De vorbă cu George Vraca

Teatrologul Ioan Massoff îl prezenta astfel în anul 1937 cititorilor revistei “Realitatea Ilustrată” pe marele actor George Vraca: “La Bursa valorilor teatrale, unde schimbările sunt foarte bruște, George Vraca este astăzi unul dintre cei mai cotați actori. Își menține faima de ani de zile și nu numai că n'a început să se obosească și, mai ales, să obosească, dar aproape în fiecare stagiune face, ceea ce în limbaj “technic” se numește “un bronz”, adică o creație. (…) Ei bine, Vraca, astăzi unul dintre cei mai munciți actori ai noștri, unul dintre cei mai “storși”, face o excepție: continuă să-și mențină cota, ba cu vădite tendințe de urcare, căci, cu fiecare rol - actor de surprize- arată o altă fațetă a talentului său. Până acum vreo câțiva ani nu putea fi conceput decât în frac, june și frumos, așa cum scrie la cartea perfectului amorez de teatru. Se pare că venirea la București a regisorului Barnowsky a constituit o răscruce în cariera acestui actor cu adevărat înzestrat: astăzi, Vraca este unul din cei mai valoroși actori de compoziție al nostru. Și-și mai menține faima printr’o probitate profesională, din ce în ce mai rară în ultimul timp, ca și printr’o viață foarte puțin spectaculoasă în afara de scenei. Când oare vor înțelege actorii și actrițele noastre, că pierd grozav de mult, printr’o prea mare circulație în afara “careului fermecat”?

(…) Fostul combatant George Vraca, cel care la o vârstă crudă a dat ochii cu moartea, și-a format o filosofie specială a vieții și de aceea el a isbutit să îndepărteze acel pericol de cădere în ridicol cu care sunt amenințați “amorezii” și tenorii. Bărbatul frumos, cu trăsături distinse, gânditor și cam pierdut în neagra veșnicie, cum îl vedeți pe stradă, este un om care nu crede, ca atâția alții, că fizicul poate constitui o carieră. Nu s'a prezentat niciodată cu rolul neînvățat, n'a tras sfori, n'a băgat niciodată intrigi, n'a căutat să se distingă în afară de scenă, a știut să se cultive. lată calități atât de rare, care-ți dau putința în micul București teatral să te menții, ba chiar să te înalți, după aproape douăzeci de ani de carieră.” (1)

George Vraca s'a născut la 25 noiembrie 1896, în București, într-o familie de aromâni cu originile în Pindul Macedoniei. Provenit dintr-o familie de agricultori, George Vraca a urmat cursurile Facultății de Agronomie. După absolvirea acesteia a fost funcționar în Ministerul Agriculturii, până în anul 1916 când a fost încorporat. Este de menționat că în această perioadă George Vraca a fost și jucător al echipei naționale de rugby a României. “Războiul a fost pentru vlăstarul familiei Vraca un nou prilej de a-și ilustra numele. A luptat căzând de mai multe ori rănit și decorat pentru frumoase acte de eroism ca tânăr ofițer în al 2-lea reg. de grăniceri la Oituz, Cașin, Tg. Ocna, etc.” Anii petrecuți pe front aveau să schimbe destinul tânărului George Vraca: în această perioadă i-a întâlnit într-un spital de campanie din Iași pe George Enescu, pe Constantin Nottara și pe Maria Ventura. Această întâlnire a marcat viitorul tânărului subofițer, care s-a hotărât să devină actor după terminarea războiului. A absolvit în 1921 Conservatorul din București în clasa actorului Nicolae Soreanu.

George Vraca în revista "Ilustrațiunea Română"
(numărul din 14 decembrie 1932)

“În 1919 debutează în Voievodul Nenoroc din “Cocoșul Negru" a poetului Victor Eftimiu. Critica timpului subliniază apariția lui Vraca. Și iată se împlinesc în acest an, două decenii de rodnică muncă în slujba teatrului românesc (notă: textul a fost scris în anul 1940). Fiindcă George Vraca a muncit foarte mult și cu folos. A jucat peste 150 de piese, în tragedie, dramă și comedie. De la Shakespeare la comedia ușoară George Vraca e același. Talent mlădios, joacă cu aceiași ușurință amorezi - pentru care-l ajută și fizicul lui atât de generos înzestrat de Dumnezeu, ca și rolurile de cea mai grea compozitie. Numai câteva role (notă: roluri): Romeo, Faust, Glauco, Prometeu, Rascolnicov, Oswald, Omul și Masca, Hervey, Enric V., Karamazov, etc. confirmă varietatea genurilor. După 10 ani serviți Teatrului Național din București, pleacă societar și colaborează ca prim interpret în Teatrul Ventura, unde joacă cu marea artistă zeci de piese din repertoriul românesc și străin. După 6 ani revine pentru scurt timp la Teatrul Național, ca în 1936 să treacă la teatrele Soc. S.C.I.T.A. unde pe scenele teatrelor Comedia și Regina Maria, crează noi roluri. Azi, George Vraca este în maturitatea talentului său.” (2)

Citește mai mult... »

Micile superstiţii ale marilor actori

Fie că recunoaştem sau că nu o facem, superstiţiile ne însoţesc fidel în viaţă şi ne influeţează de foarte multe ori deciziile sau comportamentul. Asta poate pentru că avem nevoie şi de puţin noroc în viaţă, oricât de raţionali ne-am dori să fim.

