invit să intrăm împreună în lumea femeilor-spion de altă dată și să încercăm să devoalăm câteva dintre destinele unor maestre ale spionajului de la începutul secolului trecut. Astăzi despre:

FRUMOASA TURCOAICĂ

Despina Davidovici (n. 1895 – d. 1918) a fost una dintre celebrele femei-spion care a activat în timpul Primului Război Mondial. S-a născut la Istambul “dintr'o mamă greacă și un tată muntenegrean” (3). De o frumusețe răpitoare, tânăra turcoaică și-a pus farmecul, inteligența și ambiția în slujba serviciilor secrete germane. A fost cunoscută în lumea spionajului sub numele de cod: madame Hesketh, madame Despina sau baroneasa Bellville. Se crede că “grație informațiilor ei, germanii au putut torpila vasul Lusitania" (3).

Despina Davidovici - Storch în anul 1917

Originară din Levantul plin de vrajă, fiica unor părinți avuți, a fost crescută la Stambul. Când avea șasesprezece ani, era frumoasă, inteligentă și plină de temperament, ca o drăcoaică. Vorbea la perfecție un număr surprinzător de limbi europene și dorea să scape de tutela casei părintești, spre a lua partea ei din viață. Ocaziunea nu întârzie. Un francez cu numele german Paul Storch a luat-o în căsătorie, când ea împlinise șaptesprezece ani. Însă căsnicia nu a fost fericită, căci frumoasa drăcoaică îl înșela foarte des. Împotriva temperamentului ei arzător, argumentele rațiunei nu erau valabile. Nenorocitul soț înțelese că el ar fi numai o piedică în viața Despinei, cariera ei fiind deschisă acum. Și la începutul răsboiului mondial, se și divorțase de ea.” (1)

Divorțul a însemnat pentru frumoasa turcoaică un alt început de drum. Un drum pus în slujba culegerii de informații: “Pasăre călătoare, strălucind de frumusețe, excitând curiozitatea pretutindeni, Despina Davido­vici, “frumusețea turcă”, nu se oprește prea mult într’un oraș, nici prea mult într-o țară. Serviciile Majestății Sale Kaiserul au nevoie de documente, de informații, de conștiințe co­rupte. E prietena multor ofițeri sus-puși, a multor diplomați de diverse nuanțe. Cine se miră? Despina Davidovici e încân­tă­toare. Remunerațiile îi sunt mari. Dar și serviciile aduse Germaniei sunt mari. Ici, un document prețios, colo un plan, chiar câte un cuvânt între două cupe și două sărutări. Despina știe să mângâie capul unui bărbat care adoarme din senin – în brațele ei știe multe.” (2)

Articolul “Dragostea și spionajul” publicat de A. Munteanu în revista “Realitatea ilustrată” (numărul din 2 septembrie 1934) ne dezvăluie povestea frumoasei spioane:

“Despina ajunse din Stambul în mai toate metropolele europene: la Paris descinse sub identitatea unei Madame Mézié, la Londra și la Madrid figura ca M-me Hesketh, iar când la Roma o chema din nou Davidovici, la New-York a figurat ca D-na Despina, în sfârșit, orașul Washington o cunoștea ca baroneasa Belleville. Pretutindeni, înfățișa viața și… obiceiurile unei femei divorțate, tinere și bogate. Modă, lux, excentricități - constituiau amalgamul programului ei dar, cu toate că activa în serviciul secret, nici un agent nu reușise s'o descopere până la începutul anului 1918.

