Obiceiuri și farmece de Paști

Marile sărbători ale anului au fost considerate întotdeauna cele mai potrivite prilejuri pentru a face farmece. Sărbătoarea de Paște, simbol al renașterii și al reînvierii nu putea să reprezinte o excepție. Am găsit descrierea câtorva dintre aceste vechi ritualuri și obiceiuri într-un număr special de Paști al revistei “Ilustrațiunea română” – numărul din  27 aprilie 1932:

Obiceiuri de Paști - (Florin Eşanu - Epoch Time)

“În ajunul sărbătorilor, fiecare fată își pregătește o cămașă nouă după ultima modă, care după dorința și râvna ei… “va fi cea mai frumoasă din sat”. Cămașa trebuie lucrată nu numai cu mare îngrijire dar și cu multă curățenie, căci nu are voie s’o spele trei săptămâni și în tot acest interval trebuie să rămâie “tot ca nouă”. Fata care și-a cusut o astfel de cămașă ia în seara de ajun o cofă și trei fire de busuioc și merge să scoată apă din râul care curge prin apropiere. Se întoarce apoi acasă, recitând pe drum versurile unui farmec care îi va asigura succesul la joc. În pragul ușii, ea bea de trei ori apă din cofă și încheie farmecul astfel:

Cum nu poate popa face aghiasmă

Făr’de busuioc,

Așa să nu poată începe feciorii

Făr’de mine nici un joc!

A doua zi de dimineață, adică în ziua de Paști, pe când cântă cocoșii a treia oară, fata pornește în faptul zilei la râu pentru a-și lua “apă de dragoste și frumusețe”. Pe drum ea rostește cuvintele farmecului, care se termină astfel:

Cum e mai ales grâul de sămânță din toate buruienile,

Așa să fiu eu mai aleasă și mai frumoasă dintre toate fetele!

Cum e mai ales păunul decât toate păsările,

Așa să fiu eu mai aleasă și mai frumoasă dintre toate fetele!

După ce se închină spre Răsărit, ea ia cu mâna dreaptă apă și-o aruncă peste cap. Apoi își umple cofa din nou și se întoarce repede acasă, să n’o vadă nimeni. Ajungând acasă ia o strachină mare, nouă, toarnă apă într’ânsa, ia apoi cele trei fire de busuioc cu care a fost seara la râu și le pune împreună cu un ou roșu și cu câțiva bănuți de aur sau argint în apa din strachină. Cu această apă fata se spală apoi pe obraz, învârtind în același timp oul pe umerii obrajilor.

Adunând apă de dragoste și frumusețe

Farmecul acesta va trebui să înfăptuiască următoarele minuni: să fie sănătoasă și roșie la obraz ca oul, plăcută, iubită și atrăgătoare ca busuiocul, curată ca aurul sau argintul, să aibă bani mulți în timpul anului, să fie jucată la horă și – bineînțeles – să se mărite cât mai curând. După ce s’a spălat și închinat, se pregătește să se înțolească în cel mai frumos costum al ei. Înainte de a pune cămașa cea nouă ea trece prin ea un cărbune aprins, întovărășind gestul cu o formulă, și ea făcătoare de minuni:

Precum este cărbunele acesta aprins și viu,

Tot așa să fiu și eu sprintenă,

Și precum pică cărbunele de iute și nu se oprește în haină,

Tot așa să fiu și eu văzută și luată în seamă de toți!

În loc de cărbune se poate trece prin cămașă și lumânarea aprinsă în noaptea Învierii. Fata care îndeplinește cu strictețe toate punctele farmecului intră plină de voie bună și speranță în sărbători. Dar cu toate acestea încă nu s’a terminat îndeplinirea farmecelor de Paști.

Înroșind ouăle de Paști

Fata când se scoală de la masa Învierii, se închină și recită încă vreo câteva strofe care trebuie să o facă “regina horei”; pe acestea le sfârșește când pășește pragul casei, pornind spre adunarea fetelor și a flăcăilor.

Fiecare fată mare are obiceiul în fiecare sărbătoare, dar mai ales de Paști, ca după ce și-a scos hainele de joc, din locul unde au fost păstrate, să le atârne pe ușă înainte de a le îmbrăca. După cum ușa trebuie să fie atinsă de oricine vrea să intre în casă, tot așa și fata să fie văzută și cântată de feciori, neputând s’o treacă nimeni cu vederea (...).

