Virginica Popescu: Vedeta incontestabilă a teatrului de revistă

Virginica Popescu (1915 – 1984) a fost una dintre cele mai lubite vedete  ale teatrului de revistă românesc interbelic. 

Dincolo de șlagărele nemuritoare pe care le-a interpretat, precum „Hai să-ți arăt Bucureștiul noaptea”, „Astăzi e ziua ta” sau „Ascultă ce-ți șoptește la ureche dragostea”, actrița a lăsat în urmă mărturii fascinante despre ce însemna cu adevărat „purgatoriul” culiselor și ambiția unei fete care a învățat viața direct pe scândura scenei.

---

---

„Doar n'o să am grije și de țânci!” – Refuzul lui Tănase și debutul la Alhambra

Drumul spre glorie al Virginicăi Popescu a început cu un refuz venit din partea lui Constantin Tănase. În monografia “87 artiști bucureșteni” (1940), F. O. Fosian redă începuturile pline de sacrificiu:

„La 13 ani, Virginica Popescu a fost nevoită să-și câștige singură existența... O prietenă a sfătuit-o să-și încerce norocul la Cărăbuș... După două săptămâni de ucenicie cu Roji-Roji, maestra de pe atunci a baletului la Cărăbuș, a fost angajată în linia III-a de girls. A dansat o vară întreagă – dar în toamnă când să plece și în turneu, dl. Constantin Tănase a refuzat s'o ia.
- Doar n'o să am grije și de țânci!... - i-a replicat dânsul.”

După eșecul de la Cărăbuș, destinul o poartă spre scena de șa Teatrul Alhambra, unde directorul Nicușor Constantinescu a remarcat-o pentru „aerul de regină”:

„Într’adevăr, a început, ca solistă, cu roluri de două vorbe în “Trăiască Alhambra”, cu rolurile de comeră în “Alhambra 1933”, cu roluri mai măricele în “Alhambra în carnaval” și între timp cu foarte multe dubluri. A dublat-o pe Silly Vasiliu, pe Mia Apostolescu, pe Lulu Nicolau ș.a. ...Și când într'o zi, dl. Nicușor Constantinescu a spus despre ea:
- O vedeți pe puștanca aceasta care intră în scenă cu un aer de regină... O s'ajungă artistă mare!...
Cei din jurul lui au zâmbit... Pronosticul însă s'a realizat. Virginica Popescu este azi una din favoritele publicului...”

Virginica Popescu pe scena Teatrului Alhambra
în spectacolul "1000 de ani de pace" (1938) 

Confesiuni: „Culisele sunt o desăvârșită plajă de nudism sufletesc”

În 1937, reporterul Jack Berariu reușea să smulgă vedetei un interviu memorabil acordat la ștrandul Bragadiru. Discuția dezvăluie o artistă care, deși foarte tânără, înțelegea mecanismele psihologice ale teatrului:

„Culisele și viața lor sunt un minunat purgatoriu pentru o viață de om. Au în ele o grabă, o înfrigurare bolnavă, care face scrum multe, multe netemeinicii, tocmai fiindcă rolul lor e să creeze aceste netemeinicii... Stai, pe deoparte, în contact cu o viață aspră, de visuri absurde și nevoi crâncene, iar pe de altă parte te scalzi în fantezii limpezi, în închipuiri menite să îmbuneze amărăciunile publicului.”

Virginca Popescu continua cu o analiză tăioasă a caracterelor din teatru:

„Pe mine culisele m’au învățat tot ce știu. M’au învățat mai ales să cântăresc oamenii și să-i cunosc cu limpeziciune. [...] Culisele sunt o desăvârșită plajă de nudism sufletesc... Acolo oamenii nu pot sta multă vreme ascunși. Bate o rază de boală prea aprigă și toate ascunzișurile se dau la iveală. Fără îndoială că pentru firile înclinate spre tristețe, spre pesimism, peisajul nu poate să fie tocmai ispititor. Inimile li se îmbolnăvesc și bolnave rămân toată viața. Aceștia sunt cei care fug de teatru îndată ce au prilejul... blestemând orice, împiedicând orice înnoire și împrăștiind peste tot molima cea mai cumplită a sufletului omenesc: cabotinismul...”