Spioană din temperament, a lucrat astfel timp de trei ani, fără să se știe până azi ce pagube a produs activitatea ei puterilor aliate. Însă, la începutul anului 1918, frumoasa turcoaică a fost văzută la Madrid cu un personagiu suspect, pe care agenții Inteligence Service-ului englez îl țineau de mai mult timp sub observație. Cu acest baron, Despina se încuiase într'o cameră a unui hotel de lux. Până acum nimic neobicinuit. Dar unul dintre agenții englezi a plasat un microfon foarte sensibil la gaura cheii ușii care ducea în camera alăturată și, cu ajutorul unui amplificator legat prin niște fire invizibile, a reușit să constate că în camera aceea…  vorbeau trei inși, nu doi. Prin urmare, întrevederea avea un alt character decât era de presupus. Și sunetele puteau fi percepute din ce în ce mai clar în receptorul atașat de amplificator. Agentul care stenografia convorbirea dusă în patru limbi, înțelese imediat că la mijloc este o întrevedere între un șef din brigada de spionaj și doi agenți principali. Lipseau însă dovezile definitive.

Șefii Secret Service-ului din Spania au ordonat o riguroasă supraveghere a celor trei. Însă Despina avea un adorator chiar între oamenii de încredere ai acestui șef și aflase despre descoperirea ei. Când agenții s'au postat în jurul locuinței ei, ea deja fugise cu prietenii: au dispărut ca prin farmec. În mâinile englezilor nu a căzut ca pradă decât un morman de veșminte ușoare și transparente.

Au trecut săptămâni și frumoasa turcoaică nu putea fi găsită nicăieri. Abia cu o lună mai târziu, prezența ei a fost semnalată la New-York, unde sosise ca baroneasa Belleville. Nimic suspect, cu toate că observatorii reușiră să intre chiar în serviciul hotelului respectiv și îi supravegheau toate mișcările. Un singur rezultat pozitiv era constatarea faptului că ea dispune de un safe la o bancă mare. Și când baroneasa se afla într’o mică plimbare cu un yacht de plăcere, funcționarii serviciului secret se prezentau la bancă și cereau, în numele legii, deschiderea safe-ului. S'au găsit cu acest prilej suficiente dovezi de culpabilitate.

În zadar așteptau însă reîntoarcerea Despinei. Cineva o încunoștiințase să nu se mai întoarcă și ea “spălase putina", împreună cu “prietenii" ei. Între timp, au fost mobilizate toate forțele serviciului secret și astfel, la Washington, Despina fu descoperită din nou. De data aceasta a fost arestată împreună cu complicii. Materialul ridicat din safe-ul ei a fost insuficient pentru un procedeu judiciar. Despina a recunoscut doar că nu este cetățeană americană, altceva nimic.

Împotriva “baronului", nici un indiciu nu se putea găsi. Dar în interesul Statelor Unite, cei doi bănuiți fură ținuti luni de zile în prevenție și supuși diferitelor grade de torturi. Ei nu mărturiseau însă nimic. Dacă americanii ar fi avut material din care să reiasă că Despina ar fi spionat bunăoară împotriva Franței, atunci ar fi trimis-o francezilor spre judecare, deci la moarte. Însă în America umanitară, nici o femeie nu a fost împușcată ca spioană.

Cineva a reușit să strecoare Despinei o doză de otravă și ea preferase somnul de veci, decât chinul de a fi prizonieră, ea care jertfise orice și pe oricine, numai pentru a putea trăi după temperament. Și secretul faptelor ei a fost îngropat odată cu ea, în pământul Statelor Unite. Despina Davidovici a fost spioană din temperament și a iubit viața mai mult ca orice. Bărbații erau doar o anexă de o importanță secundară, fără personalitate. A trăit ani în lux și desfrâu și a plătit socoteala cu un dram de cianură.” (1)

Citiți aici povestea “Domnișoarei doctor”

Surse:

(1) articolul “Dragostea și spionajul” publicat de A. Munteanu în revista “Realitatea ilustrată” (numărul din 2 septembrie 1934)

(2) articolul “Spioni și spionaj” - semnat “B.G.” - publicat în revista “Realitatea ilustrată” (numărul din 6 aprilie 1933)

(3) articolul “Sguduitoarea odisee a lui Insull” - semnat “I.S.” - publicat în revista “Realitatea ilustrată” (numărul din27 mai 1934) 

(4) https://en.wikipedia.org/wiki/Despina_Storch

Citește mai mult... »