Lumea teatrului nu a fost nici ea niciodată ocolită de superstiţii. Actorii, mai mari sau mai mici, au ţinut întotdeauna seama de micile semne prevestitoare ale succesului sau ale… dezastrului (şi din păcate superstiţiile prevestitoare de rău sunt mai numeroase decât cele care prezic succesul). Supersiţiile i-au însoţit în carieră şi pe marii noştri actori V. Maximilian, George Vraca, G. Timică şi Grigore Vasiliu-Birlic. Un reporter interbelic i-a descusut şi datorită lui putem să zâmbim azi citind despre nevinovatele lor tabieturi aducătoare de succes:

V. Maximilian

“În privinţa superstiţiilor, iată ce ne mărturiseşte marele nostru comic, V. Maximilian, care e foarte superstiţios, deşi - slavă Domnului ! - nu poate “să se plângă” decât de prea marea simpatie ce i-o poartă publicul, constant, de 20 de ani.

- Sunt unul dintre cei mai superstiţiosi actori ne spune d. V. Maximilian. Mă  tund în ziua fiecărei premiere în care joc, indiferent dacă părul meu o cere sau nu; intru în teatru pe aceeaşi uşă pe care am intrat în seara deschiderii stagiunii; port cu mine textul rolului, în buzunarul stâng al sacoului, de unde nu-l scot decât în seara premierei; în îmbrăcămintea personajului, pe care-l joc pun totdeauna ceva din îmbrăcămintea unui personaj în care am avut succes şi câte alte superstiţii n'am?!... Ceea ce însă îmi poartă, în mod dovedit ghinion, este ziua de Marţi. Din cauza asta Marţea nici nu încep, nici nu termin nimic. Sunt indispus toată ziua. De când mă scol am impresia că mă pândeşte o supărare. Şi sunt fericit când n'am nevoie să ies din casă, unde supărările sunt mai suportabile, sau mi se ascund până a doua zi...

George Vraca

Cunoaşteţi acum superstiţiile marelui actor de comedie. Să trecem acum la cele ale unui june-prim, unul din cei mai talentaţi pe care i-a cunoscut teatrul românesc: d. George Vraca. D-sa pretinde că nu e prea superstiţios… S'a născut într’o Vineri, 13. Semn de noroc după unii. Cu toate acestea, d. George Vraca nu acceptă felicitările prietenilor înainte de premieră:

- Poartă ghinion.

Încolo numai mici superstiţii nepericuloase: să nu văd pisici negre! Să ferească Dumnezeu ca în ziua premierei, cineva să verse cafeaua! Vai de servitoarea care i-ar ieşi înainte cu un vas gol ! Şi nu există nici o amuletă pentru a-l apăra pe George Vraca de ghinion când întâlneşte o faţă  bisericească în seara premierei.

G. Timică

Spiritualul comic G. Timică e un mare superstiţios. De când îl ştiu colegii săi de teatru, iarna ca şi vara, apare la repetiţii cu o pălărie ancestrală de paie pe cap. E veche, murdară, găurită. Timică nu renunţă la ea. Goneşte ghinionul! În buzunarul lui Timică se află oricând o bucată de lemn: ca să o aibă la îndemână “să bată în lemn" pentru gonirea ghinionului. Culoarea verde e marele duşman al lui Timică. Înainte, i se făcea rău când vre'o parteneră purta rochie verde pe scenă. Ca să combată această superstiţie, soţia sa, drăgălaşa Silvia Dumitrescu, i-a adus de Crăciun, în dar, o cravată verde. Cu mare frică Timică înnodat-o la gât. O poartă însă de-o săptămână şi până acum nu i s'a întâmplat nirnic (să batem în lemn!).

Grigore Vasiliu-Birlic

Cel mai fantastic ghinion l-a avut însă Vasiliu-Breloc-Birlic, cu amuletele lui. Se afla la Teatrul Naţional din Cernăuţi şi începuse să se afirme ca un comic de mare viitor. Avea o singură superstiţie: câinii. Orice câine era un bun augur. Întreţinea o adevărată haită de câini, adunaţi de pe străzi şi jumătate din anemica sa leafă se ducea pentru întreţinerea câinilor amulete. Într'o bună zi, Grigore Vasiliu Birlic zăreşte un admirabil câine-lup în tovărăşia unei elegante. S'a amorezat de câine şi pace! Nu a avut pace până ce n'a intrat în posesia acelui superb exemplar canin, care trebuia să-i aducă mari succese! Câinele însă îl ura de moarte pe noul său proprietar. De cum îl vedea, îi sărea în piept, îl culca jos şi-l ţinea nemişcat, sub teroarea colţilor, o oră, două, până-I trecea supărarea. A căutat bietul Birlic să se despartă de acest animal ciudat, dar nu a izbutit. Într'o bună zi, în urmărirea noului său stăpân, câinele a pătruns la o repetiţie generală, pe scena teatrului Naţional, a dat cu ochii de Vasiliu Birlic şi, spre spaima celor ce se aflau de faţă, l-a ţinut culcat pe podea timp de 2 ore! “Atât de bună a fost amuleta" încât Birlic a fost concediat de la Naţional, “pentru tulburarea repetiţiilor". Cu toate acestea Vasiliu Birlic nu s'a vindecat de mania lui şi pe bună dreptate spune:

- Ci făşeam bre, dacă nu ierea bietul căţel? Rămâneam un pârlit de probist la Cernăuţi şi nu videtă aişi la Bucureşti!... Tot bietul căţel sireacu!..."

