Planșeul Unirii: Povestea mai puțin știută a „întâiei acoperiri a Dâmboviței”

Lucrările pentru refacerea planșeului peste Dâmbovița care se desfășoară într-un ritm susținut în aceste zile au creat numeroase tensiuni și controverse în ultimele luni. Tocmai de aceea vă invit să citiți despre „întâia acoperire a Dâmboviței”.

Șantierul din Piața Unirii în 1935
(foto: Ilustrațiunea Română)

Ideea construirii unui planșeu care să acopere molcoma Dâmbovița a fost inițiată de Dem. I. Dobrescu și continuată de Alexandru G. Donescu, doi primari cu adevărat vizionari ai Bucureștiului interbelic. Scopul realizării acestei construcții era:

„...să se câștige teren pentru circulație, satisfăcând în același timp și estetica, urmând a se crea o arteră cu aspect monumental și higienă prin crearea de spații verzi.” (1)

Ca urmare, în vara anului 1934 a fost încheiat contractul de execuție pentru „lucrările de construcție în beton armat pentru acoperirea Dâmboviței” între „Primăria Municipiului București, reprezentată prin Domnul Primar General Al. Donescu, de o parte, și «Via» Societate Anonimă Română de Construcțiuni, reprezentată prin D-nii Prof. V. Vâlcovici și J. Walter”. (1)

---

---

Decembrie 1934: Începutul șantierului

Lucrările au început în decembrie 1934, fiind descrise astfel în presa vremii:

„Molcoma Dâmbovița, care-și plimbă calmă valurile leșioase, pătate arar de cercuri strălucinde de păcură, a fost îngrădită în scânduri, de la podul Șerban Vodă până la Palatul Justiției. Sub ochiul curios al bucureșteanului gură-cască, o armată de muncitori și ingineri lucrează zi și noapte, răscolind malurile și săpând în apa murdară. 

 
Lucrarea se execută fragmentar deocamdată, pe porțiunea cea mai circulată a Capitalei, pe o lungime de 246 de metri. Această primă porțiune s'a stabilit astfel, ținându-se seama de congestionarea actuală a traficului enorm din porțiunea Palatului Justiției - Hale. Sunt adunate aici nu mai puțin de 12 linii de tramvaie. Placa de beton a cărei așezare a început deasupra Dâmboviței, va avea 32 m. lățime. Pe ea se vor așeza 4 linii de tramvai, 10 metri de trotuar, 2 refugii și 24 metri de stradă pentru circulația vehiculelor." (2)

---

---

Ce se petrece cu „Dâmbovița apă dulce"?

În primăvara anului 1935 lucrările care urmau să rezolve marile probleme de trafic din această zonă erau în plină desfășurare. Un reporter al revistei „Ilustrațiunea Română” consemna:

Fotografii din timpul construirii planșeului
din Piața Unirii (1935)

„Un vechi proiect al Primăriei Capitalei, față de sporul imens de circulație ce există în dreptul halelor, prevedea acoperirea Dâmboviței, pentru a se face deasupra linii noi de tramvaie și drum pentru automobile și căruțe. La 15 iulie vom vedea aievea această stradă nouă, câștigată prin planurile inginerilor, într-un loc unde centimetrul pătrat are valoarea cântărită în aur.” (2)

Detalii tehnice: 1200 de stâlpi de stejar sub apă

Același articol detalia lucrările în curs de execuție pe porțiunea de 246 de metri între Palatul Justiției și Hale, unde erau adunate nu mai puțin de 12 linii de tramvai:

„Placa de beton a cărei așezare a început deasupra Dâmboviței, va avea 32 m. lățime. Pe ea se vor așeza 4 linii de tramvai, 10 metri de trotuar, 2 refugii și 24 metri de stradă pentru circulația vehiculelor. Lucrarea monumentală a fost calculată ca să poată suporta șiruri de camioane de 13 tone, compresoare de 23 de tone, tramvaie cu 12 tone pe o osie și aglomerații de oameni pe toate spațiile libere cu 500 kg. pe fiecare m.p.”

De-a lungul Dâmboviței au fost așezați în șir 1200 de stâlpi de stejar și 450 stâlpi de beton armat. Stâlpii erau bătuți cu un ciocan mecanic la 10 metri sub apă.

Cifrele anului 1935: Un efort monumental

Volumul materialelor folosite este cu adevărat impresionant:

„Lucrarea va însuma 1.100.000 kg. de lemnărie diferită; 2.270.000 kg. ciment; 1.000.000 kg. de fier; 16.000.000 kg. pietriș, piatră și nisip; 6.000.000 kg. pavele... Aspectul șantierului noaptea e din cele mai interesante. În apa neagră, puternic luminată de reflectoare electrice, imensul ciocan mecanic lucrează încontinuu.”

Interesant este motivul alegerii stejarului pentru piloți, reporterul făcând o paralelă cu marile orașe europene:

„Experiența vechilor ingineri arată că stejarul rezistă admirabil apei: după o trecere de ani se pietrifică... La Veneția și Amsterdam majoritatea caselor sunt construite pe piloți de lemn care rezistă de veacuri tuturor intemperiilor.”

Costul total a fost de 18.794.400 lei, rezultând un preț de 2.390 lei pe metru pătrat de teren „câștigat”, în timp ce în zonă un metru pătrat de teren liber nu se găsea sub 12.000 lei.

Concluzii

Lucrările au fost finalizate în 10 iulie 1935, iar recepția a fost făcută după teste de rezistență riguroase. Calitatea lucrărilor executate este dovedită de comportarea planșeului în timp. Acesta a rezistat mai bine de nouă decenii – în condițiile în care proiectanților interbelici le era imposibil să anticipeze intensitatea traficului din zilele noastre.