Trei poveşti lăutăreşti

Vă invit să dăm o raită prin lumea plină de farmec a lăutarilor de altădată. Faimoși în lumea boemă a Bucureștiului interbelic, lăutari precum Ghiță zis „Paganini”, Vlădescu, Jean Brumăreanu zis „Păsăraru”, Fănică Brânzoi sau Gavrilă Petrescu animau cu arcușurile lor vrăjite atmosfera din cârciumile și tavernele cunoscute ale Capitalei. Chiar dacă în acele timpuri concurența acerbă a patefonului, a radioului și a "cinematografului vorbit" începuse să se facă simțită. Vă voi spune în cele ce urmează trei povești lăutărești descoperite în presa interbelică:

Citește mai mult... »

Jocuri cu ouă de Paşti

Am inclus în articolele precedente informații interesante despre originea obiceiului înroșitului ouălor şi despre câteva vechi obiceiuri din mai multe țări europene legate de ouăle de Paști. Astăzi o să vă descriu câteva jocuri cu ouă de Paști, ajutat fiind de studiile marelui folclorist Artur Gorovei, autor al lucrării “Ouăle de Paști – studiu de folklor”, publicată în anul 1937 la editura Academiei Române:

Jocuri cu ouă de Paști la Bautzen

În Teiuș, în a doua zi de Paști, copiii se jucau ‹‹de-a scăruța››: un copil lăsa un ou înroșit să se rostogolească pe o “scăruță” făcută din două tulpini de porumb (numiți și tulei sau jipi). Oul era lăsat să se rostogolească până se oprea undeva, de la sine (de obicei se juca pe un mic delușor). Următorul jucător  își “lansa” și el oul în același mod. Dacă oul lui îl lovea pe al primului jucător, acest al doilea copil câștiga amândouă ouăle. Dacă nu, următorii concurenți își rostogoleau pe rând ouăle roșii pe scăruță iar când unul dintre ei reușea să atingă un ou din cele “lansate” anterior câștiga toate ouăle rostogolite până atunci.

Joc cu ouă de Paști în Saxonia

Se pare că acest joc a fost împrumutat de la sași. Un joc asemănător era practicat în Saxonia, în orașul Bautzen, pe o colină la poalele căreia curge râul Spree: “sus pe colină se așează tineri, femei și bărbați, cu panerașe pline cu ouă de Paști și de-a lungul colinei, până în malul apei, se înșiruiesc copiii, băieți și fete, fiecare având câte un săcușor. Cei de sus aruncă ouăle răscoapte pe colină, care se rostogolesc la vale, și ei le prind, și veseli își încarcă săcușoarele. Uneori ouăle ajung până în apa Spree, de unde le pescuiesc”. 

 

O altă variantă a acestor jocuri de Paști era practicată în Suedia: “în Halland se ține între picioare o scândură de-a lungul căreia se rulează o monedă spre ouăle așezate la capătul scândurii. Dacă moneda atinge un ou, cel care a aruncat-o ia oul”.

Joc cu ouă de Paști în Suedia

Jocuri asemănătoare erau tradiționale și în Franța, unde se numeau “roulẻe”. O variantă aparte se juca în La Channy, capitala cantonului Aisne: “altă dată, în ziua de Jeudi gras era obiceiul numit Jeudi-Jaudian. Fetițele treceau pe stradă cu panerașe în mână și cereau ouă pe la porțile caselor. Cu recolta făcută, se stabilea în piața orașului un plan înclinat în pământ, pe care școlărițele rulau pe rând câte un ou. Aceea căreia oul nu i se spărgea, era proclamată Regina jocului Jaudian  și era plimbată pe străzi cu un sceptru în mână”.