Sursa: articolul “Superstiţiile actorilor noştri” - semnat “R.” – publicat ]n numărul de Anul Nou 1937 al revistei “Ilustraţiunea română” – citit din colecţia Bibliotecii Digitale a Bucureştilor

Citește mai mult... »

Actori de altădată despre primul lor mărțișor

MĂRȚIȘORUL! Ce altceva decât acest minunat simbol al primăverii putea să fie un pretext mai nimerit pentru a lua interviuri unor mari vedete ale scenei interbelice. De ce mărțișorul? Pentru că nu există om în sufletul căruia să nu fie încrustată vreo amintire frumoasă legată de acest talisman aducător de noroc dăruit la început de primăvară. Urmează așadar un articol alcătuit din mini-interviuri luate în anul 1937 și care cuprind amintiri romantice sau amuzante legate de mărțișor. Intervievații, nimeni alții decât Constantin Tănase, Elvira Godeanu, George Vraca, George Calboreanu, Silly Vasiliu, Mya Apostolescu, Tantzi Cocea, Ionel Țăranu. Un adevărat regal nu-i așa?

CONSTANTIN TĂNASE

Constantin Tănase

“Pe dl. Tănase, neobositul director, animator și fruntaș al Cărăbușului l-am prins la teatru, în cabină, între două schimbări.

- Care a fost primul d-tale mărtișor?

Marele comic stă puțin pe gânduri pentru a-și aminti… Deși tânăr și svelt pe scenă, dl. Tănase nu mai este la prima tinerețe, astfel încât îi trebuie câteva clipe pentru a răscoli în sacul aducerilor aminte.
- Povestea mărțișorului se împarte după mine în două epoci; prima epocă este mărțișorul copilăriei. Eram la Vaslui și mărțișorul însemna pentru mine vestirea primăverii. Mama îmi făcea a brățară din salcie pe care mi-o lega de mână și mă obliga să o port toată ziua până pe'nserate. Asta pentru ca anul care începea odată cu primăvara să fie cu noroc și spor.

A doua epocă a mărțișorului este pentru mine aceea din orașul mare, unde oamenii își dăruiesc anumite obiecte care prin forma, felul și valoarea lor prevestesc binele și norocul. Primul mărțișor pe care l-am primit în această categorie a fost de la un giuvaergiu de pe strada Carol care avea printre bijuteriile lui un cărăbuș de briliante adus de la Paris. Acest dar a constituit pentru mine o mare surpriză și m'a bucurat enorm. M'a surprins însă în același timp căci nu-mi închipuiam cum cineva poate să-mi facă un dar atât de prețios, oricât de simpatic i-aș fi fost. Care nu mi-a fost însă mirarea când după 10-12 zile m’am pomenit acasă cu o factură de 25.000 lei. Ca să-l învăț minte, i-am comunicat că am dat și eu mai departe în dar cărăbușul. L-am ținut vreo 4-5 zile în nervi apoi i-am achitat banii căci interesându-mă, m'am convins că piesa valora într’adevăr atât. De-atunci, de câte ori primesc ceva de mărtișor mă interesez să văd dacă e plătit sau nu.”

ELVIRA GODEANU

Elvira Godeanu

“Pe d-ra Elvira Godeanu am găsit-o în foyerul de repetiții al Teatrului Național. Mi-a mărturisit că se simte foarte obosită, că a fost destul de serios bolnavă în ultima vreme și că se pregătește de plecare în turneu.

- Primul mărtișor ? Mărturisesc că am primit atât de multe în viața mea, încât nu-mi pot aminti care a fost primul… Cel mai frumos este însă acela pe care l-am căpătat la un început de primăvară, acum trei ani, de la un camarad de teatru, mărtișor care vestea o idilă minunată. Idila s'a sfârșit acum, dar mi-a lăsat întipărită în suflet o amintire pe care nu o voi uita niciodată… “

GEORGE VRACA

George Vraca

“Bizară coincidență. Răspunsul d-lui George Vraca seamănă leit cu cel al domnișoarei Elvira Godeanu, partenera d-sale în ultimele succese ale Naționalului. lată ce ne-a spus d. Vraca:

 - Mărtișorul este pentru mine simbolul primăverii. Și cea mai frumoasă primăvară a vieții mele am petrecut-o acum trei ani, în tovărășia unei camarade din teatru. Ne plimbam dragostea pe aleile parfumate ale Cișmigiului și ne spuneam cuvinte de adolescenți. Acum totul s'a sfârșit… Totuși nu voi uita niciodată acele zile care mi-au oferit cel mai frumos mărțișor…”

MYA APOSTOLESCU

Mya Apostolescu

“Marea "Ducesă de Alhambra”, care-și plimbă acuma strălucirea în provincie, ne-a dat un răspuns lapidar prin telefon:

- Îmi amintesc de mărtișoarele pe care le primeam în copilărie. Cocoșei, găini, purceluși, coșari și altele. Mi le agățam pe toate la gât și făceam necaz copiilor cu ele…

- Și acum?

- Acum primesc mărtișoare briliante și fac necaz “camaradelor" din teatru. Evoluție… “

SILLY VASILIU

Silly Vasiliu

“Pe d-na Silly Vasiliu, admirabila vedetă o Alhambrei, am interpelat-o în eleganta cabină pe care o ocupă la Excelsior.

- Primul mărțișor? L-am primit de la Nicușor (D. Nicușor Constantinescu N.R.) Este o icoană pe care o port mereu. Iată că și acum o am cu mine. A fost primul mărtișor și în același timp cel mai frumos al vieții mele. Mi-a fost oferit din suflet, cu sinceritate, de un om care mă iubea și pe care-l iubeam. Am mai primit multe mărțișoare. Nu le-am purtat însă decât pe acelea pe care mi le-a dăruit Nicușor - pe vremea aceea băìat sărac, la care fiecare leu avea o însemnătate. N'are decât să se umfle în pene Nicușor, când va citi aceste rânduri, dar n'am ce-i face. Toată lumea știe că ne-am iubit…”

GEORGE CALBOREANU

George Calboreanu

“Iată un om în plină tinerețe care se laudă cu bătrânețea: d. G. Calboreanu.

