De ieri și de azi

Recomandări:

Primul "pod de sticlă" din România

O comună din județul Călărași (situată la 58 de kilometri de București) ascunde o poveste mai puțin cunoscută chiar și de către locuitorii de azi ai localității: în Sărulești (în trecut Pârlita-Sărulești) a fost construit în perioada interbelică primul pod de sticlă din România.

Utilizarea materialelor compozite în contrucția podurilor – al fibrei de sticlă în special – este considerată chiar și astăzi o soluție de proiectare modernă, în principal datorită durabilității mari a acestor construcții și al cheltuielilor reduse de întreținere pe care le impun. Tocmai de aceea cred că un articol publicat în anul 1938 de revista “Ilustrațiunea Română”, în care se semnalează “construirea primului pod de sticlă din România”, merită consemnat: "Aplicațiile sticlei sunt extrem de numeroase și… din cele mai ciudate. Acest material, pe care în general îl credem foarte fragil, servește în alte țări și mai ales dincolo de Ocean, la construirea caselor, a podurilor, a conductelor de petrol și a majorității uneltelor de laborator și bucătărie. Se află în America numeroase case construite în întregime din sticlă și toate podurile de pe faimoasa autostradă Pittsburg-Washington sunt și ele din sticlă. Dar ceea ce nu știam până deunăzi e că și pe la noi în țară, pe o modestă șosea, puțin frecventată, se află un asemenea pod de sticlă, importat de probă din America. Într'adevăr puțină lume care trece pe șoseaua Pârlita – Sărulești, știe că unul dintre poduri este în întregime din sticlă.


Podul de sticlă de pe șoseaua Pârlita-Sărulești



Adus de niște specialiști americani, podul a fost instalat într'un loc deosebit de periculos. Aici, în fiecare primăvară, când apele veneau mari, inundau o vâlcea și… luau podul. Cu lipsa de inițiativă pe care o arată adesea administrația, în fiecare an se făcea alt pod - tot din lemn - ca în fiecare primăvară să fie luat de ape. De când s'a instalat podul de sticlă, apele se umflă ca în fiecare primăvară, dar spre mirarea sătenilor, podul rămâne pe loc. Construit din acest material elastic și mai rezistent decât oțelul, podul rezistă puhoaielor, fără a necesita în fiecare an noi reparații. Sub pod, dacă pătrunzi, e o rezonanță unică. Pereții de sticlă transmit fiecare sunet, ca o orgă și în aerul limpede al câmpului vocile omenești capătă o amploare nemaipomenită.

Sticla nu se vede la suprafață, deoarece este apărată de un înveliș de tablă ondulată, care o preservă. Acest pod minune, se poate construi într'un timp record, grație unui procedeu special. lată deci că ne putem mândri și noi cu un pod de sticlă. Deci, în ceea ce privește drumurile noastre, avem alte nevoi din cele mai urgente cari nu sunt satisfăcute, totuși nu ar fi rău dacă, pe măsura posibilităților, s'ar înlocui toate podețele de lemn de pe șoselele noastre, cu aceste poduri de sticlă, care se pare că reprezintă ultima expresie a tehnicei și… igeniozității.”

Sursa: articolul “Primul pod de sticlă din România” – publicat în revista Ilustrațiunea Română” - numărul din 26 octombrie 1938 – citit din colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștilor



Citește mai mult... »

Periferiile se amuză (animație în Ferentari)