Vă invit la o plimbare imaginară pe străzile pavate cu amintiri ale Bucureștiului

Povestea planșeului din Piața Unirii este doar o piesă din fascinantul mozaic al Capitalei de altădată. Dacă doriți să simțiți și mai profund pulsul acelui București plin de contraste, vă invit la o plimbare imaginară pe străzile pavate cu amintiri ale orașului. 

Am adunat pentru voi o colecție de momente, locuri și personaje care au definit farmecul capitalei, de la primele berării și băi publice, până la mirajul zgârie-norilor interbelici și viața trepidantă a Lipscaniului. Lăsați-vă purtați în trecut și descoperiți secretele ascunse la fiecare colț de stradă citind articolul complet Bucureștiul de altădată: Călătorii prin orașul poveștilor uitate.

Surse:

(1) Articolul „Acoperirea Dâmboviței”, ing. Horia Voinescu, revista „Urbanismul”, 10 septembrie 1935
(2) Articolul „Edilitare: Acoperirea Dâmboviței”, revista „Ilustrațiunea Română”, 2 mai 1935

 

Continuarea

Aur, sânge și trădare: Istoria plină de secrete a „Tezaurului de la Pietroasa”

Tezaurul de la Pietroasa - cunoscut și sub numele de „Cloșca cu puii de aur” – este considerat ca fiind una dintre cele mai prețioase comori pe care antichitatea a lăsat-o moștenire omenirii. 

 

 

Istoria tezaurului a fost una însoțită de mistere neelucidate complet nici până azi: morți suspecte, furturi, incendii, înstrăinări. 

 

---

---

Descoperirea și primul furt al comorii

 

Cele 22 de piese care compuneau inițial tezaurul au fost descoperite, din întâmplare, în primăvara anului 1837 de doi țărani din satul Pietroasa - Ion Lemnaru și Stan Avram - lângă muntele Istrița din județul Buzău. Aceștia, crezând că este vorba de niște obiecte banale din alamă, le-au ascuns în podul casei lui Stan Avram. 

 

După aproape un an, tezaurul fost cumpărat cu 4.000 de lei (prețul unei perechi de boi frumoși în acele vremuri) de la țăranii care îl descoperiseră, de un antreprenor italian pe nume Verusi. Acesta știa bine ce târguise: un tezaur de 40 de kilograme de aur cu o valoare inestimabilă (doar greutatea aurului îi putea aduce 100.000 de lei). Din păcate, pentru a face piesele tezaurului mai ușor de transportat, Verusi a zdrobit cu toporul unele dintre piese mai mari. Comoara a luat apoi drumul Bucureștiului, unde câteva dintre piese au fost topite. 

 

 

Datorită unor indiscreții, autoritățile statului au aflat în vara anului 1838 de prețioasa descoperire de la Pietroasa și, prin stăruințele Banului Mihalache Ghica, piesele care mai rămăseseră din comoară (18 kilograme de aur), au fost recuperate și depuse la Muzeul de antichități din București. 

 

Ancheta dosarului “Cloșca cu pui” a durat până în septembrie 1839. Ion Lemnaru și Stan Avram au murit în beciurile Agiei în timpul interogatoriilor. Verusi însă a fost absolvit “de orice osândă”. Cel mai probabil pentru că mituise autoritățile cu ajutorul aurului celor 10 piese cărora nu li s-a dat de urmă.

 

---

---

Al doilea furt al comorii

 

Anii care au urmat au consolidat statutul de vedetă al Tezaurului de la Pietroasa. Acesta a fost expus la Paris cu ocazia Expoziției Universale din anul 1867. Tot atunci a fost comandată o vitrină specială care – datorită unui mecanism ingenios de închidere - se putea transforma în seif pe timpul nopții. 

 

Satul Pietroasa de la poalele muntelui Istrița

 

Iarna anului 1875 aduce din nou faimoasa comoară pe prima pagină a ziarelor. Micii vânzători de ziare strigau din toți rărunchi pe străzile Bucureștiului: “S-a furat Cloșca cu puiiiiii !!!!!!!!!!”  

 

Constantin Bacalbașa menționa - în volumul “Bucureștii de altă dată” -povestea furtului:

“Muzeul de antichități era instalat în palatul Universității. De cu ziuă un tânăr, numit Pantazescu, s’a ascuns într’una din sălile Senatului, situată deasupra sălei în care se afla vitrina Cloșcei cu pui. O santinelă se plimba întotdeauna în coridorul de jos, pe dinaintea ferestrelor acestei săli. Pantazescu începu operația când viscolul sufla mai tare; tăie tavanul și făcu o gaură atât de mare cât să poată intra o umbrelă închisă. Din cauza viscolului sentinela nu auzi căderea micilor bucăți de tencuială. Apoi deschise umbrela și lărgi gaura atât cât să poată trece corpul său. Acum bucățile cele mari de tavan cădeau în umbrelă și nu mai era nici un pericol să facă zgomot. Când deschizătura fu destul de mare cât să poată trece un om, Pantazescu trase umbrela sus, legă o frânghie de piciorul uneia dintre mesele cele grele, apoi, fiind un bun gimnast, scoborî în muzeu. După ce luă toate piesele Cloșcei se urcă din nou cu puterea brațelor, introduse piesele în ambii pantaloni pe care îi legă jos, iar a doua zi dis de dimineață, ieși din palat. Lucrurile furate le-a dus acasă la dânsul și le-a ascuns în pian."

Descoperirea furtului a pus autoritățile pe jar. În zilele următoare numeroase stampe, lucrate sub conducerea profesorului Alexandru Odobescu, au fost împrăștiate prin toată țara pentru a se putea da de urma făptașului (câteva dintre aceste stampe le puteți vedea înserate în articol).  