Multe fete își fac în ziua de Paști “de dragoste” prin flori, legături de flori numite de dragoste, culese de pe patru dealuri sau patru câmpuri, pentru ca tot astfel să vie la ele flăcăii din cele patru zări.

Afară de aceste farmece, fetele de la țară își mai fac „de parte” sau „de ursită” pentru a-și cunoaște sau a-și hotărî viitorul, cu ajutorul fermecătoarelor sau a vrăjitoarelor. Drumul spre căsătorie și-l deschid cu tort tors de o fetiță de șapte ani.

Pe lângă cele înșirate până aici, o seamă de fete mai obișnuiesc ca în ziua de Paști, la biserică, să-și puie un ou roșu în sân ca să fie totdeauna roșii în obraji. Peste zi ele lipesc găoace de ouă roșii la ușile caselor lor ca să vie mai degrabă pețitorii.

La joc în zilele de Paști

Există și alte farmece, legate de binele casei: iarba verde se împrăștie pe pragul ușii pentru ca toți ai casei să calce pe ea și să devie sănătoși, plăcuți și frumoși ca iarba. Plugarii și meșteșugarii își pun unealta lor principală sub pragul ușii, unde o lasă să stea trei zile, călcând pe ea, pentru a avea mai apoi spor la lucru. Prin unele părți se pune după ușă un răsad proaspăt de iarbă, lăsându-l acolo să se uște trei zile; apoi se afumă cu el bolnavii de junghiuri pentru ai însănătoși.

Altă datină curioasă e aceea ca "toți oamenii dintr-o casă să puie în noaptea Învierii câte un pahar cu apă și pe pahar o bucățică de pâine. Când se întorc de la biserică fiecare cercetează paharul său. Dacă a secat apa înseamnă că va muri mai înainte de un an, iar dacă apa n’a scăzut ei cred că vor trăi încă mult timp.”

Sursa: articolul “Obiceiuri și farmece de Paști” – numărul special de Paști din 27 aprilie 1932 al revistei “Ilustrațiunea română” – citit din colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștilor

Citește mai mult... »

Credințe legate de pasca, mielul și ouăle de Paști

Paștele este cea mai importantă sărbătoare a creștinilor. În noaptea de Înviere fiecare dintre noi purtăm în mână și în suflet o lumânare, simbol al Învierii, al biruinței vieții asupra morții și a luminii asupra întunericului și păcatului. Paștele este de asemenea un simbol al renașterii și al reînnoirii. Tocmai de aceea, această perioadă este una de primenire a caselor și a gospodăriilor.

În Săptămâna Mare se face curățenie generală în gospodării, curțile sunt măturate, șurile sunt curățate de gunoaie, gardurile sunt reparate. Casele trebuie “să strălucească de curățenie” pentru că ele "te blestemă dacă Paștile le prind necurățate". Masa pascală este un moment important pentru români. Înainte de masă membrii familiei se spală cu apă în care au pus un ou roșu, având credința că dacă vor face astfel vor fi sănătoși tot anul. Cina începe cu gustatul mâncărurilor sfințite, aduse de la biserică și continuă cu cele obișnuite. De pe masa de Paști nu trebuie însă să lipsească pasca, mielul și ouăle roșii.

Ouă de Paști - 1934

Un articol din anul 1934 al revistei “Ilustrațiunea Română” enumera câteva dintre ”Datinile și credințele de Paști” ale românilor:

“O dată cu Joia Mare se pășește în sărbătorirea Paștilor. Din acea zi sătenii nu se mai duc la munca câmpului; toți cei ai casei pregătesc cele trebuincioase pentru marea sărbătoare a Învierii. Pentru această sărbătoare, nevestele cele tinere și fetele își pregătesc cămăși noi. În unele părți ale țării, se cere ca întreaga cămașă să fie țesută și cusută în timpul postului celui mare. În Macedonia există o datină, ca fetele să-și coase cămașa când iese luna nouă înainte de Paști, căci atunci sărbătoarea Paștilor va fi cu belșug și toamna bogată în bucate.