Virginica Popescu - surprinsă între decorurile mutate
de la Teatrul Alhambra la Teatrul Excelsior (1936) 

„Fata cofetarului” și manualul de bacalaureat

Virginica popescu nu s-a sfiit să vorbească despre lipsurile materiale care i-au întrerupt studiile, dar și despre dorința ei de a nu rămâne „doar” o vedetă frumoasă:

„Marea mea ambiție, când eram de 10 ani, a fost sa devin avocată, îmi plăcea să învăț și eram bună de gură. Până în clasa IV-a primară am luat mereu premiul I cu cunună. În clasa IV-a însă s’a ivit fata unui cofetar - cred c’o chema Chiricioiu sau așa ceva – care a început, înțelegi d-ta, să... îndulcească profesoarele. Deprimată, am renunțat la aspirațiunile de premiantă și am prins silă de învățătură... [...] Acum însă, dacă nu pot colecționa diplomele pe care mi le-ar fi dat școala - și care, în paranteză fie spus, nu mi-ar fi folosit la nimic - mă străduiesc însă să-mi apropii cunoștințele de care m’au îndepărtat peripețiile vieții. Citesc cărți de geografie, de istorie, de chimie și chiar deunăzi am cumpărat noul manual de bacalaureat... Sunt foarte ambițioasă...”

---

Luxul de pe scenă vs. simplitatea din viață

Deși pe scenă era considerată „vedeta genului revuistic” în materie de costume, în realitate, Virginica Popescu vedea hainele de scenă ca pe o necesitate profesională obositoare:

„Într’adevăr, pe scenă fac exces de lux. Acolo e însa nevoie. Eu, în viața mea de toate zilele sunt eu. Pe scenă însă sunt personajul pe care îl joc. În viață mă îmbrac simplu... însă pe scenă trebuie să fiu luxoasă. Cer spectatorii. Să nu crezi însă că mă bucură prea mult „reginele” și „marchizele” pe care le joc și care nu au alt merit personal decât că îmi înghit tot ce câștig ca să le îmbrac pe dumnealor.”

Articolul se încheie simbolic, reamintind porecla pe care a purtat-o cu mândrie:

"- Hai să mergem. „Puștiul” trebuie să fie la repetiție...
- Puștiul? Care Puștiul?
- Eu! Așa m’a poreclit acum câțiva ani un prieten... Astăzi e același lucru. Voi fi un „Puști” încă multă vreme. Un „Puști” de 25, de 30 ani, dar tot un „puști”, crede-mă..."

Epilog: Pe scena Teatrului Bulandra

După apusul epocii interbelice, Virginica Popescu a continuat să slujească teatrul pe scena Teatrului Bulandra și în câteva roluri cinematografice discrete (ex. „Directorul nostru”, „Porto Franco”). 

Virginica Popescu (alături de Virgil Ogășanu,
Gina Patrichi, Mircea Albulescu și Ștefan Bănică)
pe scena Teatrului "Lucia Sturdza Bulandra" - 1969

Virginica popescu s-a stins din viață la București, în 1984, lăsând în urmă amintirea unei „puștance” care a cucerit Capitala cu un zâmbet și o ambiție de fier.

Destine care au scris istoria teatrului românesc 

Pentru a înțelege pe deplin efervescența artistică a secolului trecut, vă invit să descoperiți poveștile unor mari actori: o incursiune în destinul tragic al actriței de comedie Nora Piacentini: povestea tragică a unei actrițe de comedie, portretul complex al divei Silly Vasiliu - vedeta Alhambrei de altădată, amintirile legate de Maria Mohor - frumoasa "Mona" din "Steaua fără nume" și viața dedicată teatrului a marii actrițe Aura Buzescu: O viață dedicată scenei românești.

Surse documentare:

• F. O. Fosian – "87 artiști bucureșteni din teatru, operă și revistă", Editura Cultura Poporului, 1940.
• Jack Berariu – articolul "La ștrand, într’o convorbire neprevăzută cu Virginica Popescu", revista „Rampa”, numărul din 12 iunie 1937.
• Revista „Teatrul”, numărul din 1 februarie 1969.

---

---

Continuarea

Umor interbelic: Taxe, corupție și fraude de altădată

Un tablou amuzant, dar amar, al societății românești de acum un secol, surprins în presa vremii

Mergem mai departe în încercarea de a „radiografia” societatea interbelică prin intermediul unor „instantanee” surprinse de reporterii acelor vremuri. Astăzi, ne oprim asupra unui subiect cu care ne confruntăm și în zilele de azi: fiscul, impozitele, taxele și corupția politicienilor și a funcționarilor.