 

 

Descoperit din cauza unor indiscreții, Pantazescu a fost condamnat la 6 ani de închisoare. Tezaurul a fost recuperat doar în parte. Din păcate, una dintre piesele importante fusese deja topită de un bijutier-ceasornicar din strada Șerban Vodă. În numărul din 13 februarie 1876 revista “Albina” consemna: 

“Din tesaurul de la Pietroasa s'au aflat prin poliția din București și ultimele două bucăți ce lipseau de la tava cea mare. Ele s'au găsit la argintariul din București, Costache Costandinescu, carele mărturisi că brățara cu inscripțiunea - care lipsește încă - ar fi topit'o și ar fi vândut'o la un turc. Din acestea se vede dară, că acest argintariu trebuiește să fi fost complice furului Pantazescu, căci altcum el nu ar fi topit brățara cu inscripțiunea, după ce toți argintarii fuseră avizați îndată după înstrăinarea tesaurului, ca să nu topească nemica din el, dacă li-ar veni ceva la mână.”

Pantazescu și blestemul comorii

 

Condamnat la doar 6 ani de închisoare pentru că a colaborat cu poliția în timpul anchetei (gurile rele spun că datorită bunurilor furate în timpul unor jafuri anterioare), Pantazescu a fost închis mai întâi în penitenciarul din Bisericani. De unde a încercat (bineînțeles…) să evadeze: 

“Vestitul Pantazescu iar era să scape. Voind să evadeze din penitenciarul Bisericani, unde era închis pentru a'și face pedeapsa, a spart peretele din magazia spitalului, cu un singur cuțitaș mic. Spargerea s'a efectuat în noaptea de 16-17 August curent. A doua zi a fost surprins asupra faptului, găsindu-se făcută o spărtură de 1 metru lungime și un metru lățime, cu ieșirea în pod. S'au găsit la d-sul șuvițe de pânză preparate, cu care avea de gând să-și dea drumul din pod în câmp liber. “Corespondența provincială” din Piatra, care relatează faptul, arată că prinderea dibaciului fur al Cloșcei cu puii, se datorește în mare parte comandantului garnisoanei, care a știut să dejoace toate planurile banditului.” (“România Liberă” din 31 august 1878)

Pantazescu este mutat pentru continuarea ispășirii pedepsei la peniteniarul din Cozia. Aici este întâlnit în vara anului 1884 de reporterul “Don Lorenzio” al ziarului “România liberă”: 

“Între cei închiși aici, se află și renumitul Pantazescu, cel cu Cloșca de la muzeul d’antichități. Pantazescu lucrează toată ziua; lucrează și ceilalți, dar el ține de lucrări fine. La toți vizitatorii Pantazescu inspiră simpatii. Nimănui nu i se înfățișează ca un criminal. Figura lui, purtarea lui, și chiar fapta pentru care a fost condamnat, te face să vezi întrînsul un fantezist cleptoman, dar nu un criminal. E ceva poetic, fin, măiestru în firea acestui om. Eu l’aș grația.” (“România Liberă” din 10 august 1883) 

Autoritățile chiar analizau în acea perioadă posibilitatea grațierii lui Pantazescu. Cu atât mai mult pare neverosimilă tentativa lui Pantazescu de a evada din penitenciarul Cozia din vara anului 1884, încercare de evadare în timpul căreia a fost împușcat: 

“Nefericitul Pantazescu, împușcat când ar fi încercat să fugă din temniță, era tocmai să fie grațiat. Procurorul general, având în vedere buna lui purtare în penitenciar, blândeța și stăruința cu care lucra la strungărie, ceruse grațierea lui de cele 9 luni ce’i mai rămăsese din osândă. E într’adevăr de mirat, cum Pantazescu s’a hotărât să evadeze.” (“România Liberă” din 23 august 1884)

Alte legende încep să se țeasă în jurul “nefericitului Pantazescu”: 

“O versiune foarte acreditată a pretins că Pantazescu a fost asasinat; unii spun din ordin superior, alții pretind de către directorul închisoarei căruia Pantazescu îi încredințase secretul unor ascunzători unde s’ar fi aflat produsul numeroaselor lui furturi.” (Constantin Bacalbașa - “Bucureștii de altă dată”). 

Varianta oficială, mult discutată în acea perioadă, a fost aceea că Pantazescu ar fi încercat să evadeze pentru a-și întâlni iubita. Articolul “Omorul lui Pantazescu” - publicat în numărul din 9 iulie 1885 al ziarului “Voința Națională” - consemna: 

“Șeful telegrafului din Cozia avea în serviciu său o doică anume Paraschiva Ioan Vacii; această femeie de un esterior foarte plăcut, trecea adeseori pe dinaintea ferestrelor penitenciarului. Pe acolo o văzu Pantazescu și se înamoră de dânsa. Lucrul merse astfel până ce într’o zi Pantazescu băgă de seamă că și doicii i se bătea inima la vederea lui; fericirea lui Pantazescu era deplină acum dar, ca orice lucru pe pământ, nu putea ține mult. Din momentul când se știu iubit Pantazescu nu mai avu decât un singur scop: să se întâlnească cu doica. Vom vedea mai la vale prin ce împrejurare își ajunse acest scop.

În penitenciarul Cozia se afla un gardian anume Tudorache Ionescu; acesta din urmă nu putuse nici dânsul vedea pe Paraschiva fără a se simți mișcat de grațiile sale; relațiuni amoroase se stabilise între dânsul și doică, femeie foarte darnică după cum se vede; lucrurile puteau urma liniștit astfel când deodată Ionescu, gardianul, băgă de seamă că nu numai iubita lui avea aplicare pentru Pantazescu dar chiar i-l prefera lui; atunci o ură nebună îl îndemnă să piardă pe Pantazescu, rivalul său. Zilele treceau dulci pentru Pantazescu, amare pentru Ionescu.”