În Belgia, în provincia Brabant era tradițional jocul Course aux oeufs: tinerii plecau dis de dimineață cu coșuri în mână și se opreau pe la case să ceară ouă - ‹‹psaucathe››. Se pare că pe drum se mai opreau și prin crâșme, așa că de multe ori ajungeau la locul în care era organizat jocul “pe două cărări”. Jocul propriu zis avea loc pe o alee care ducea la o capelă veche din Sart-Messir. Aici, 50 de ouă fierte erau așezate la distanță de 1 metru unul de altul pe cele două laturi ale aleii. “O fată și un flăcău, aleși de căpetenia tinerimii, trebuiau să adune ouăle acestea, unul câte unul, întorcându-se de fiecare dată la un paner așezat la distanța de 5 metri de primul ou. Această manevră dura multa vreme, în râsetele și încurajările asistenței. Cel care câștiga era sărbătorit: muzica în frunte cu toba, îl conducea la localul unde se mâncau ouăle, chefuind și dansând”.

Joc cu ouă de Paști în Rusia

Amuzantă era și “cursa ouălor” organizată în Loos, cantonul Haubourdin din Franța și care era o adaptare a jocului “de-a baba oarba”: un om cu ochii legați și cu un baston în mână, trebuia să ajungă la un loc în care ceilalți jucători așezau în iarbă ouă colorate. Aici, îndrumat de indicațiile spectatorilor, trebuia să sfarme cu bastonul ouăle colorate, pe nevăzute. Când în fața jucătorului apărea un obstacol, trebuia să i se strige casse-cou.

Jocuri amuzante, jocuri uitate astăzi. Dar mai ales jocuri care adunau comunitățile în zilele de sărbătoare. Astăzi uităm din ce în ce mai multe dintre obiceiurile de altă dată și pierdem, din păcate, tot mai mult din farmecul sărbătorilor de altă dată.

Citește mai mult... »

Credinţe legate de obiceiul înroşitului ouălor de Paşte

Deși preluat din vechile tradiții păgâne, obiceiul înroșitului ouălor este dedicat de creștini marii sărbători a Învierii Mântuitorului. De cele mai multe ori culoarea roșie a ouălor de Paște este asociată cu sângele lui Hristos iar obiceiul încondeierii ouălor este pus în legătură cu întâmplări trăite de Isus în Săptămâna Patimilor:

Ouă de Paști - 1934

Citește mai mult... »

“De-ale ștrengarilor” în “Dimineața copiilor”

 

Vă propun să vă amuzați citind – împreună cu “piticii voștri” - câteva anecdote drăguțe culese de la rubrica “De-ale ștrengarilor”, publicată de revista interbelică „Dimineața copiilor” (numere din anii 1935 și 1936, disponibile online în Digiteca Arcanum). Pentru a adăuga puțină culoare, am presărat printre glumele publicate în timpurile de ieri, în care bunicii noștri de azi erau copii, câteva fotografii ale unor “ștrengari de altădată”:


Șiretenie

—  Domnule profesor, se poate să mă pedepsiți pentru un lucru pe care nu l-am făcut?
— Bineînțeles că nu.
— Ei bine, domnule profesor, nu mi-am făcut lecția...

Ce vrea Puiu

Bunica, voind să-și adoarmă nepotul, se apropie de el și îi spuse:
— Puiule, vrei să-ți spună bunica o poveste frumoasă cu zâne, cu zmei?...
— Nu, bunică, n’am poftă de povești!
— Atunci să-ți cânte bunica un frumos cântec de leagăn?
— Nu, nici de cântec n’am poftă.
— Atunci ce ai vrea să-ți spun?
— Nimic ! Aș vrea să mă lași să dorm!

Economie

Gică: ”Tată, nu-i așa că mi-ai promis zece lei dacă o să fiu cuminte.”
Tatăl bucurându-se: ”Da!”
Gică: “Ei bine, ți-am făcut economie de zece lei!”

De ce fuge?

Gică: — Ei, Sandule, de ce fugi? Mi se pare că te-am auzit lăudându-te că poți să mă bați, chiar dacă o mână ți-ar fi legată la spate...
Sandu: — Da... dar... fug acasă... să caut o sforicică cu care să mă leg...

Scoatem dinți fără durere

Lică: — Mămică, de ce scrie pe firma dentistului: „Scoatem dinți fără dureri?
Mama: — De ce întrebi, te-a durut când ți-a scos dintele?
Lică: — Nu, dar l-a durut pe el, căci a țipat când i-am mușcat degetul.

