Crucea de pe frunte: tradiția uitată a aromâncelor din Cadrilater

G. Murgoci consemna în articolul “Țara nouă – Dobrogea sudică și Deliormanul” publicat în anul 1913: 

“Din vrerea nestrămutată a lui Dumnezeu și prin puterea Armatei noastre, în anul 1913 ne-am mărit pământul țărei înspre miază-zi, de partea Dobrogei, încă cu o nouă țărișoară. Unii au numit acest ținut Cadrilater, patrulater, căci mai de mult, pe timpul stăpânirii Turcilor, Rușciucul, Şumla, Varna și Silistra, erau patru cetăți renumite, în jurul cărora s’au dat multe lupte înverșunate. Silistra, sau Drâstorul lui Mircea cel Bătrân, așezată pe Dunăre și locuită de Români, era așa de bine întărită că n’a putut fi luată niciodată de un inamic.”   

Aromâncă însemnată cu o cruce în frunte (stânga)
Mamă și fiică având însemnul creștin pe frunte (dreapta)

 

În inima Cadrilaterului, pământul nou adăugat României după 1913, se ascunde o poveste fascinantă, adusă de valurile de colonizări ce au urmat după Primul Război Mondial: aceea a aromâncelor cu crucea tatuată între sprâncene.  

 

---

---

Citește continuarea aici... >>>>>

Iubirea în farmece, cântece și descântece

Ritualuri de altădată pentru aducerea dragostei

Credința românilor în puterea farmecelor și a blestemelor face parte din tezaurul nostru spiritual. Această conștiință populară, extrem de vie în perioada interbelică, persistă sub diverse forme și astăzi. Fie că vorbim despre îndepărtarea deochiului sau despre invocarea iubirii, folclorul românesc oferă soluții magice pentru aproape orice situație de viață.
 

 

Un document deosebit de valoros pe această temă a fost publicat de săptămânalul "Realitatea Ilustrată", în numărul din 14 aprilie 1937. Articolul, intitulat "Hai, mamă, la țața...", a fost scris de Lory Panaitescu-Zătreni. Vă propun o incursiune în universul mistic al satului românesc de acum aproape un secol, păstrând mărturiile originale ale vremii.

---

---

Citește continuarea aici... >>>>>

Cuza, oltenii și statuia

Odiseea statuii Domnitorul Alexandru Ioan Cuza din Craiova

 

Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a fost inițiatorul primelor reforme importante care au fixat un cadru modern de dezvoltare al țării. 

 

Statuia lui Cuza în piațeta dintre hotelurile

Minerva și New-York

 

Legile care au finalizat procesul de dezrobire al romilor (1856), reforma fiscală (1861), secularizarea averilor mănăstirești (1863), reforma agrară și împroprietărirea țăranilor (1864) nu au fost însă pe placul unor părți importante și influente ale societății românești și au dus - în cele din urmă - la constituirea “monstruoasei coaliții” care a pus la cale abdicarea forțată a Domnitorului din anul 1866.

 

---

---

Citește continuarea aici... >>>>>

Străbunicul zâmbește: Glume savuroase de altădată

Pentru că viața este mai frumoasă atunci când zâmbim, am făcut o incursiune în arhiva presei de acum un veac. Am selectat pentru voi din numerele anului 1884 ale ziarului săptămânal ilustrat „Cimpoiul” o serie de glume savuroase.

 

Deși limbajul s-a schimbat, veți observa că ironia românească a rămas la fel de ascuțită, chiar și după mai bine de 140 de ani.

 

---

---

>

Citește continuarea aici... >>>>>

Confesiunile Elenei Doamna: Elena Cuza despre Unirea Principatelor

Elena Cuza (născută Rosetti, la 17 iunie 1825), soția domnitorului Alexandru Ioan Cuza – cunoscută și ca Elena Doamna – a rămas în istorie ca o figură de o noblețe rară. Deși timidă, retrasă și adesea lipsită de încredere în forțele sale, ea a fost pilonul de stabilitate al energicului și nestatornicului ei soț.

 

Doamna Elena și Alexandru Ioan Cuza

 

Dubla alegere a lui Cuza din ianuarie 1859 a surprins-o într-un moment de maximă modestie. În ciuda infidelităților soțului, Elena i-a rămas devotată până la moarte, însoțindu-l în exil și crescându-i, cu o dragoste maternă remarcabilă, pe cei doi fii naturali ai domnitorului, Alexandru Ioan și Dimitrie.

---

---

Citește continuarea aici... >>>>>

Maria Mohor: Povestea frumoasei "Mona" din "Steaua fără nume"

Maria Mohor a fost una dintre cele mai frumoase și mai talentate actrițe din perioada interbelică. Frumusețea sa legendară era dublată de un talent care tăia respirația criticilor vremii. F. O. Fosian o caracteriza astfel:: 

“E o actriță consacrată, o actriță a marilor realizări și a marilor succese. Și aceasta independent de frumusețea ei. Căci Maria Mohor este frumoasă… Prea frumoasă!”.  

 

Dovadă a frumuseții ei ne-au rămas doar câteva mărturii fotografice. Din păcate, rolurile jucate de Maria Mohor n-au rămas decât în amintirea privilegiaților care au văzut-o pe scenă — prea puțini rămași printre noi. Aceasta este, poate, pariul pierdut de teatru în competiția cu cinematograful: pelicula rămâne, în timp ce magia scenei se pierde în timp.

---

---

Citește continuarea aici... >>>>>

De la rădvane, tramvaie și tramcare la metroul de azi

Acum două secole, Bucureștiul era un oraș mult mai mic și mai intim decât metropola de astăzi. Pe atunci, ulițele importante erau încă pavate cu grinzi de lemn, celebrele "poduri de bârne". Abia începând cu anul 1830 au apărut primele străzi pavate cu piatră de râu.

 

• Boierii nu mergeau în acele vremuri niciodată pe jos – ar fi fost o mare rușine pentru rangul lor – și de aceea caleașca, butca sau rădvanul îi aștepta mereu la scară. 
• Boiernașii și slujbașii mai mici se deplasau de cele mai multe ori călare. 
• Negustorii și mahalagii mai înstăriți foloseau droștele. 
• Toți ceilalți locuitori ai Bucureștiului mergeau pe jos. 

---

---

Citește continuarea aici... >>>>>