Dornic să își întâlnească iubita, Pantazescu a apelat tocmai la serviciile rivalului său neștiut. Acesta se pare că a găsit în rugămintea deținutului oportunitatea de a-l înlătura din calea iubirii sale: 

“Printre soldații atașați la penitenciar se afla un soldat anume, Gheorghe Crivăț care trăgea foarte bine. Pe acesta’l corupe Ionescu pentru suma de 50 lei. Ionescu și Crivăț se înțeleg ca escortând pe Pantazescu, care era să fie scos din temniță sub pretext de a scrie o scrisoare și apoi de a culege pietre de pe marginea Oltului, să simuleze o evadare și să tragă într’ânsul; astfel se și petrecură lucrurile.”

 

Pantazescu a fost ucis în 19 august 1884 de soldatul Crivăț, pe un câmp aflat la câteva sute de metri de penitenciar. Cei doi (gardianul Tudorache Ionescu și soldatul Gheorghe Crivăț) au declarat în timpul anchetei că deținutul încercase să evadeze și că au fost nevoiți să-l împuște. 

 

Crima ar fi putut să nu fie descoperită dacă o servitoare, Spiridoana Angheluță, nu ar fi asistat în mod accidental la comiterea ei. Comandantul închisorii din Cozia, bănuit și el că ar fi participat la înscenarea evadării lui Pantazescu a scăpat de acuzațiile aduse. Curtea cu juri a pus asasinatul doar pe seama gardianului Tudorache Ionescu și a soldatului Gheorghe Crivăț care au fost condamnați la ani grei de închisoare.

 

Povestea tezaurului continuă

 

Povestea Tezaurului de la Pietroasa nu se încheie însă odată cu furtul din 1875. În primăvara anului 1884 – anul morții lui Pantazescu – sala din Palatul Universității în care era expusă “Cloșca cu puii” a fost cuprinsă de flăcări. Pentru a fi salvate, piesele care compun tezaurul au fost aruncate pe geam – de la etaj – de pompieri. 

 

Citește și articolul: Moscuva și tezaurul României

 

În anul 1900, tezaurul este din nou cap de afiș al pavilionului României organizat în cadrul Expoziției Universale Jubiliare de la Paris. În cele 6 luni cât a fost expus au fost înregistrate zeci de incendii în acea aripă a palatului Luvru. Se spune că cele­brul arheolog și academician francez Ed­mond Pottier, șef al Secției de Conservare a Muzeului Luvru ar fi spus după plecarea tezaurului:

 

"Am scăpat, Doamne, de piaza cea rea!"

În anul 1917, “Tezaurul de la Pietroasa” a fost trimis în Rusia, împreună cu tot tezaurul României. A fost recuperat parțial de statul român (10 piese din cele 12 rămase după nenumăratele peripeții prin care a trecut) în anul 1956. 

 

Începând din 1971, “Tezaurul de la Pietroasele” – așa cum mai este numit - este expus în cadrul expoziției “Tezaur Istoric” a Muzeului Național de Istorie a României.

 

 

Continuarea

Despre tenis și Wimbledon în presa interbelică

Primul campionat de tenis din cadrul grandiosului turneu de la Wimbledon a fost organizat acum aproape un secol și jumătate. Mai exact, prima ediție a fost găzduită de „All England Lawn Tennis and Croquet” și s-a desfășurat în data de 9 iulie 1877. 

În perioada interbelică, prestigioasa competiție își sărbătorise deja semicentenarul și era una dintre cele mai urmărite competiții sportive ale timpului.

---

---

Wimbledon-ul în presa interbelică din România

Presa românească era și ea conectată la eveniment. Am selectat pentru voi câteva articole publicate în presa interbelică, în care se relatează știri de la cel mai vechi dintre cele 4 turnee de „Grand Slam” (Australian Open, Roland Garros și US Open) – singurul care se desfășoară și azi pe aceeași suprafață ca și la început: pe iarbă.

Howard W. Austin (stânga), Sydney Wood (centru),
dr. Hellen Moody-Wills (dreapta)
(“Realitatea Ilustrată” din 14 iulie 1932)

Vom afla astfel cine au fost câștigătorii turneului din anul 1932, de ce nu a jucat celebra Suzanne Lenglen la Wimbledon în 1924, cine erau așii tenisului din perioada interbelică și care erau ocupațiile lor extra-sportive:

---

---

🎾 WIMBLEDON - CEL MAI MARE TURNEU DE TENIS DIN LUME

WIMBLEDON-UL era încă de atunci cel mai mare centru de tenis din lume:

"Logic e deci, ca marile concursuri de la Wimbledon să prezinte un interes atât de mare. Eram obișnuiți ca întotdeauna să avem surprize la campionatele de la Wimbledon, dar nu atât de multe ca în anul acesta, când surprize-le au abundat la fiecare probă, afară de cea de simplu doamne, unde mai joacă încă Hellen Wills-Moody. La simplu domni, înfrângerea lui Cochet de către Collins, nu poate fi numită surpriză. Ne-am obișnuit cu Cochet, care parcă vrea înadins să ne dea emoții înaintea “Challenge-Round"-ului Cupei Davis. Poate fi numărată însă printre surprize finala, unde Ellsworth Vines a înfrânt pe H. W. Austin cu 6-4, 6-2, 6-0. Ca o simplă curiozitate, notăm că Vines are nouăsprezece ani și Astin douăzecișidoi. Modul cu care Vines a reușit să învingă pe adversarii săi mărește șansele Statelor-Unite în Cupa Davis. Vom vedea o înfrângere a lui Cochet? E foarte greu, sunt 99 șanse dintr'o sută să nu se întâmple aceasta, dar Vines poate răsturna toate calculele, grație tinereții sale. Proba de simplu doamne a rămas aceeași emulație monotonă și lipsită de interes, deoarece Hellen Moody nu are rivală. O notă bună pentru Hellen Jacobs, care a ajuns în finală învingând pe d-na Mathieu."