- Vă mulțumesc pentru delicata d-voastră atențiune de a mă “ancheta" și pe mine. Mă simt însă foarte stânjenit. Nu știu ce să răspund. Nici n'am primit, nici n’am dat mărțișoare. Când eram tânăr aveam alte preocupări, iar azi... sunt prea bătrân ca să mă mai ocup de așa ceva. Comic, nu?”

IONEL ȚĂRANU

Ionel Țăranu

“- Primul meu mărțișor? Nu l-am dat; l-am căpătat! - ne spune directorul Teatrului Modern. Eram elev la liceul Lazăr, prin clasa a II-a sau a III-a. Cum era obiceiul, pe vremea aceea în fiecare primăvară se juca căte o piesă la Teatrul Național, piesă interpretată chiar de elevii liceului. În anul acela se montase “Cetatea Neamțului”. Eu jucam în travesti o fetiță cu cozile pe spate; câteva replici numai. După spectacol cineva din public vine pe scenă și oferă băieților câte o carte. Eu nu mă desbrăcasem încă; eram tot… fată!

- Pentru fetița asta drăguță un mărțișor… Și mi-l pune de gât. Dar, vai! Când să se depărteze, cozile perucii se prinseră în nasturii mânecii și donatorul se pomeni cu capul meu, tuns chilug. De-atunci n'am mai jucat în travesti. Dar nici mărțișoare n'am mai primit!”

TANTZI COCEA

Tantzi Cocea

“- Am o adevărată pietate pentru darurile pe care le primesc, ne spune frumoasa vedetă a Teatrului Regina Maria. Păstrez și acum mărțișoare ce mi s'au dăruit cu ani în urmă. Fără  îndoială amintirile cele mai vechi sunt și cele mai puternice și aș putea retrăi povestea fiecărui obiect în parte. Cred însă că cel mai puternic m'a impresionat prima cruciuliță pe care am primit-o drept mărțișor. Am mai primit și altele dar trebuie să mărturisesc că obiectul acesta de cult m'a turburat întotdeauna. Fiindcă sunt credincioasă… Sau din superstiție poate.”

Sursa: articolul “Primul mărțișor – anchetă în lumea teatrului” – semnat I.G. – “Realitatea Ilustrată” din 3 martie 1937 – revistă citită din colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștilor

Citește mai mult... »

Leny Caler: Povestea Corinei din "Jocul de-a vacanța"

Actriţa Leny (sau Leni) Caler (n. 1904, București, d. 2 februarie 1992, Berlin) a fost în perioada anilor '30 o celebră actriță și cântăreață de muzică ușoară și una dintre cele mai cunoscute figuri ale lumii mondene bucureștene. Vă amintiti de misterioasa "doamna T" din "Patul lui Procust" de Camil Petrescu? Unii contemporani ai scriitorului au afirmat că personajul ar fi avut-o ca model, de fapt, pe fermecătoarea Leny Caler, pentru care Camil Petrescu ar fi făcut o pasiune ascunsă. Camil Petrescu spunea despre Leny Caler că „are ceea ce se numeşte stil, diversitatea cea mai mare în unitatea de ton cea mai strictă. De aici şi contagiunea irezistibilă a jocului d-sale”.

Leny Caler (stânga: în "Ilustra'iunea Română";
dreapta: în "Tessa" la Teatrul Maria - 1935)

Leny Caler a studiat la conservatorul particular de artă dramatică condus de actorul Al. Mihăilescu. După absolvire a fost cooptată de Lucia Sturdza-Bulandra în trupa teatrului „Regina Maria” (1924), unde a jucat roluri episodice în piese precum "Patria" de Victorien Sardou, "Revizorul" de N. Gogol, "Kean" de Al. Dumas, "Comediana" de Paul Armont şi Jacques Bousquet, "Aripi frânte" de A.D. Herz sau "Frumoasa aventură" de Caillavet şi Etienne Rey. Leny Caler a părăsit compania condusă de soţii Bulandra pentru un angajament la Teatrul Fantasio creat de Ion Iancovescu. Aici a fost distribuită în "Maimuţa care vorbeşte" de René Fauchois, "Micul Lord" după romanul scriitoarei F. H. Burnet, "Ofiţerul de gardă" de Franz Molnar, "Azais" de R. Verneuil şi G. Berr etc.

Corina din "Jocul de-a vacanța" de Mihail Sebastian e tot Leny. Mihail Sebastian nota în jurnalul său în 21 martie 1936: „Pe femeie (personajul Corina) ar trebui s-o joace Leni. Este în realitate Leni, tot ce aşteptam de la ea, tot ce putea fi, tot ce în anume sens este”. Tot în jurnal, Mihail Sebastian vorbeşte despre emoţia de a scrie pentru Leni, despre "gândul că va trăi lucruri gândite de mine, va spune cuvinte spuse de mine”.

Leni... îi spunea Mihail Sebastian

Tudor Arghezi i-a dedicat frumoasei actrițe o "Inscripție", publicată în revista "Bilete de Papagal" și în care spunea, printre altele: "Ești o bijuterie, albastră în lumina ochilor, cu mozaicuri, cu metale și cu vopseli imposibile, în sângele dumitale, dacă ai" (citat preluat din volumul "Întoarcere în Bucureștiul interbelic" de Ioana Pârvulescu).