Așa cum am făcut și altă dată, vă invit să plecăm într-o vizită insolită printr-una dintre periferiile Capitalei. Am ales pentru periplul nostru, bineînțeles, o zi de duminică, iar ca și companion pe reporterul Liviu Floda al revistei interbelice “Realitatea Ilustrată”. De ce cred că este interesant acest instantaneu al lumii interbelice? Pentru că este luat în luna mai a anului 1940: Europa era cuprinsă deja de câteva luni în vâltoarea războiului iar România, deși era încă neutră, peste doar o lună urma să fie cuprinsă și ea de vâltoarea evenimentelor (în iunie cedarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord, în august pierderea Transilvaniei de Nord-Vest, în septembrie abdicarea Regelui Carol al II-lea și, peste toate, marele cutremur din 9 noiembrie). În mai 1940 însă, viața curgea încă aproape normal în lumea mahalalelor de la periferie. Să ne amestecam așadar împreună prin mulțimea îmbrăcată de duminică, venită aici să petreacă ziua Domnului cu semințe și gurițe”:

Orchestra de trompetiști

Citește mai mult... »

Frunzuliţă de trifoi, nu e criză e crizoi!

Pentru că prea suntem mult prea încrâncenați în zilele astea și pentru că trebuie să ne mai și destindem uneori o să vă invit să citiți o amuzantă poezioară publicată de revista "Realitatea ilustrată", în numărul din 13 iulie 1933. Subiectul? Criza economică. Se pare că oamenii trec, dar că rămân crizele. Sau revin, cum vreți să spuneți. Cele două caricaturi publicate în revista "Furnica" pe la începutul secolului trecut îmi dau și ele dreptate...


CRIZĂ!...

Frunzuliță de trifoi,
Nu e criză… e crizoi,
Vai de alții, vai de noi,
Talpa ruptă, punga sloi!!!

Dar... problema e banală...
Să oftezi de-o pungă goală…
Fiind-că'n lumea amorală,
Criza'i cea mai sfântă școală !

Numai criza… numai  criza...
Pe vieți aplică viza!
Ea creiază și deviza,
Și auto-analiza!


Te deprinde cu de toate!
Cel ce nu ştie să’înoate…
A'nvățat a da din coate,
Și-a  pus creierul pe roate!...

Pune mintea'n consumație,
Și pe om în comparație,
Criza stimuleaz'o nație
Duce la civilizație!

S'a sfârșit cu echivocul
Când era la preț norocul,
Și dădeau toți cu ghiocul!
Omu-i azi! Nu dobitocul!!
S'au dus vremile'nvechite,
Când trăiai pe nemuncite...
Pe saltele vătuite,
Și cu icre tescuite!

Într'a “Domnului grădină",
Criza-i grație divină!
Ea alege și desbină
Grâulețul de neghină!!

S'a sfârșit cu mura'n gură,
Cu sclavia prin procură...
Cu halva și prăjitură,
Și viteji de umplutură!...

S’a sfârșit cu rămășagul!
Astăzi ți-e mai mare dragul,
Dacă te lovești cu pragul...,
Știi ce-i plopul și ce-i fagul!!

- Cum, d-le măcelar, mărești prețurile din zi în zi?
- Doamne ferește, cucoană.
- Eu văd că azi vinzi mai scump ca ieri.
- Mai scump ca ieri, dar mult mai ieftin ca mâine!
("Furnica" - 26 aprilie 1912)



Când aveai în buzunare...
Siguranța sunătoare...
Te așezai cu burta'n soare,
Nu-ți păsa că țara moare!

Dar de când cu “șomereala",
Parcă’i altfel socoteala!...
Rămân boii pe tânjeală,
Iese omul la iveală!!

Criza naște energii!
Cere... autonomia!
Când învinge sărăcia…
Unu e mai mult ca mia!...

Criza, multe-o să invente...
Va descoperi talente,
Minți deschise, eminente,
Criza, va creea curente!

Deci sistemul cu oftatul
Să-l mai dăm la necuratul
Să'nflorească rezultatul
Sus cu viața, cu luptatul !!!