Ellsworth Vines, campionul mondial de tennis (stânga),
un grup de jucátori la Wimbledon (dreapta)
(“Realitatea Ilustrată” din 14 iulie 1932)

"Proba de dublu domni ne-a adus surpriza cea mai mare. Când ne-am așteptat să vedem în finală o echipă americană Vines-Shields sau Wood-Mangin, ea s'a disputat între o echipă ocazională a Franței, deoarece cuplul Snugnon-Borotra nu e o formație oficială, și echipa Angliei pentru Cupa Davis, Hughes-Perry. Francezii au învins cu mare greutate, după ce erau conduși cu 2 seturi la 1. Rezultatul a fost 6-0, 4-6, 3-6, 7-5, 7-5 în favoarea lor. La dublu mixt, Miss Ryan cu Maior, campionul Spaniei, au reușit o performanță frumoasă învingând pe D-ra Sigart-Hopman (Belgia-Australia) cu 7-5, 6-2. Cu această victorie, d-ra Ryan a cucerit al 17-a titlu de campion a Wirnbledon-ului. La dublu doamne, D-rele Sigart și Metaxa au învins în finală pe Miss Ryan-Miss Jacobs cu 6-4, 6-3. Victoria se datorește d-rei Metaxa (Franța) care e una dintre cele mai bune jucătoare de dublu din lume." (“Realitatea Ilustrată” din 14 iulie 1932 – articol semnat M. Seel)

🚫 De ce nu a jucat D-ra Suzanne Lenglen la Wimbledon în 1924

"La campionatul din Menton, D-ra Suzanne Lenglen, faimoasa jucătoare franceză, după ce a câștigat campionatul simplu-doamne contra lui Miss Ryan a anunțat că nu merge anul acesta la Wimbledon pentru titlul, din cauza arbitrilor englezi care îi fac mizerii și îi comptează prea multe greșeli de picior!..." (revista “Natura” – numărul din 50 mai 1924) 

În a treia zi a campionatelor de tenis, a plouat la
Wimbledon și terenul a trebuit să fie acoperit
cu pânze mari, groase 
(“Realitatea Ilustrată” din 8 iulie 1934)

💼 Cu ce se ocupă în viața particulară championii sportului alb

"Dintre toate sporturile, tennis-ul este desigur acela care cere antrenamentul cel mai mare și care obligă pe campionii săi ca în timpul sezonului să apară aproape zilnic pe teren. Mulți dintre ei continuă antrenamentul chiar iarna, pe terenuri acoperite, deși aceasta este o metodă puțin recomandată. Dar să nu se creadă că din cauza aceasta atleții care au disputat finala pentru Cupa Davis nu se ocupă decât de tennis." 

Davis, inițiatorul cupei cu numele său și Prentice,
căpitanul echipei U. S. A., asistând la un match internațional (stânga); Echipa americană pentru cupa Davis – de la stânga la dreapta: H. Ellsworth Vines, Wiliner Allison,  George M. Lott și John van Ryn (dreapta sus); René Lacoste și Sidney Wood (dreapta jos) (“Realitatea Ilustrată” din 14 septembrie 1939)

Tenismeni celebri din perioada interbelică

JEAN BOROTRA: Jean Borotra, este desigur cel mai ocupat dintre toți. Călătoriile sale sunt legendare. El a plecat în America de Sud ca să joace tennis și s'a reîntors după ce a fondat o societate al cărei administrator este. El pleacă în Anglia să dispute un match, sau să joace la Wimbledon și își ia ca însoțitor unul sau doi secretari. Căci, deși ba e la Paris, ba la Londra, la New-York, la Melbourne sau la Buenos Aires, Jean Borotra este actualmente consilier technic al unei importante societăți de aparate distribuitoare de benzină și administrator al mai multor societăți anonime; este un om de afaceri foarte capabil și foarte activ. S’a născut pe moșia părinților săi, în Arbonne, din Pirineii de Jos, în 1898. Ieșit din școala politechnică, “bascul săltăreț” e inginer și doctor în drept. De asemenea un polyglot celebru. În timpul unui banchet, care închidea campionatele internaționale de tennis din Franța, el luă rând pe rând cuvântul, cu aceeași ușurință, în engleză, germană, spaniolă și în italiană. Din punct de vedere sportiv, fiecare cunoaște pe Jean Borotra. El a fost campionul lumii și numărul de campionate naționale luate de dânsul nu se poate egala cu al nimănui. În lunga sa carieră, în cursul căreia el a jucat de zece ori pentru Franța în finala pentru Cupa Davis, el a repurtat victorii cu jucătorii Franței, Americei, Angliei, Australiei Olandei, Belgiei și Argentinei. S'a remarcat în toate sporturile și în echipa națională de foot-ball a fost mijlocaș drept.

HENRI COCHET: Henri Cochet s'a născut la Lyon în 1902 și se poate spune că de la nașterea sa a făcut cunoștință cu terenurile de tennis, tatăl său fiind pe atunci grădinar al “Foot-ball Club-ului" din Lyon. Tânărul Cochet, înainte de a lua prima racheta în mâini, se ocupa adesea cu strângerea mingilor jucătorilor, care nu puteau să bănuiască că acest copil simplu va fi cu vreo 20 de ani mai târziu, de trei ori în șir, campionul lumii. El a fost de asemenea campionul Franței, Angliei și al Americei.

JAQUES BRUGNON: Jaques Brugnon, care n'a reprezentat Franța mai puțin decât de nouă ori pentru Cupa Davis, s'a născut la Paris în 1896. Vlăstarul unei foarte vechi familii de magistrați din Turena, licențiat în drept, el este actualmente consilier technic al secțiunii de sport a societății Dunlop din Paris. Evident, se poate spune că e acolo "the right man in the right plate", pentru că el contribuie la vânzarea mingilor de tennis. Scriitor de valoare, Brugnon a publicat mai multe cărți, dintre care o încântătoare descriere a călătoriei sale în jurul lumii, împreuna cu Borotra și cu de Boussus. Și el a fost campion mondial. Și-a câștigat titlurile întotdeauna la dublu, în Anglia, în Franța, America și chiar în Australia.