Elly Roman a compus melodii de muzică ușoară special adaptate pentru vocea fumoasei actrițe, cântece care au fost înregistrate de casa londoneză de discuri His Master's Voice. „Popularitatea de care se bucura o transformă pe artistă în idolul tinerelor fete care-i imită felul de a se îmbrăca, de a se coafa, sau a vorbi, preluându-i chiar şi replicile de pe scenă în viaţa cotidiană, aducând cu ele în peisajul străzii ceva din verva molipsitoare a interpretei. O întreagă generaţie de spectatori doreşte să o păstreze nealterată în graniţele ei, în timp ce artista lupta să nu rămână fixată şi imobilizată doar în acele roluri în care publicul ei o prefera, simţindu-se pândită la fiecare pas de rutină şi repetiţie”.

                     

Leny Caler alături de 
Camil Petrescu și de Jenica Cruțescu

Leni Caler a colaborat mai apoi şi cu Teatru Nostru, condus de Sică Alexandrescu, precum şi cu companiile soţilor Bulandra şi a Mariei Ventura, unde a avut ca parteneri actori de excepţie: Tony Bulandra, George Vraca, Bulfinsky, Storin, L. S. Bulandra, Mărioara Voiculescu, Maria Ventura, Maximilian, Pop Marţian, Al Critico, Vili Ronea, Nora Piacentini, Marietta Deculescu, Silvia Fulda, Silvia Dumitrescu-Timică ş.a. A jucat în rolurile principale din "Sexul slab" de Eduard Bourdet, "Lu" de Franz Molnar, "Mica ciocolatieră" de Paul Gavault, "Amorul veghează" de Robert de Flers şi Armand de Caillavet, "Monte Carlo" de Fodor Laszlo, "Mademoiselle" de Jaques Duval, "Cum vă place" de William Shakespeare, "Intimităţi" de Noel Caward sau "Şoarecele de biserică" de Fodor Laszlo, pusă în scenă de Victor Ion Popa şi jucată de peste 180 de ori.

Leny Caler în presa vremii

O să redau acum un pasaj  al cronicii pentru piesa "Tessa" care s-a jucat în anul 1935 pe scena Teatrului Maria: "Pe această Tessă o înfăţişează cu mijloace de mare comediană, d-ra Leny Caler. Creaţia domniei sale, constituie o culme pentru cariera sa, şî aşa biruitoare, ea surprinzând doar o parte a numeroşilor săi admiratori; - pe cei cari au uitat că nu de mult interpreta dactilografei Suzi Sachs - care a făcut „gen" în teatrul românesc - a jucat, şi încă admirabil, roluri în care râsul se îmbină cu lacrima. Talentul, adevărat talent al actorului nu poate fi însă monocord. Diversitatea rolurilor pe care le interpretează aceasta consacră pe marea artistă. Şi d-ra Caler a dovedit, cu prisosinţă, că e o mare actriţă, o desăvârşită fermecătoare de suflete. Consacrată, sunt sigur însă, că nu şi-a dat încă măsura talentului său." ("Realitatea Ilustrată" - 2 octombrie 1935)

                                            

Leny Caler în "Florăreasa"
de Bernard Schaw

Tudor Muşatescu îi oferă artistei piesa "Visul unei nopţi de iarnă", ca suvenir al unei ierni de altădată şi ca pretext pentru un dialog fermecător. Ideală interpretă a Mariei Panait, Leny Caler îl are ca partener de scenă pe George Vraca în rolul scriitorului Alexandru Manea, într-un ansamblu care-i cuprindea pe Vili Ronea, Nelly Stelian, Mişu Fotino, Marcel Anghelescu. În anul  1942 o lege rasistă îi interzice artistei şi celorlalţi actori evrei prezenţa pe o scenă românească şi, în această perioadă, joacă pe scena teatrului Baraşeum, unde găsiseră refugiu actorii fără angajament. Constatarea că publicul românesc o urmează şi o încurajează şi-n acest nou teatru, o entuziasmează. Joacă în "Fata cu părul de aur" de Nicuşor Constantinescu şi Scarlat Froda (soțul actriței).

Leni Caler în "Ilustrațiunea Română"
numărul din 27 martie 1930

Ultima piesă jucată pe scena Teatrului Victoria (compania Leny Caler – George Vraca), "Pygmalion", îi oferă artistei ocazia de a relua rolul Elizei Doolittle, iar Vraca joacă pentru ultima oară alături de ea în rolul profesorului Higgins. Boala o îndepărtează de scenă, dar va mai juca în trei spectacole la Teatrul Municipal condus de Lucia Sturdza Bulandra: în 1953, în "Afaceriştii" de Tudor Şoimaru, în 1956 în "Trei generaţii", într-un rol de compoziţie, domnişoara Macri cea mică, scris anume pentru ea de Lucia Demetrius şi în 1957, în "Nebuna din Chaillot" de Jean Giraudoux, în rolul Constance, nebuna din Passy, în regia lui W. Siegrifried.

Spre sfârșitul vieții Leny Caler s-a autoexilat la Berlin. Aici și-a scris și memoriile - care au fost publicate abia in anul 2002, la 10 ani dupa moarte artistei.

Surse: 

- "87 artisti bucuresteni din teatru, opera si revista" - F.O.Fosian (Tiparul Vremea - carte care nu s-a pus in vanzare)

- Leny Caler,  portretul unei artiste - Iolanda Berzuc, Jurnalul National, enciclopediaromaniei.ro

Citește mai mult... »

Crăciunul în lumea teatrului de altădată

“Și'n vremea ce toți se recreiază, se odihnesc, se distrează, actorii trebuie să fie la postul lor mai mult decât oricând în zilele Crăciunului. Căci vine periferia, vin școlarii, vin acei cari în tot timpul anului nu văd decât exteriorul teatrului; vine “poporul" să se distreze, să râdă sau să plângă, să aplaude și apoi să povestească o iarnă întreagă familiei reunite în jurul sobei “ce frumos a fost la teatru". Astfel își începea reporterul Ion Golea articolul “Crăciunul în lumea teatrului” publicat în revista “Realitatea Ilustrată” – numărul din 21 decembrie 1929. 