(“Dimineața copiilor” – numărul din 29 iulie 1936)

Motivul

Profesorul, foarte supărat, îl întreabă pe Chiulescu Marin:
— De ce vii atât de târziu la școală?
— Pentru că tata a avut nevoie de mine — răspunde Chiulescu.
— Dar nu putea să-l servească fratele tău?
— Nu!
— Și de ce nu?
— Nu fiindcă tăticul voia să mă bată!...

(“Dimineața copiilor” – numărul din 10 iulie 1936)

Prinsoare

 
Gică a făcut prinsoare cu Dan că n o să mănânce treizeci de zile și n'o să se culce treizeci de nopți. Două zile după rămășag, Dan îl întreabă pe Gică: „Cum te simți? Nu ești obosit, nu ți-e foame?“
“Nu“, răspunse el, fiindcă mănânc noaptea și dorm ziua.

El a început

Mama: — N’ai încetat încă să te strâmbi la câine?
Tică: — Nu sunt eu de vină; el a început întâiul.

Măcar

Mioara privește cu jind prăjiturile pe care le pregătește mamă-sa.
— Mămică, spuse ea deodată, de ce nu scoți nici un cuvânt?
— Nu vezi că n’am timp, scumpo? Sunt ocupată!
— Totuși, ai putea să-mi spui măcar: „Mioaro, vreo prăjitură ?“, și termini cu mine!

(“Dimineața copiilor” – numărul din 5 august 1936)

Cafeaua cu lapte

Mama: “Ionel, сe ai făcut cu cei doi lei pe care ți i-am dat, ca să-ți bei cafeaua cu lapte?”
Ionel: „Cu un leu mi-am cumpărat halviță, iar pe celălalt l-am dat lui Mircea, ca să bea cafeaua în locul meu.”

Greșeală

Un lăptar își trimete fiul să ducă un litru de lapte profesorului său.
— Probabil că laptele a fost muls de curând, căci încă este cald, zise profesorul.
— Nu, domnule profesor, răspunse copilul; mama, în loc de apă rece, o fi turnat, din greșeală, apă caldă.

Corabia lui Noe

Un domn, căruia îi plăcea să glumească, în clipa când să se urce într’un tramvai, într’o zi de ploaie, întrebă: „Oare e plină corabia lui Noe?”
Un călător, supărat, îi răspunse: „Nu lipsește decât măgarul, vă rog, suiți-vă!"

(“Dimineața copiilor” – numărul din 9 ianuarie 1935)
 

Mai bine cutremurul

Într’o parte a țării avuseseră loc, unul după altul, două cutremure de pământ. Speriați de vreun alt cutremur mai puternic, soțul și soția își trimiseră copiii — trei la număr — într’un oraș îndepărtat, unde aveau niște rude.  Însă, acești copii erau așa de nebunatici, că după câteva zile, părinții lor primiră din partea rudelor, la care îi trimiseră, telegrama ce urmează: „Rugăm trimiteți-ne cutremurul și luați-vă înapoi copiii!”

(“Dimineața copiilor” – numărul din 10 iulie 1935)

Lecția de aritmetică

Unchiul. — Ionel, ascultă! Dacă eu aș avea cincizeci de caramele și ți-aş da una, câte bomboane mi-ar rămâne și cum s’ar chema această operație ?
Ionel. — Ți-ar mai rămâne 49 de bomboane și operația s’ar chema... zgârcenie.

Prevedere

Elena mea, spune un părinte, pe cât e deșteaptă, pe atât e de lacomă. Are prostul obicei să facă vizite cam dese borcanului de dulceață. De aceea am luat de la farmacist o etichetă pe care era scris „Otravă“ și am lipit-o pe borcan. Credeam că, așa, o să fugă de dulceață. După câteva zile observ că dulceața a scăzut, iar pe etichetă sub cuvântul “Otravă“ sta scris: „Tată, vreau să mor“.