ANDRE MERLIN: Andre Merlin, cel mai tânăr din ceată, noul campion, s'a născut în Brazzaville. Nașterea lui în Congo-francez s'a datorat de altfel faptului că la această epocă tatăl său era guvernatorul A. E. F.- oului. Merlin a repurtat primele succese în materie de tennis în Indochina, acolo unde tatăl său era guvernator general. Primul său partener într'un match de dublu nu fost altul decât actualul împărat al Annamului, pe care Merlin, cu caracterul său autoritar, l-a hărțuit atât, până ce acesta a greșit o minge. Astăzi, tânărul Merlin, așteptând să continue dreptul, își face stagiul militar. Acesta este al doilea francez care a reprezentat Franța pentru Cupa Davis, fiind în serviciul militar. Predecesorul său a fost căpitanul său de astăzi, René Lacoste. Cu toate că André Merlin intră pe teren în tunică, e o singură diferență: aceea că el, ca și Austin și Cochet, poartă pantaloni scurți.

RENÉ LACOSTE: Să vorbim acum despre René Lacoste, căpitanul echipei, omul pe umerii căruia apasă toată responsabilitatea. E fiul unui atlet de seamă, unul dintre cei mai buni vâslași din Bordeaux și Paris. René Lacoste s-a născut la Paris în 1899. A învățat la școala centrală și politechnică, maar a lucrat totodată alături de tatăl său, care prezida consiliul de administrație al societății Hispano-Suiza. Astăzi, René Lacoste este el însuși administratorul acestei societăți. Trebuie să spunem că el a fost de asemenea campion mondial în Franța și America. Această ultimă victorie a fost cea mai frumoasă. Era în 1926. Pentru a câștiga titlul a trebuit să învingă în semi-finală, pe Henri Cochet și în finală pe Jean Borotra, care ca și el a trebuit să își înfrângă toți adversarii. Aceasta a fost epoca cea mare a celor trei mușchetari, care au dat tennisului francez un atât de remarcabil relief.

„BUNNY” AUSTIN: Fapt destul de ciudat, pe când trei dintre cei patru francezi care au disputat Cupa au fost campioni mondiali, nici un jucător englez nu a cucerit până acum titlul cel mare, și singuri Perry si Hughes pot să se laude c'au fost campionii Franței, anul trecut în dublu. “Bunny” Austin, vlăstarul unei vechi familii englezești, s’a născut la Londra în 1907. El a făcut studii solide pe care le-a terminat la Universitatea din Cambridge. Nu numai că este unul dintre cei mai mari călători ai tennisului, dar este totodată și unul dintre curtierii cunoscuți la Bursa din Londra. Să adăugăm că foarte de curând s-a căsătorit cu faimoasa stea engleză de cinema Phillis Constam.

FRED PERRY: Fred Perry e de asemenea londonez. S'a născut în 1908. Tatăl său, om politic foarte cunoscut în partidul laburist, a fost ministru în primul guvern socialist pe care l-a prezidat domnul Ramsay MacDonald. Perry se interesează de mai multe afaceri comerciale.

“PAT” HUGHES: Gerald „Pat" Hughes, deși s'a născut în Warwickshire în 1903, e dintr’o familie scoțiană și nu irlandeză, cum s'ar părea că arată numele său “Pat". Ca și Brugnon, Hughes este funcționar, în calitate de consilier tehnic, la Societatea Dunlop, în rayonul sportiv.

HECTOR LEE: În sfârșit, cel de al patrulea din echipă, Hector Lee, s'a născut în comitatul Midlese, sunt 26 de ani de atunci. El este procuristul unei societăți de asigurare.

Pentru ca acest articol să fie complet, să menționăm că Georges Lott, născut la Chicago în 1906, a fost șofeur de taxi, că Ellssworth Vines a fost băiat de brutărie înainte de-a deveni student la Universitatea din sudul Californiei, țara care a produs atâția campioni. Wilmer Allison este tipul perfect al omului din Midle-West. S'a născut în 1904 și a făcut studii în Universitatea cea mai selectă din America: Harvard. În sfârșit Van Ryn este un alt student și a fost campionul universitar al Americei, sub culorile Princeton. (“Realitatea Ilustrată” din 14 septembrie 1939)

👩‍ Domnișoara Lizana la Wimbledon

TENNISUL este unul din cele mai plăcute și mai nobile sporturi și este practicat, după unele statistici, cam în aceeași măsura și de bărbați și de femei. 

D-ra Lisana la campionatele de tenis din Wimbledon
(“Realitatea Ilustrată” din 10 iulie 1935)

În general, jocul nu cere mai niciodată mari eforturi, ci mai mult dibăcie și iuțeală, un ochi ager și o mână sigură, care să stăpânească racheta.

Grațioasa sportivă domnișoara Lizana (Chile), într'un match susținut la Wimbledon contra domnișoarei Stammers (Anglia), într'un moment de expansiune sportivă, a făcut un efort mai mare și racheta a reușit să-i sboare din mână, ca o pasăre care-a stat prinsă în colivie. Un fotograf dibaci a isbutit să înregistreze pe peliculă acest unic moment. (“Realitatea Ilustrată” din 10 iulie 1935) 

🏆 Alte pagini memorabile din istoria sportului

Dacă v-a făcut plăcere această incursiune în atmosfera marilor competiții din trecut, vă invit să descoperiți și alte povești fascinante din istoria sportului mondial și românesc. Puteți citi despre culisele ciclismului interbelic în articolul dedicat faimosului „Tour de France” în anul 1936, sau puteți retrăi un moment de aur absolut, parcurgând pagina despre România, Campioană Mondială la Bob: Povestea succesului răsunător din 1934. De asemenea, nu ratați detaliile savuroase despre debutul tricolorilor la prima mare sărbătoare a fotbalului planetar, în materialul România la primul Campionat Mondial de Fotbal – Montevideo 1930.