(semnat IONIȚĂ  DELATEATRU)

- Mizerabilo, când te-am luat n'aveai nici cămașe şi acum 
drept răsplată mă'nșeli cu băcanul  de vizavi... Pentru ce?...
- Pentru o litră de zahăr, bărbate!
("Furnica" - 30 iunie 1915)

Citește mai mult... »

Jacques M. Elias - un exemplu de generozitate și patriotism


Marile exemple de filantropie sau de generozitate nu abundă în istoria României. Tocmai de aceea exemplul unui mare filantrop român, Jacques M. Elias, trebuie elogiată. Jacques Menachem Elias a fost un important om de afaceri care și-a lăsat prin testament întreaga avere Academiei Române. Donația a fost făcuta în scopul “promovării culturii din România, alinării boalelor săracilor noștri, încurajării elementelor valoroase, sprijinirii cauzelor nobile şi aceasta fără deosebire de origine, pentru toți cei care merită să fie ajutați”. 

Intrarea in spitalul Elias - 1939
Intrarea în spitalul Elias - 1939 (stânga)
Jacques M. Elias în "Realitatea Ilustrată" (dreapta)

Jacques M. Elias s-a născut într-o familie de origine evreiască din București, în anul 1844. A fost unul dintre cei mai importanți oameni de afaceri ai României la începutul secolului al XX-lea, fiind considerat întemeietorul industriei zahărului de la noi. A fost unul dintre sfetnicii Regelui Carol I, care i-a acordat de altfel titlul de cavaler și ofițer al ordinului “Steaua României”, precum și titlul de ofițer și comandor al ordinului “Coroana României”. "Jacques M. Elias nu s'a însurat niciodată, permițându-și de asemenea prea puține bucurii în viață. Până la adânci bătrânețe — a murit în vârstă de 79 ani — s'a considerat mereu ca un fel de slujbaș al averii sale, un soi de administrator. Rețeta care l-a călăuzit pe  marele filantrop pentru agonisirea unei averi fabuloase a fost:

„SĂ CHELTUIEȘTI MAI PUȚIN DECÂT CÂȘTIGI!”


Citește mai mult... »

Elvira Godeanu - privilegiul și osânda de a fi frumoasă

Elvira Godeanu a fost una dintre cele mai frumoase și mai talentate actrițe de teatru și de film pe care le-a avut România. Iată cum o caracteriza un contemporan, F.O. Fosian, în volumul “87 artiști bucureșteni de teatru, operă și revistă”:

Mari actori români

Actriță?... Mai puțin decât oricare alta, prin oroarea ei de publicitate, de podoabe, de cancanuri… Dar cu atât mai autentică artistă – prin pasiunea de a-și împlini un cât mai complet destin de femeie, pe scenă ca și în viață. Nu e veți întâlni hoinărind prin baruri, în partide de vagabondaj nocturn. Nu o veți surprinde nici în roluri de personagii anormale, cu pupilele înnoptate de cine știe ce nebulos extaz... Cu aceiași discreție cu care se derobează de la frivolitățile moderne, Elvira Godeanu refuză blufful și cabotinajul. Are privilegiul și osânda de a fi frumoasă – într-o vreme când s’a acreditat legenda că nu pot avea talent într’adevăr decât slutele sau desfiguratele - și are curajul de a-și afirma necontenit suveranitatea acestei grații feminine, prin creațiuni artistice în care se destăinuiesc uimitoare facultăți de transfigurare.” (1)

Teatrul Național din București
Elvira Godeanu - 1930

Elvira Godeanu s-a născut la București, în 13 mai 1904, dar și-a petrecut copilăria și adolescența la Târgu-Jiu. În anul 1921 s-a stabilit în București. După ce s-a pregătit în prealabil cu actorul Romald Bulfinski, în anul 1922, Elvira Godeanu a fost admisă la Conservator - secția de artă dramatică, în grupa lui Constantin Nottara. Despre această perioadă și despre debutul din anul 1926 marea actriță își amintea – într-un articol interviu publicat în anul 1930 de revista “Realitatea Ilustrată”:

Teatrul Național din București
Elvira Godeanu pe coperta 
revistei "Ilustrațiunea Română"
 din 26 octombrie 1932

