“Calea Plevnei 40. O casă bătrânească, așezată, clădită parcă din liniște și bunătate. Gard înalt de fier. Deschid sfios poarta care scârțâie prelung. Mă opresc în fața unei uși imense. Sun. Mă întâmpină o doamnă cu argint mult în păr, vioaie și binevoitoare. După ce îi explic scopul vizitei îmi spune că e sora doamnei Coșbuc și că soția poetului e gata să-mi dea orice deslușire i-aș cere. Mă impresionează dintru început zâmbetul primitor al ardeleanului cu suflet și casă deschise pentru oaspeți. Sui câteva trepte. La o masă, în mijlocul salonului, doamna Coșbuc și încă o doamnă cu păr coliliu - aflu mai apoi că se numește doamna Tilici - lucrează la ciorapi.
- Sunt ciorapi de lână pentru societatea „Principele Mircea" - mă lămurește stânjenită din lucru doamna Coșbuc.
Îmi fixez privirea asupra unui tablou de pe peretele din stânga. O figură tânără , energică, inteligentă.
- Puiul mamei, șoptește soția poetului. L-am pierdut când avea numai douăzeci de ani și șaisprezece zile. A murit într'un accident de automobil. De focul lui s'a prăpădit bădica. (notă: fiul scriitorului, Alexandru Coșbuc, a murit în 26 august 1915, într-un accident de automobil)
Sora doamnei Coșbuc, cu ochii strălucind în lacrimi, îmi spune că Alexandru era un copil excepțional. Știa englezește, franțuzește, nemțește și italienește. Îi prindea mâna la orice. Odată, îmi spune dânsa, a făcut dintr'o cutie de Frank-cafea un aparat de fotografiat. A scos niște lentile de la un binoclu, a mai meșterit ce-a meșterit și a făcut aparatul. Scotea cu el fotografii mai acătării decât camarazii lui cu cele mai scumpe aparate.
- Când era mic, reia firul doamna Coșbuc, îi plăcea să șadă lângă bădica și să scrie.
- Tată iagă - spunea el - să-mi faci și mie un birou lângă tine, să fac poezii ca să rămâie pentru nevasta și copiii mei.
Și iarăși o lacrimă alunecă din ochii în care chipul copilului a rămas pe veci întipărit.
- Când era de vreo zece ani, aflându-ne în casa bunicii lui din strada Pythagora, și fiind ea bolnavă, i-a făcut „o poezie" din care mai țiu minte această strofă:
Mamă mare dragă,
Vezi de te fă bine.
E frumos afară,
Primăvara vine.
Camera unde lucra „puiul mamei" a rămas așa cum a lăsat-o el. Când șterge praful servitoarea, supravegheată de d-na Coșbuc, nu mișcă nici un obiect de la locul său. În fund în dreapta patul lui, în stânga un paravan după care își făcea de joacă cu prietenii, de o parte și de alta biblioteci cu cărți multe, note muzicale, o vioară, o minunată sculptură lucrată de el, toate neclintite din loc de acum douăzeci și mai bine de ani. Pe masă o candelă arde de atunci într'una.
|
Alexandru, George și Elena Coșbuc |
Mama și mătușa se desprind cu greu din camera în care plutește amintirea copilului iubit. Trecem într'o încăpere mare din stânga salonului. În colțul din fund dreapta, cum intri din salon, e biroul la care lucra Coșbuc. Mic, ai zice un birou de femeie. În stânga un bust al lui Dante iar în dreapta ediții diferite ale Divinei Comedii, Biblia. Psalmii. Prin sertare, manuscrise de-ale poetului, adunate și clasate cu grijă de d-na Coșbuc, fotografii, scrisori, notițe. Toate cărțile citite de Coșbuc au paginile acoperite pe margini de însemnări cu literă măruntă, cu creionul. Pretutindeni sublinieri cu creion roșu, albastru și negru și acolo unde pagina era neîncăpătoare, foi de hârtie pe care și-a făcut adnotări.”