Continuarea

Herculane în 1933: „Cea mai high-life dintre stațiunile noastre”

Izvoarele tămăduitoare din Herculane au fost descoperite de legionarii împăratului Traian – cei care le-au numit “Băile sfinte ale lui Hercule” (“Ad aquas Herculi sacras”). Devastate în timpul năvălirilor barbare, băile din Herculane au fost refăcute și modernizate - începând din anul 1734 - de guvernele austriece, maghiare și apoi de cele românești.

 

Localitatea, beneficiară a unui climat temperat și bogată în ape minerale tămăduitoare, a reprezentat până acum câteva decenii una dintre cele mai importante stațiuni turistice balneare din Europa.

 

---

---

Continuarea

Prima baie publică din București: Revolta băieșilor turci împotriva „franțuzului” Lagarde

Băile publice au dispărut aproape cu desăvârșire în zilele noastre. Să mergi azi la un asemenea stabiliment este desigur ceva desuet. 

A fost însă o vreme în care bucureștenii de rând au făcut un adevărat cult pentru igiena corporală și așteptau cu nerăbdare ziua din săptămână în care mergeau să se relaxeze și, de ce nu, să socializeze, în aburii fierbinți dintr-o baie publică. Mai ales că în acele vremuri apa caldă nu era la îndemâna oricui. Era un lux rezervat celor cu dare de mână și celor care locuiau în blocurile construite după 1918.

---

---

Cum se spălau bucureștenii înainte de modernizare?

Până la apariția primelor băi publice, mai toată lumea făcea baie acasă, improvizând cu ce avea la îndemână prin gospodărie. Istoria acestui obicei este descrisă perfect în paginile vremii:

„...fie în căzi speciale de tinichea de zinc sau în hârdaie scunde și largi cu doage de lemn încercuite cu fier, fie în albiile de lemn, de plută sau de plop pe care le scobeau anume și le vindeau țiganii rudari. Vara, mulți se mulțumeau numai cu un duș, instalație proprie, făcuta prin fundul curților sau pe după casă și prin magaziile de scânduri ale gospodăriei. Dușurile acestea erau alcătuite dintr-o îngrăditură strâmtă de rogojini, deasupra căreia se atârna o stropitoare de tinichea plină cu apă, pe care și-o deșertau pe cap trăgând de o sfoară legată de pârghiuța ce ridica un căpăcel de pe fundul ei. De binefacerea unei asemeni instalațiuni ingenioase se foloseau pe rând toți ai casei, ba uneori chiar unii dintre vecinii, ce nu erau pliroforisiți cu așa... confort". (“Bucureștii vechiului regat” – George Costescu – 1944)

---

---

Dezbateri furtunoase la înființarea primelor băi publice

Ca și oricare altă „reformă”, înființarea primei băi publice în București a fost prilejul unor adevărate „răsmerițe” – prilej de „dezbateri furtunoase” și de „jalbe” trimise lui Vodă.

Îl las mai bine pe Ioan Massoff, cunoscut teatrolog și redactor al săptămânalului „Realitatea Ilustrată”, să vă povestească toată tărășenia din Bucureștiul de altădată:

„Partea comică a chestiunii însă o constituie faptul că instalarea primei băi la București a stârnit o adevărată revoluție — o „răsmeriță", cum se spunea pe vremea aceea. Așa s'a întâmplat întotdeauna cu marile... reforme. La început ele au întâmpinat rezistență, pentru ca, în urmă să se impună. Și nici nu s'ar fi putut ca obiceiul, atât de salutar, al curățirii bucureștenilor de „murdalâc" să nu întâmpine rezistența... interesaților. Dar, după cum veți vedea, totul nu a fost decât o chestiune de tarabă. Să vedem ce spune istoria. Ne referim la V. A. Urechia. (Cine-i mai citește astăzi atât de pitoreștile „aduceri aminte" scrise uneori, pe bază de documente?) Așadar, în Capitală nu exista acum 112 ani (notă: articolul a fost scris în anul 1937) nici o baie mai ca lumea. Un franțuz întreprinzător cu numele de Lagarde s'a gândit că ar fi o afacere deschiderea unei băi la București. Și s'a înfățișat Divanului cu o petiție prin care cerea voie să deschidă un stabiliment de băi, cu un „privilegiu de 20 de ani". Petiția purta data Martie 1825. Domnitorul Grigore Ghica, probabil surprins și el de această neobișnuită cerere, a însărcinat o comisiune de doctori să... refere „de sunt asemenea băi folositoare la sănătatea omenirii". La 2 Aprilie 1825, doi doctori au luat „plirforie" (informație) că băile sunt necesare. Și astfel Lagarde a primit autorizația cu următoarele condiții:

1. Stabilimentul va poseda 10 camere de băi în bună stare „cu uși și ferestre bune, cu pălimarul lor și cu câte un pat de scânduri pentru odihnă, cu o mescioară și cu o oglindă cu cele trebuincioase pentru gătire și cu doua jgheaburi, care jgheaburi au să se păstreze curate și adesea se vor schimba"

2. Doritorii de baie să afle „după gust, apă caldă sau rece, prin șuruburi"."

Băi publice în Bucureștiul de odinioară

"În sfârșit, „anaforaua" mai prevedea și monopolul: „să nu mai fie volnici alții a mai deschide aci acest fel de băi".