Acesta este de altfel și motivația pentru care reporterul interbelic a pătruns în lumea marilor noștri actori din perioada intebelică, în căutarea unor amintiri sau impresii ale celor care trebuiau să își sacrifice, în slujba spectatorilor, bucuria sărbătoririi Crăciunului în familie. O să redau răspunsurile câtorva dintre cei intervievați pentru că, nu-i așa, “interesante sau spirituale, străbătute de o nuanță de melancolie sau de veselie, marea lor valoare constă în aceea că înfățișează o mică părticică din sufletul atât de complex al adevăraților artiști”:

Citește mai mult... »

Elvira Godeanu - privilegiul și osânda de a fi frumoasă

Elvira Godeanu a fost una dintre cele mai frumoase și mai talentate actrițe de teatru și de film pe care le-a avut România. Iată cum o caracteriza un contemporan, F.O. Fosian, în volumul “87 artiști bucureșteni de teatru, operă și revistă”:

“Actriță?... Mai puțin decât oricare alta, prin oroarea ei de publicitate, de podoabe, de cancanuri… Dar cu atât mai autentică artistă – prin pasiunea de a-și împlini un cât mai complet destin de femeie, pe scenă ca și în viață. Nu e veți întâlni hoinărind prin baruri, în partide de vagabondaj nocturn. Nu o veți surprinde nici în roluri de personagii anormale, cu pupilele înnoptate de cine știe ce nebulos extaz... Cu aceiași discreție cu care se derobează de la frivolitățile moderne, Elvira Godeanu refuză blufful și cabotinajul. Are privilegiul și osânda de a fi frumoasă – într-o vreme când s’a acreditat legenda că nu pot avea talent într’adevăr decât slutele sau desfiguratele - și are curajul de a-și afirma necontenit suveranitatea acestei grații feminine, prin creațiuni artistice în care se destăinuiesc uimitoare facultăți de transfigurare.” (1)

Elvira Godeanu - 1930

Elvira Godeanu s-a născut la București, în 13 mai 1904, dar și-a petrecut copilăria și adolescența la Târgu-Jiu. În anul 1921 s-a stabilit în București. După ce s-a pregătit în prealabil cu actorul Romald Bulfinski, în anul 1922, Elvira Godeanu a fost admisă la Conservator - secția de artă dramatică, în grupa lui Constantin Nottara. Despre această perioadă și despre debutul din anul 1926 marea actriță își amintea – într-un articol interviu publicat în anul 1930 de revista “Realitatea Ilustrată”:

Elvira Godeanu pe coperta 
revistei "Ilustrațiunea Română"
 din 26 octombrie 1932

“- La 16 ani, de acord cu părinții, m'am hotărât să urmez școala de canto. Am venit la București, însă o profesoară al cărei nume nu interesează, a avut bunăvoința să nu lase din prețul exagerat pe care mi-l ceruse ca să mă prepare pentru examenul de admitere la conservator. Și cum resursele nu-mi permiteau, m'am dus la dl. Bulfinski, un om cu o inimă de aur, care m'a ajutat. Vezi deci că doar întâmplarea a făcut să intru în teatru.

- Debutul?

- La Eforie. Un rol de subretă în “Magda", cu Agatha Bârsescu și Manolescu.

- Ați avut trac?

- Da. Era să scap tava din mână, când am intrat în scenă, așa tremuram.” (2)

Elvira Godeanu - 1932

A urmat consacrarea – datorită unor roluri memorabile jucate pe scena Teatrului Național din București. Primul triumf al Elvirei Godeanu a fost rolul Ducesei Tatiana Petrovna din comedia  “Tovarăși” de J. Deval: “temperamentul Elvirei Godeanu găsește cuceritoare accente de candoare alături de atitudini princiare: ce varietate de nuanțe, câtă profundă umanitate și ce vastă claviatură de expresie în acest rol de răsunător triumf!” 

Au urmat apariții pe scenă la fel de memorabile: “Frumoasă – negreșit – așadar interpretă “de drept” ori de câte ori trebuie să răsară la rampă în tunica ei de lumină blonda Elvira – fie în “Cassadra”, fie în “Atrizii”… Siluetă de dominatoare prestanță, disputată de regisori pentru aparițiile senioriale din “Napoleon”, “Regina Victoria”, “Ana Karenina”, “Evantaiul doamnei Wendermere” sau “Elisabeta, regina Angliei”…”. (1) Un rol de mare ținută rămas în memoria contemporanilor Elvirei Godeanu a fost și cel din piesa “Troilus și Cresida”, jucată pe scena Teatrului Național din București în anul 1936: “d-ra Elvira Godeanu, Cresida de-o răpitoare frumusețe, a exteriorizat de minune simfonia atât de greu de pătruns a sufletului strălucitoarei eroine troiene. George Vraca - Elvira Godeanu, iată un cuplu cu care s'ar mândri orice scenă din Apus.” (3)

Înainte de spectacol - 1936

Ușurința Elvirei Godeanu “de a trece fluid de la gest la grai, de la grai la cânt, la vers, la dans” era nu doar rezultatul unui mare talent ci și al trudei cu care își construia rolurile. “Elvira Godeanu muncește stăruitor: știu aceasta autorii și regizorii care o cer cu insistență ca interpretă. Munca tenace – iată secretul acestei existențe ferite de fanfarele kermesselor sau de omagiile saloanelor.” (1) Fiind convinsă încă din primii ani ai cinematografului că “posibilitățile pe care le oferă cinematograful sunt infinit mai mari decât teatrul” (2), Elvira Godeanu s-a lansat entuziastă și în aventura producției primelor filme românești. A debutat pe marile ecrane în filmul “Maiorul Mura” (1928) – alături de Victor Antonescu, Gheorghe Timică, Jean Georgescu și Marietta Sadova. Un an mai târziu a jucat în coproducția româno-austriacă “Povara”, o melodramă regizată de Jean Mihail și în care îl avea partener pe Valentin Valentineanu. În anul 1930 Elvira Godeanu a jucat în “Ciuleandra”, primul film sonor românesc, ecranizare a romanului omonim al lui Liviu Rebreanu. 