Printre obiceiurile de Paști, în Moldova se mai menține și coptul pascăi. Iată cam care ar fi originea acestui obicei: Isus Christos, înainte de a fi prins și răstignit pe cruce, zise apostolilor săi, care până atunci mâncaseră pâine nedospită și nesărată, în decursul Paștilor, că de aici înainte la acea sărbătoare vor mânca copturi dospite și sărate. Cozonacii, mai ales în forma lungăreață, se fac de Paști pentru a aminti de sicriul în care a fost așezat trupul Mântuitorului. La ospățul de Paști un loc însemnat îl ține mielul fript, care trebuie sfințit împreună cu pasca și cu ouăle roșii în ziua de Paști. În unele locuri, pe la orașe mai ales, unde e greu să se ducă un miel întreg la sfințit, credincioșii fac un mieluț de unt, pe care-l sfințesc și pe care-l pun în mijlocul mesei de Paști. În Banat este datina, ca rămășițele și oasele mielului sfințit să fie îngropate la poalele unui măr sau păr sănătos, anume ca toată familia să fie în tot timpul anului ferită de boli.

De obiceiul ouălor roșii se leagă cele mai multe legende și credințe. Una dintre cele mai frumoase ar fi următoarea: Maica Domnului, chinuită de martiriul pe care-l suferea fiul ei Isus, răstignit, se duse cu un coș plin cu ouă, pe care vru să’l dea păzitorilor, pentru a-i îndupleca să înceteze cu torturile. Aceștia, în loc de milă, îl batjocoriră și mai tare pe Isus; în loc de apă îi deteră oțet și urzici ca să-și astâmpere setea. Maica Domnului văzând acestea, puse coșul cu ouă la picioarele crucii și începu a plânge în hohote. Sângele care picura din rănile sfântului răstignit căzu peste ouăle de la poalele crucii, împestrițând unele și umplând pe celelalte atât de tare, încât păreau că ar fi fost vopsite.

- De acum înainte să faceți și voi ouă roșii și împestrițate ca să vă aduceți aminte de răstignirea mea – a zis Isus, văzând cele întâmplate.

După ce a înviat Mântuitorul, Maica Domnului a fost cea dintâi care a făcut ouă roșii, pe care le împărțea de bucurie la toată lumea, anunțându-le fericirea ei prin cuvintele:

- Christos a înviat.

Ouăle roșii nu sunt deci altceva decât simbolul vărsării de sânge pentru răscumpărarea neamului omenesc de păcat. Petecul de cârpă cu care s'au șters ouăle de culori și de ceară, nu se aruncă, nici nu se arde. Femeile credincioase îl pun în blidul cu pască, și-l duc împreună au acesta la sfințit. Apoi îl păstrează și în timpului anului afumă cu această cârpă pe cei ce suferă de dinți, urechi, roșeață, bube sau pentru a lecui vitele.

Miei de vânzare
1934

Sosind Paștile, sătenii, atât cei ce merg la Înviere, cât și cei care rămân acasă, se spală într'un lighean în care, pe lângă apă proaspătă au pus și unul sau mai multe ouă roșii și câțiva bani de aur sau de argint. Oul trebuie să-i facă ușori, roșii și sănătoși ca oul, iar banii să le aducă mulți bani și să-i facă curați ca aurul sau ca argintul. De ciocnitul ouălor se leagă credința că toți cei care ciocnesc unul cu altul, se vor vedea și pe lumea cealaltă. Unele femei obișnuiesc să păstreze găoacele frumos vopsite ca pe o podoabă în casă. Circulă însă și superstiția că în această găoace s'ar ascunde dracul. În Bucovina, ouăle roșii pe care le-au ciocnit de Paști se folosesc în timpul anului ca leac contra mușcăturilor de șarpe iar altele la farmece de dragoste.

Alt obicei observat cu strictețe de Paști este acela al scăldatului. Tot românul caută ca Învierea să-l găsească curat sufletește și trupește. Fetele și nevestele merg în Dumineca Floriilor, în Joia Mare și în ziua de Paști dis-de-dimineață de se scaldă în râu, ca să fie drăgăstoase în timpul anului. În același timp se spală și de farmecele și de urâciunile care le-au fost aruncate de dușmani.

În Bucovina fetele spală în noaptea de Paști mai întâi, cu apă neîncepută, limba clopotului, apoi cu aceeași apă se spală în ziua de Paști pe obraz, ca să fie frumoase în timpul anului și precum aleargă oamenii la Înviere când se trag clopotele la biserică așa să alerge și feciorii la dânsele.