Hrisovul acesta, care constituie lucru de seama pentru istoria civilizației române, este subscris de către Postelnicul Mihalache Ghica, lordache Golescu, Scarlat Grădişteanu, D. Bibescu, legistul Nestor, marele logofăt Ion Fălcoianu și Șt. Bălăceanu. Dar să nu credeți că hrisovul acesta a fost primit așa, ca oricare altul, căci - cum spune istoricul - „o mare agitațiune s'a stârnit. „Cu mare jalbă în proțap, pleacă Kir Stanciu, arendașul băii de lângă casa Beilicului, adecă casa unde se găzduiau musafirii turci, din strada actuală Șerban Vodă, însoțit de toți frecătorii băieși și de două babe cari - făceau aceeași meserie pentru cocoane". Bucureștenii, văzând atâta lume adunată, nu știau ce să creadă. „Răsmeriță! - spuneau unii negustori și dădeau fuga să închidă tarabele. Atras de sgomotul mulțimii - ca întotdeauna - grupului de inițiativă s'ar fi adăogat și haimanalele de pe uliță. Ghica Vodă s'a uitat în stradă, dar fără să priceapă mare lucru. Intrând în palat, invitat de Vodă, Kir Stanciu, patronul băii turcești, se aruncă la picioarele Măriei Sale, sărutându-i, după obiceiul timpului, poalele anteriului.

Petiția lui Stanciu spunea că „el și băiașii săi, cari au avut cinstea să îmbăieze pe toate pașalele turcești până și pe M. S. Vodă, când era numai boer, acum au să ajungă să cerșească pâinea de toate zilele, pentru că un păgân de franțuz a căpătat voie să facă baie ca la Viena“. Bine'nțeles că Stanciu nu uită să pomenească şi pe cele zece băiașe tinere: ...adică ce? Unguroaicele cele tinere ale lui musiu Lagarde vor fi mai pricepute decât băiașele mele, ori săpunul meu cu miros de odogaci și de trandafir, spală mai puțin bine decât ăl franțuzesc, făcut din seu de câine?“

Vodă scrise cu mâna lui pe jalba lui Kir Stanciu: „să nu se pricinuiască nici o zăticnire la celelalte băi din București, unde merg oamenii de se spală de murdalâc, baia lui musiu Lagarde să fie numai pentru bolnavi". Dar, totul a fost de prisos: lumea bună s'a dus toată la „musiu Lagarde", Kir Stanciu rămânând cu mitocanii, cari se spălau din an în Paști.” (cf. „Realitatea Ilustrată" – nr. din 3 martie 1937).

Evoluția și extinderea băilor publice din București

În timp, numărul acestor stabilimente de igienă a crescut la un număr considerabil, deși procesul a fost destul de lent la început.

„Pe la 1870, Bucureștii nu aveau decât patru băi publice: Baia turcească (hamam, cu aer uscat) din strada Șelari, Baia Rusească (cu aburi) de la Jignița, pe str. Negru-Vodă, reconstruită poi de Meltzer; Baia din mahalaua Dudescului (Sfinții Apostoli) azi Baia Mitraschewski și Baia cu pucioasă a doctorului Lucaci, din dosul Palatului Regal. După mulți ani, Baia turcească și cea de pucioasă au fost desființate și înlocuite cu Băile Eforiei, cele dintâi mai bogate și mai largi instalate, și cu Băile Doctorului Erdreich, cari la început erau în strada Vestei, la spatele statuiei lui Mihai-Viteazul, apoi au fost mutate pe strada Italiană, lângă Biserica Armenească unde sunt și acum, maar sub altă direcțiune. În afară de acestea, Primarul Protopopescu-Pache a pus să fie construită lângă, Piața Legumelor, de la Bibescu-Voda, și o Baie Populară destinată mai ales precupețimei și hamalilor Pieței-Mari”.

Reclamă pentru o baie publică
publicată în ziarul "Epoca"
(numărul din 16 ianuarie 1898)

Harta igienei bucureștene s-a diversificat treptat, apărând noi locații de referință în istoria Bucureștiului:

Printre cele mai vechi băi publice sunt și băile Grivița (existentă și azi) și Eforiei (din Palatul Eforiei, astăzi primăria sectorului V), Baia Centrală, de pe strada Enei nr. 11; Baia Comunală de pe Calea Plevnei 44; Baia Primăriei Municipiului București (Splaiul Unirii 14); Bazinele Comunale ale Primăriei (b-dul Maria 110); Baia Comunală Populară (strada Mașina de pâine); Baia comunală Zerlendi (Șerban Vodă 185); Baia Melzer (str. Căuzaşi, astăzi dispărută); Baia Obor din câmpul Moșilor; Baia Marenco din strada Oițelor. (cf. studiului „Bucureștii vechiului regat” – George Costescu – 1944).

Cert este că prin 1937, România ajunsese să aibă o baie la fiecare 2000 de locuitori, devansând la acest capitol țări considerate „mult mai avansate” de la acea vreme.

Toate lucrurile de seamă s-au câștigat prin luptă, nu-i așa? Până chiar și dreptul de a te spăla...

Bucureștenii și băile: O poveste care curge mai departe

Fie că vorbim de luxul central de la Lido, de avangarda minimalistă de la Kiseleff sau de farmecul simplu al bazinelor din Obor și 13 Septembrie, ștrandurile interbelice au redefinit complet modul în care localnicii își petreceau timpul liber. Ele nu au fost doar simple locuri de răcoreală sau igienă, ci au continuat, sub o altă formă, tradiția socializării începută în vechile băi publice, devenind adevărate scene ale modernizării sociale și arhitecturale ale Capitalei.

Dacă povestea verilor de altădată v-a trezit curiozitatea și vreți să vedeți cum a evoluat acest obicei al bucureștenilor în perioada interbelică, vă invit să explorați atmosfera acestor oaze urbane în articolul dedicat acelor Vechi ștranduri bucureștene. Totodată, puteți descoperi detaliile uimitoare din spatele celei mai mari baze sportive a epocii în materialul dedicat Ștrandului Kiseleff: cel mai mare bazin din Europa în anul 1929.

Surse istorice consultate:

• Articolul „Revoluția stârnită de instalarea primei băi publice la București” – Ioan Massoff – publicat în săptămânalul „Realitatea Ilustrată”, numărul din 3 martie 1937.
• „Bucureștii vechiului regat” – George Costescu, 1944.

Continuarea