Elvira Godeanu în revista

"Realitatea Ilustrată" 

numărul din 3 octombrie 1939

Cel mai important rol însă a fost cel al Zoei Trahanache din ecranizarea comediei lui I. L. Caragiale “- "O scrisoare pierdută”.  Acestui film clasic românesc - produs în anul 1953 și regizat de Sică Alexandrescu -  îi datorează Elvira Godeanu – pe nedrept poate, ținând cont de nenumăratele roluri memorabile jucate pe scenele bucureștene - imaginea cu care a rămas în memoria iubitorilor de teatru și film: “Distincția pe care o aduce interpretarea Elvirei Godeanu în rolul Zoei este dată de pecetea de sentimentalism al unei maturități ce face de rușine pasiunea sau plictisul prin care femeia își justifică legătura sentimentală cu Tipătescu.” (4)

Elvira Godeanu în Zoe

Marea actriță s-a stins din viață în ziua de 3 septembrie 1991, la vârsta de 87 de ani. A fost înmormântată inițial în București, dar a fost reînhumată în anul 2015, cu onoruri militare, în cimitirul catolic din municipiul Târgu Jiu. În memoria ei, în vara anului 1993, a fost înființat Teatrul Dramatic “Elvira Godeanu” din Târgu Jiu.

Elvira Godeanu pe aripile unui avion 
la școala de pilotaj de la Băneasa - 1932 

Surse:

(1) F. O. Fosian - volumul “87 artiști bucureșteni de teatru, operă și revistă”

(2) Articolul-interviu “O seară cu Elvira Godeanu” - publicat în revista “Realitatea Ilustrată” - numărul din 12 iunie 1930

(3) Ion Golea - “Săptămâna teatrală” – rubrică din revista “Realitatea Ilustrată” – numărul din 14 octombrie 1936

(4) Elena Saulea – “Caragiale în viziunea autorilor de film”

Elvira Godeanu și Gerge Vraca - 1932

Citește mai mult... »

Maria Mohor – povestea frumoasei "Mona" din "Steaua fără nume"

Maria Mohor a fost una dintre cele mai frumoase și mai talentate actrițe din perioada interbelică. F. O. Fosian o caractezriza astfel pe Maria Mohor: “E o actriță consacrată, o actriță a marilor realizări și a marilor succese. Și aceasta independent de frumusețea ei. Căci Maria Mohor este frumoasă… Prea frumoasă!”. Dovadă a frumuseții ei ne-au rămas doar câteva mărturii fotografice. Din păcate rolurile jucate de Maria Mohor n-au rămas decât în amintirea privilegiaților care au văzut-o pe scenă. Prea puțini rămași printre noi. Aș adăuga constatarea că acesta este pariul pierdut de teatru în veșnica sa competiție cu cinematograful: pelicula - de cele mai multe ori - rămâne, în timp ce rolurile jucate pe scenă se pierd în timp. 

Maria Mohor a absolvit "Academia de Muzică și Artă Dramatică", în clasa maestrului Ion Manolescu. A urmat mai apoi Conservatorul, în clasa marelui actor Nicolae Soreanu. Maria Mohor a debutat în rolul “Stareței” din “Sora Beatrice” – piesă în care a jucat alături de Marietta Sadova și de Al. Critico. După terminarea Conservatorului a fost angajată la Teatrul Național din Bunurești, dar a jucat și în spectacole puse în scenă de teatrele “Regina Maria”, “Ventura” și “Muncă și Voie Bună”. Maria Mohor a fost soția cunoscutului autor dramatic și romancier Victor Ioan Popa (căsătoria a avut loc în anul 1936).

Rolul care va rămâne cu siguranță în istoria teatrului românesc este acela al "Monei" din piesa "Steaua fără nume" de Mihail Sebastian. Premiera a avut loc în ziua de 1 martie 1944 la Teatrul "Alhambra", în regia lui Soare Z. Soare. În distribuţie: Radu Beligan, Maria Mohor, Nora Piacentini, Nineta Gusti, Mircea Șeptilici și Mircea Anghelescu. Aceasta premieră ascunde o poveste adevarată: în anul 1944, din cauza legilor antisemite impuse de statul român, evreilor fiindu-le interzis să apară pe afișele teatrelor românești, Mihail Sebastian nu avea drept de semnătură. Autorul meționat pe afiș: "Victor Mincu" (în fapt este vorba despre Ștefan Enescu un fost coleg de liceu al lui Mihail Sebastian la Brăila). La premieră sala a fost arhiplină. Agenții Siguranței statului împânzeau și ei sala Teatrului "Alhambra". ”Nu a fost un succes, a fost un triumf!“ – scriau cronicile de a doua zi.