În săptămâna Paști, se zice că porțile raiului stau deschise, iar ale iadului închise. Cine moare în această săptămână se zice că merge de-a dreptul în rai. Nu numai cel ce moare, dar și cel ce se naște în zi de Paști, mai cu seamă când se trag clopotele, e privit ca un om norocos pentru toată viața.”

Sursa: articolul “Datine și credințe de Paști” – semnat “Lc” – publicat în revista “Ilustrațiunea română” – numărul special de Paști din anul 1934 – citit din colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștilor

Citește mai mult... »

1 Mai – de la Armindeni la “Ziua Muncii”

DE ARMINDENI

Ziua de 1 Mai, numită în popor Armindeni, este cunoscută și ca “Ziua pelinului” sau “Ziua bețivului” (datorită superstiției conform căreia dacă bei vin roșu sau vin–pelin în această zi ți se înnoiește sângele).

De ziua vinului-pelin

În ajunul acestei zile românii transilvăneni aveau obiceiul de a pune la poarta fiecărei case câte o creangă verde de stejar. Semnificația acestui obicei era următorul: “se spune că, într-o seară, în timp ce Isus era găzduit într-o casă, cei care vroiau să-L prindă și să-L omoare au înfipt o creangă verde de copac în fața casei în care stătea, ca să o poată recunoaște a doua zi. Aceștia au găsit însă în dimineața zilei următoare câte o creangă asemănătoare în dreptul fiecărei case și, din această cauză, nu au putut să-L găsească și să-L omoare pe Mântuitor”. 

 

În popor se credea de asemenea că în ziua de Armindeni (la fel ca și în zilele de Sânpietru, de Sf. Andrei și de Sf. Ignat), se strâng “în cete - totdeauna fără soață - șapte sau nouă“ ielele (“suflete ale femeilor care au făcut vrăji cât au fost în viață”). “După ce se strâng – întotdeauna pe vârfurile munților ori pe unde sunt stânci mari, cum sunt bunăoară Pietrele Doamnei, joacă; altă nimic nu vorbesc, decât numai atât:

Nup,

Cinsnup,

În casa cu usturoi nu mă duc!

De aceea e bine ca în zilele pomenite mai sus să se ungă ușorii de la ușa casei cu usturoi și fiecare om să poarte usturoi la dânsul în aceste zile”. (1) 

Pentru a alunga strigoii, “bihorenii, la Arminden, ies afară și strigă:

Cine strigă,

Dracu-l frigă

Pe frigare

De cea mare!”(1)

“În Țara Românească, Armindenul era prăznuit din timpuri străvechi. În dimineața zilei de 1 Mai, cârciumarul bătea canaua la butoiul cu pelin, în prezența unor cunoscători, cari aveau de apreciat dacă negustorul a pus prea puțină sau prea multă peliniță, adică buruiană de pelin, în vinul adus de pe la Drăgășani sau de la Odobești. În acea zi nu se bea decât pelin și toată lumea pleca la iarbă verde cu un miel viu, care era sacrificat acolo, apoi fript în proțap. Pe vremea lui Alexandru Vodă Mavrocordat boierii ieșeau la kioskuri, cum era moda pe atunci, la Cotroceni, la Filaret… Numai Doamna, mai romanțioasă, se pierdea prin păduricea Sf. Elefterie, din care n'a mai rămas azi decât numele, cu care s'a botezat podul banal de pe Dâmbovița și unde odinioară era codru…” (2)

De Armindeni, la iarbă verde

Citește mai mult... »

În febra pregătirilor de Paște (de ieri și de azi)

Un mucalit spunea cândva - și mare dreptate avea - că “totdeauna, în preajma sărbătorilor, orașul face impresia unei cucoane gătite cu bibiluri, sulemenită și dată naibii, proptită cu mâinile în șolduri, trăgând cu coada ochiului și făgăduind trecătorilor bunătățile trupului pârguit. Căci orașul e o vastă și bălțată expoziție de articole scoase la vitrină, cu intenții de provocare”. Orașele noastre de azi dau aceiași impresie. Atât doar că freamătul piețelor de altădată s-a mutat, în parte, în supermarketurile și mall-urile spraaglomerate. Asemănările sunt însă multe. Românii de azi – asemeni celor de acum opt decenii – “simt o plăcere nemaipomenită să-și strice stomacul de două ori pe an: de Crăciun și de Paști”. Reporterul “Norim” (Miron să fie?) al revistei interbelice “Realitatea Ilustrată” a surprins cu umor câteva instantanee ale Bucureștiului anului 1933 aflat atunci - la fel ca și în aceste zile – în febra pregătirilor de Paște:

“Nevasta m’a sculat cu noaptea’n cap. Mă avertizase de altfel că mergem la piață, ca să ne îngrijim cu „diverse” în vederea sărbătorilor. Toate protestele mele au fost inutile.