(“Dimineața copiilor” – numărul din 15 iulie 1936)


Răspuns isteț

Profesorul vrea să vadă dacă elevul Mitică Păcălescu știe care sunt cele cinci simțuri.
— Spune-mi Mitică, la care din simțuri slujesc ochii tăi?
— La văz.
— Și nasul?
— La mirosit.
— Și urechile?
— La auzit și la simțit.
— La auzit, bine; dar la simțit cum?
— Păi dacă n’aș simți, nu m’ați mai trage de ele!

Prea scump

Florian stă cu nasul lipit de vitrina unui magazin de jucării și întreabă pe mama lui:
— Mamă, vrei să-mi cumperi un cal de lemn?
— Costă prea scump, puiule!
— Atunci, cumpără-mi un măgar de lemn.

(“Dimineața copiilor” – numărul din 22 iulie 1936)

Socoteala

— Ce ai să faci, Petre când ai să fii mare?
— Am să las să-mi crească barbă.
— Ce idee ciudată! Și de ce vrei asta?
— Să am mai puţină faţă pentru spălat!

(“Dimineața copiilor” – numărul din 18 noiembrie 1936)

Cum...

— Spune-mi, mamă, e adevărat că peștii mari mănâncă sardele?
— Sigur, puiule!
— Da? Dar cum deschid cutiile?

(“Dimineața copiilor” – numărul din 25 noiembrie 1936)




Explicație de Hăplișor

Domnul învățător întreabă în clasă: „Cine poate să-mi explice de ce se spune că minciunile au picioarele scurte?
— Eu, domnule învățător, se grăbi să răspundă Hăplișor, ridicându-se din bancă.
— Bravo, Hăplișor! Spune tare, să te audă toți.
— Se zice că minciunile au picioarele scurte, explică deșteptul Hăplișor, pentru că minciuni spun copiii, care sunt mici, așa că au și picioarele scurte”

(“Dimineața copiilor” – numărul din 16 octombrie 1935)

O glumă bună

Domnul: „Ia spune-mi, băiețele, de ce plângi așa de tare?”
Răducu: „Mă dor dinții grozav și mâine, și așa nu e școală!“

(“Dimineața copiilor” – numărul din 9 septembrie 1936)

De ce avem două urechi

Mama: — Bine Tică, tot се-ți spun îți intră pe o ureche și îți iese pe cealaltă.
Tică: — Păi, tocmai pentru asta am două urechi.

(“Dimineața copiilor” – numărul din 19 august 1936)

Dărnicie

Mămica dă Lenuței o prăjitură s’o împartă cu fratele ei. Și acum așteaptă să vadă ce o să se întâmple.
— Ia, scumpule - îi spune șireată - bucățica asta micuță și frumușică e pentru tine; eu mă mulțumesc cu asta mare și urâtă.

Ca sa nu mai piardă

Tatăl: — Gică, dă o fugă până la tutungerie și cumpără-mi patru țigări. Bagă de seamă să nu pierzi restul!
Gică: — Să n’ai nicio grije, tăticule. Ca să nu-l mai pierd, am să-mi cumpăr o înghețată!

(“Dimineața copiilor” – numărul din 26 august 1936)

Citește mai multe glume de altădată aici: Bunicii au umor, Mofturi, Zâmbete interbelice, Străbunica zâmbește, Bunicii se amuză, Realitatea zâmbește

Citește mai mult... »

Ouăle de Paşti – vechi obiceiuri şi credinţe din ţări europene

Despre diferitele credințe referitoare la începutul obiceiului înroșirii ouălor v-am povestit într-un articol anterior. Acum o să vă povestesc despre câteva obiceiuri legate de Oul de Paști – un simbol al creștinismului prezent în cultura multor popoare europene. Despre vechi obiceiuri întâlnite în câteva dintre țările Europei am găsit informații în lucrarea “Ouăle de Paști – studiu de folklor” de Artur Gorovei, volum apărut sub egida Academiei Române în anul 1937:

Citește mai mult... »