"În roluri de tragedie, de dramă ca și în roluri de comedie, a adus nota caracteristică a unui talent desăvârșit și, repet, a unei frumuseți nu mai puțin desăvârșite, talent și frumusețe care se contopesc întru realizarea rolurilor" - nota același F. O. Fosian. Mărturisesc că, un pic misogin ca mai toți bărbații, atunci când am început să citesc interviul luat Mariei Mohor de reporterul “Narcise bleue” al revistei “Ilustrațiunea Română” (interviu publicat în numărul din 17 februarie 1932) nu mă așteptam să găsesc a analiză atât de exactă a crizei teatrelor (nu a… teatrului) din perioada interbelică. O analiză atât de concisă și de exactă încât e corectă și astăzi. Pentru că și astăzi teatrele preferă să pună în scenă autori consacrați în dauna celor contemporani, pentru că și azi actorii sunt de foarte multe ori atât de prezenți în viața publică încât atunci când îi vedem pe scenă nu mai reușim să vedem personajul interpretat din cauza imaginii pe care aceștia și-au creat-o în spațiul public, pentru că și azi prețul spectacolelor de teatru e prohibitiv pentru multe familii (unde sunt “turneele de popularizare a teatrului în provincie” de altădată!?…). Dar nu voi lansa acum aprecieri personale asupra cauzelor care au determinat criza de ieri sau de azi a teatrelor. Maria Mohor o face cu mult mai bine decât mine:

“- Credeți că există o criză a teatrului?

- O criză a teatrului? Nu cred că exista în realitate, deoarece e destul teatru pe lume care stârnește admirație. Există o criză a teatrelor. E o nuanță. Și această criză are pricini multiple. Cea dintâi, socot că e lipsa unei literaturi dramatice actuale valoroase. Teatrele se hrănesc azi cu reluări și cu piese desmormântate, jucând doar ca sacrificiu literatură dramatică actuală, ceea ce este tocmai contrariul unei situatii normale. În al doilea rând, actorii sunt auziți prea mult. Cel puțin la noi aceasta e situația. Publicul ajuns să-i cunoască prea bine, începe să-și piardă interesul deoarece aproape că înțelege, din distribuție, subiectul. În primul rând nu mai vede personajul, ci actorul și în al doilea rând știe că Vraca (ori Tony Bulandra, de pildă) are să fie iubit până la căderea cortinei. Și așa de deprins este publicul cu asta, încât nici nu mai admite să fie altfel. Aici însă e o îngustare dureroasă a căilor unui actor și ea sfârșește astfel cu o demonetizare sigură, oricât de valoros ar fi elementul actoricesc! Și, în sfârșit o pricină mai serioasă ca toate, cred că este scumpetea locurilor. Viața s'a ieftinit simțitor și totul merge grabnic spre normalizare. Numai teatrele au prețuri de „război", ca să întrebuințez o expresie curentă. E o disproporție strigătoare mai ales când ai în coastă cinematograful cu prețuri ridicul de mici. Valoarea filmelor este pe al doilea plan. Exemplul filmului lui Chaplin “Luminile orașului" care a avut o reclamă formidabilă, dar a suferit un eșec tot așa de formidabil, ne este aproape. Și pricina a fost acolo că prețul de intrare era 100 lei, în loc de cei 50-60 cât era de obicei.

- Ce credeți despre viitorul teatrului în raport cu desvoltarea cinematografului?

- Viitorul teatrului în raport cu desvoltarea cinematografului? E..., de pot spune asa în raport direct proporțional. Căci între teatru și cinematograf nu-i decât o legătură: cel din urmă e o excelentă fabrică de spectatori pentru cel dintâi. Gândiți-vă că mișcarea teatrală din ultimii treizeci de ani coincide tocmai cu epoca desvoltării cinematografului. Aș îndrăsni să spun că a fost direct ajutată. Încolo sânt două arte cu totul deosebite și ca teme și ca mijiloace artistice și nu poate pătrunde una în domeniul celeilalte fără să riște o pedeapsă exemplară. Cine a avut norocul - sau nenorocul - să vadă “Kean", film vorbit cu Alex. Moissi, a avut un exemplu valabil pentru toată viața. Și eu l-am văzut.

Artă pură în cinematograf pot realiza numai regizorii de filme. Într’un film de mare calitate, actorul cel mai bun prețuiește cât un reflector. Diferența e că unul se vede, iar celălalt ajută pe cel dintâi să fie văzut. “Nibelungii" a fost o lucrare cinematografică monumentală, fără nici un nume de artist mare și dacă se poate spune că “Sous les toits de Paris" a creat o artistă mare, nu se poate spune că Pola Ilery a creeat filmul. Creatorul a fost René Clair. Rămâne o excepție, Charlie Chaplin. Dar el e genial, fiindcă se regisează singur.

- Cu ce ați debutat?

- Am debutat cu “Stareța" din Sora Beatrice. Îmi poartă noroc piesele cu călugărițe, cum ar spune una dintre camaradele mele. Am jucat de curând în “Cântec de leagăn" și se zice că am plăcut. Ce rol prefer? Totdeauna pe cel pe care'l joc. Cum se vede, nu am un gen teatral preferat. Ca orice actriță însă, unui rol mare și important în care să n'am succes, prefer unul mic și modest în care să pot face și eu ceva. Și în privința asta, mulțumesc lui Dumnezeu, sunt ajutată de două însișiri - și cu asta să mi se dea voie să mă laud. N'am veleități și… nu-s grăbită. E adevărat că la asta ma ajută încrederea că oricâtă vreme ar trece și oricât de bătrână aș ajunge, tot am să găsesc într’un colțișor de piesă un mic rolișor bun pentru mine. Din clipa în care pot să mă conving că fiecare rol poate să fie “un rol", ce rost ar mai avea să mă bat cu toată lumea și să mă amărăsc în hărțuieli inutile, ca și când viața mea întreagă ar depinde de o piesă și ca și când cu această piesă s'ar trage oblonul definitiv peste toată dragostea mea de teatru?”

Citește mai mult... »