- La 16 ani, de acord cu părinții, m'am hotărât să urmez școala de canto. Am venit la București, însă o profesoară al cărei nume nu interesează, a avut bunăvoința să nu lase din prețul exagerat pe care mi-l ceruse ca să mă prepare pentru examenul de admitere la conservator. Și cum resursele nu-mi permiteau, m'am dus la dl. Bulfinski, un om cu o inimă de aur, care m'a ajutat. Vezi deci că doar întâmplarea a făcut să intru în teatru.
- Debutul?
- La Eforie. Un rol de subretă în “Magda", cu Agatha Bârsescu și Manolescu.
- Ați avut trac?
- Da. Era să scap tava din mână, când am intrat în scenă, așa tremuram.” (2)

Teatrul Național din București
Elvira Godeanu - 1932

A urmat consacrarea – datorită unor roluri memorabile jucate pe scena Teatrului Național din București. Primul triumf al Elvirei Godeanu a fost rolul Ducesei Tatiana Petrovna din comedia  “Tovarăși” de J. Deval: “temperamentul Elvirei Godeanu găsește cuceritoare accente de candoare alături de atitudini princiare: ce varietate de nuanțe, câtă profundă umanitate și ce vastă claviatură de expresie în acest rol de răsunător triumf!” 

Au urmat apariții pe scenă la fel de memorabile: “Frumoasă – negreșit – așadar interpretă “de drept” ori de câte ori trebuie să răsară la rampă în tunica ei de lumină blonda Elvira – fie în “Cassadra”, fie în “Atrizii”… Siluetă de dominatoare prestanță, disputată de regisori pentru aparițiile senioriale din “Napoleon”, “Regina Victoria”, “Ana Karenina”, “Evantaiul doamnei Wendermere” sau “Elisabeta, regina Angliei”…”. (1) Un rol de mare ținută rămas în memoria contemporanilor Elvirei Godeanu a fost și cel din piesa “Troilus și Cresida”, jucată pe scena Teatrului Național din București în anul 1936: “d-ra Elvira Godeanu, Cresida de-o răpitoare frumusețe, a exteriorizat de minune simfonia atât de greu de pătruns a sufletului strălucitoarei eroine troiene. George Vraca - Elvira Godeanu, iată un cuplu cu care s'ar mândri orice scenă din Apus.” (3)

Teatrul Național din București
Înainte de spectacol - 1936



Ușurința Elvirei Godeanu “de a trece fluid de la gest la grai, de la grai la cânt, la vers, la dans” era nu doar rezultatul unui mare talent ci și al trudei cu care își construia rolurile. “Elvira Godeanu muncește stăruitor: știu aceasta autorii și regizorii care o cer cu insistență ca interpretă. Munca tenace – iată secretul acestei existențe ferite de fanfarele kermesselor sau de omagiile saloanelor.” (1) Fiind convinsă încă din primii ani ai cinematografului că “posibilitățile pe care le oferă cinematograful sunt infinit mai mari decât teatrul” (2), Elvira Godeanu s-a lansat entuziastă și în aventura producției primelor filme românești. A debutat pe marile ecrane în filmul “Maiorul Mura” (1928) – alături de Victor Antonescu, Gheorghe Timică, Jean Georgescu și Marietta Sadova. Un an mai târziu a jucat în coproducția româno-austriacă “Povara”, o melodramă regizată de Jean Mihail și în care îl avea partener pe Valentin Valentineanu. În anul 1930 Elvira Godeanu a jucat în “Ciuleandra”, primul film sonor românesc, ecranizare a romanului omonim al lui Liviu Rebreanu

"Realitatea Ilustrată"   din 3 octombrie 1939
Elvira Godeanu în revista
"Realitatea Ilustrată" 
numărul din 3 octombrie 1939