- Ce să caut eu în piață, la zarzavagii și la măcelari, la băcani și la celelalte specimene comerciale? Vrei să mă râdă mahalaua și cunoscuții?

- Nu mă interesează! Tu ești bărbat, știi să te tocmești mai bine și pe urmă, singură nu mă duc nici în ruptul capului. Dacă vrei bine; dacă nu, facem Paștele la restaurant!

Prețuri fără concurență

Câți dintre dv., burghezi liniștiți, cu ocupații stabile și cu certificate de căsătorie legitimă de la oficiul stării civile puși în situația mea ați fi preferat ultima alternativă? Și tot cum ați fi făcut și dv., am pornit-o la orele șapte și jumătate, spre Halele Centrale. Pentru ca servitoarea să nu se piardă în tramvai - tare sunt proaste unele, Doamne! - și pentru că transportul cu acest vehicul ne-ar fi costat tot 15 lei, iată-ne montați într’o trăsură, cu „servanta” pe capră, lângă birjarul somnoros.

Prepararea iepurașilor de ciocolată

.

Citește mai mult... »

Supersitiții (oglinda, foarfecele și pieptenele)

Noi, românii, suntem prin firea noastră un popor superstițios. Foarte mulți dintre noi credem în “semne” care ne influențează viața sau care ne prevestesc viitorul. Suntem superstițioși, dar fără să devenim fanatici. Și dacă lucrurile prevestite de semnele citite în jurul nostru se împlinesc, povestim aceste lucruri cu voluptate celor din preajma noastră. 

 

Am să vă spun în cele ce urmează câteva superstiții referitoare la trei obiecte care ne stau mereu prin preajmă – oglinda, foarfecele și pieptenele – culese acum mai bine de un secol de doi dintre marii etnografi români: Artur Gorovei și George S. Ioneanu:

Citește mai mult... »

Pietre de leac

Arsenalul terapeutic utilizat în evul mediu era format în principal din extracte de plante sau din produse de origine animală. Produsele chimice se foloseau mai rar. Este de remarcat însă că în acea perioada “terapeuții” atribuiau proprietăți curative unui număr mare de pietre prețioase. 

Dr. Pompei Gh. Samarian menționa în lucrarea “Medicina și farmacia în trecutul românesc”: “Pietrele rare, nestimatele, fac parte din arsenalul therapeutic al acelor vremi, pentru că se credea că au anumite proprietăți curative. Această credință n'a fost numai la noi, ci la toate popoarele. Episcopul Marbod din Montpellier (+1123), a scris o carte întreagă despre calitățile vindecătoare a vreo 60 de pietre rare sau pietre scumpe. Pravilistul bisericesc citează câteva nestemate din cele 12 care împodobesc pe Efud (un simbol din îmbrăcămintea preoțească) și care au proprietăți minunate contra unor boale; acestea sunt: sardion, topazias, smaragdul, antraxul, zafirul, aspis, yacintul, ahatis, ametisos și hrisolitul.”

Citește și: Practici barbare în medicina evului mediu

Citește mai mult... »

Sarmiza Bilcescu - povestea primei femei doctor în drept din Europa

În Europa sfârșitului de secol al XIX-lea, într-o lume dominată încă politic, economic și social de bărbați, performanța unei românce care a primit titlul de doctor în drept a fost considerată ca fiind o realizare cu adevărat remarcabilă. 

 

Știrea a fost consemnată în majoritatea ziarelor europene importante ale epocii. Numele Sarmizei Bilcescu era pe buzele tuturor, această realizare a unei românce fiind considerată ca fiind unul dintre momentele de referință ale fenomenului de emancipare socială a femeii în societatea europeană, fenomen care urma să se consolideze în perioada interbelică.

Sarmiza Bilcescu în "Le Monde illustré" din 21 iunie 1890 (stânga)
și în "Le Figaro" din 28 aprilie 1892 (dreapta)

Citește mai mult... »