Am ales aceste fragmente din presa de acum un secol pentru că multă lume idealizează perioada interbelică. E adevărat că în zilele de ieri a avut loc „europenizarea României”, dar la fel de adevărat este că metehnele și tarele acelei lumi au fost transmise, din generație în generație, până în România de azi. Un singur lucru pare că am pierdut pe drum: umorul interbelic.”

Continuarea

Din Bucureștii care s-au dus: Hanuri și teatre uitate

În primăvara anului 1939, într-un veritabil „pios pelerinaj” prin inima Bucureștiului de altădată, un reporter interbelic se oprea pentru a-și lua rămas bun de la trei imobile emblematice care urmau să fie sacrificate pe altarul modernizării: Hanul Ghermani, Hanul Roșu și clădirea de la întretăierea Căii Victoriei cu strada Fântânei (astăzi, strada General Berthelot), ce a adăpostit primul teatru românesc, cel al capricioasei Domnițe Ralu. Departe de a fi niște simple ziduri, aceste locuri purtau în ele spiritul unui București pierdut pentru noi, cei de azi – cel al „podurilor de lemn”, al boierilor petrecăreți, al mustăriilor cu vin bun și muzică lăutărească.

Vitrinele magazinelor de la Hanul Roșu în 1939

Vă invit să redescoperim, prin intermediul articolului „Bucureștii care dispar”, publicat în revista „Ilustrațiunea Română” (numărul din 8 martie 1939), o lume care se pregătea atunci să pășească în umbra uitării pentru a face loc noilor „imobile moderne de raport”.

---

---

Hanul Roșu: Un loc al dramelor misterioase și al magazinelor înghesuite

Prima incursiune a reporterului „Ilustrațiunii Române” ne poartă prin fața Hanului Roșu, un martor tăcut al transformărilor urbane bucureștene. Dacă în 1939, clădirea părea strivită de magazinele înghesuite ale plăpumarilor și vopselarilor de pe strada Bărăției, istoria sa coboară mult mai adânc în timp.

Ridicat la sfârșitul secolului al XVIII-lea de domnitorul fanariot Constantin Hangerli și aflat ulterior în proprietatea văduvei marelui logofăt Dinicu Golescu, hanul a fost una dintre construcțiile reprezentative din zona Podului Rahovei (vechiul Pod al Calicilor). Deși a supraviețuit marelui incendiu din 1838, care a mistuit o bună parte a orașului, imobilul a fost treptat „înghițit” de necesitățile comerciale ale epocii.

Iată descrierea pitorească a reporterului interbelic, care surprinde tranziția hanului de la un focar de „drame misterioase” la un spațiu dominat de comerțul de duzină:

„Un prim popas l-am făcut la imobilul care a adăpostit Hanul Roșu. Astăzi, casa este năpădită de magazinele înghesuite ale plăpumarilor și vopselarilor din strada Bărăției. Casa a cunoscut numeroase transformări și adăogiri. Astfel, curtea a fost închisă de clădiri noi și zidurile vechi au primit tencuială nouă.

Altădată, casa aceasta modestă într-un cat, cu ferestrele ei mici aliniate în rânduri dese, era vopsită toată într-o culoare roșie ca sângele. O curte largă se deschidea pentru carele marchitanilor, lipovenilor, bolangiilor și zarafilor, care trăgeau aici, în inima cartierului comercial. Hanul Roșu nu era un «palace» prea de încredere. Aici s-au petrecut destule drame misterioase și jefuirea musteriilor de-o noapte a fost un sistem căruia i-a pus capăt Bibescu Vodă, în urma unui caz mai grav. Un nepot al generalului Sarassov, guvernatorul Tighinei, care venise la București să încerce un negoț de vite, a fost atras într-o cursă, cu ajutorul unei femei, și jefuit de 10.000 de galbeni dubli, împărătești. Nobilul rus a reclamat cazul la Curte și s-au luat măsuri severe, banii fiind restituiți în 4 ore. Drept pedeapsă, hanul a fost închis șase luni și tot personalul, în frunte cu patronul, bătut la tălpi în Piața Sf. Anton.

De atunci, Hanul Roșu a devenit un hotel de oameni cinstiți, până în ziua când, valoarea comercială a cartierului crescând cu 1000 la 100, tot parterul a fost amenajat pentru magazine.”

Hanul Ghermani: De la Tipografia Națională la „mustăria” anacronică

Un alt imobil ce urma să fie șters de pe harta orașului era Hanul Ghermani. Situat în inima financiară a Capitalei, între Banca Națională și Bursa de Valori, hanul ocupa o suprafață de teren a cărei valoare, în 1939, atingea suma amețitoare de 100 de milioane de lei.