Cel mai important rol însă a fost cel al Zoei Trahanache din ecranizarea comediei lui I. L. Caragiale “- "O scrisoare pierdută”.  Acestui film clasic românesc - produs în anul 1953 și regizat de Sică Alexandrescu -  îi datorează Elvira Godeanu – pe nedrept poate, ținând cont de nenumăratele roluri memorabile jucate pe scenele bucureștene - imaginea cu care a rămas în memoria iubitorilor de teatru și film: “Distincția pe care o aduce interpretarea Elvirei Godeanu în rolul Zoei este dată de pecetea de sentimentalism al unei maturități ce face de rușine pasiunea sau plictisul prin care femeia își justifică legătura sentimentală cu Tipătescu.” (4)

Teatrul Național din București
Elvira Godeanu în Zoe

Marea actriță s-a stins din viață în ziua de 3 septembrie 1991, la vârsta de 87 de ani. A fost înmormântată inițial în București, dar a fost reînhumată în anul 2015, cu onoruri militare, în cimitirul catolic din municipiul Târgu Jiu. În memoria ei, în vara anului 1993, a fost înființat Teatrul Dramatic “Elvira Godeanu” din Târgu Jiu.


Teatrul Național din București
Elvira Godeanu pe aripile unui avion 
la școala de pilotaj de la Băneasa - 1932 

Surse:

(1) F. O. Fosian - volumul “87 artiști bucureșteni de teatru, operă și revistă
(2) Articolul-interviu “O seară cu Elvira Godeanu” - publicat în revista “Realitatea Ilustrată” - numărul din 12 iunie 1930
(3) Ion Golea - “Săptămâna teatrală” – rubrică din revista “Realitatea Ilustrată” – numărul din 14 octombrie 1936
(4) Elena Saulea – “Caragiale în viziunea autorilor de film

Elvira Godeanu și Gerge Vraca - 1932

Citește mai mult... »

Căţelul pământului

Între creaturile supranaturale imaginate de poporul român, Cățelul pământului ocupă un loc aparte. De ce aparte? Pentru că, spre deosebire de ursitoare, zâne, iele, stafii, strigoi sau joimărițe – ca să numesc doar câțiva dintre acești prieteni sau dușmani imaginari ai românului – Cățelul pământului (numit și Câinele pământului, Grivan sau Țâncul pământului) are un corespondent în lumea reală. Acest corespondent este un rozător care se hrănește cu rădăcini și care trăiește în tainica lume subpământeană, ascuns de ochii oamenilor: orbetele.


Mitologie populară
Cățelul pământului

Citește mai mult... »

Istorioare cu tâlc

Uneori istoria se amuză consemnând povestea unor întâmplări vesele și uneori cu tâlc. Am cules câteva dintre acestea din “Vatra: Foaie ilustrată pentru familie”, revistă publicată pe la sfârșitul secolului al XIX-lea ”sub direcțiunea d-lor I. Slavici, I.L. Caragiale și G. Coșbuc”:


Citește mai mult... »

Din carnețelul străbunicii: Sfaturi cosmetice

Câteva sfaturi cosmetice, "furate" din carnețelul secret al străbunicelor noastre (mai precis din numerele publicate în lunile ianuarie-martie 1904 de revista "Moda nouă ilustrată"):



Fard inofensiv

"Multe ați dori să dați peste un fard roșu (suliman) care să nu fie defel  vătămător. Mai buzele, mai obrăjorii, - nu-i  vorbă, mai bine e dacă le aveți de la natură roșii după poftă.  Dar, în sfârșit, iată cea mai bună  preparație a unui fard inofensiv : Disolvați 80 grame de carmin în puțină apă caldă, tocmai cât să obțineți soluția; amestecați aceasta cu 30 grame osânză topită și cu 10 grame de ceară albă fină; puneți totul în oală, lăsați să se răcească și acoperiți cu hârtie de cositor. Acest fard se întrebuințează mai ales pentru buze."


Citește mai mult... »