Hanul Ghermani (stînga)
și clădirea Teatrului de la Cișmeaua Roșie (dreapta)
înainte de demolare, București, 1939

Deși astăzi numele ne poate părea legat de o onomastică locală, originile sale sunt mai vechi, derivând din adjectivul „ghermanos” (german). Situat pe fosta Uliță Germană, astăzi strada Smârdan din Lipscani, hanul era o construcție solidă, cu curte pătrată și o poartă impunătoare, purtându-și numele scris pe o placă de marmură. Dincolo de rolul său de han, clădirea a jucat un rol esențial în cultura noastră: aici a funcționat, prin 1863, Tipografia Națională a lui Ștefan Rasidescu. Pe măsură ce modernitatea a cuprins Bucureștiul, vechiul han a devenit anacronic, iar proprietarii l-au transformat în hotel.

Iată cum descria reporterul revistei „Ilustrațiunea Română” acest loc la apusul existenței sale:

„Aici, la Hanul Ghermani, a fost primul hotel de lux al orașului. Străinii bogați, cari veneau la mijlocul secolului trecut să cerceteze țărișoara noastră, trăgeau aici. Riffaud, desenatorul care a publicat în revistele străine nenumărate aspecte ale Capitalei dintre 1820-1850, a făcut un întreg album reprezentând Hanul Ghermani.

Ca și la Hanul Roșu, valoarea comercială a locului a făcut să fie năpădit de magazine, birouri și tot soiul de întreprinderi comerciale. Vizitând Hanul Ghermani, un singur lucru mai amintește de strălucirea de altădată a locului. În fundul vastei curți, străjuită de anacronice arcade, se află instalată o adevărată «mustărie», cu vinuri spumoase ce se beau numai în oale noi de pământ. În larma atelierelor, birourilor și magazinelor, mustăria din Hanul Ghermani este deplasată, ca un costum de boier, într-un cuier, alături de un training de aviator!”

Teatrul de la Cișmeaua Roșie: Leagănul teatrului românesc de pe Calea Victoriei

Cișmeaua Roșie – un nume care astăzi pare doar o curiozitate toponimică – a reprezentat, în secolul al XIX-lea, epicentrul ambițiilor teatrale ale Bucureștiului. O fântână situată la întretăierea Podului Mogoșoaiei (Calea Victoriei) cu strada Fântânei (astăzi, strada General Berthelot) a dat numele clădirii în care, pe scena amenajată de Domnița Ralu, fiica domnitorului Ioan Gheorghe Caragea, primii actori români au încercat să insufle orașului spiritul marilor capitale europene. Aici, trupa condusă de Costache Aristia a pus în scenă capodopere precum „Hoții” de Schiller, „Faust” de Goethe sau „Emilia Galotti” de Lessing, aducând pentru prima dată luminile rampei în viața culturală a urbei.

În martie 1939, reporterul revistei „Ilustrațiunea Română” consemna mâhnit cum acest templu al începuturilor teatrului românesc era sortit demolării pentru a face loc unui „blockhaus” modern:

„Iată acum și casa din Calea Victoriei, unde Domnița Ralu a făcut teatrul de la Cișmeaua Roșie și care va fi în curând ras de pe suprafața pământului, pentru a se ridica în loc o vastă clădire modernă, un blockhaus sfidător în vechiul Pod al Mogoșoaiei, alături de bisericile ridicate din evlavia boierilor și vechile case, unde au palpitat inimile celor mai de seamă suflete românești, murale cu îngeri, cu harpe, cu lire și alte neînțelese simboluri.

Aici, în sala aceasta cu parchetele mâncate și găunoase, s-au adunat frivolele jupânițe, prietene și adversare ale inițiatoarei teatrului, ciudata Domniță Ralu. Gras, cu chipul negustorului levantin, Vodă Caragea privea cu bunăvoință această nouă «poznă» a copilei sale preferate, fermecătoare fetiță care citește cele mai complicate tomuri și vrea să vadă în această capitală, fără strălucire, un teatru adevărat ca la Petersburg, Paris sau Viena.Lumânările curate de ceară dădeau pe atunci un aer festiv acestor săli posomorâte și triste. Era o larmă, o strălucire, o bunăvoință cum rar se vede. Îmbrăcată ca ciobanii din Efes, Domnița Ralu a jucat pe scena improvizată cu atâta talent, încât a smuls lacrimi și aplauze până și beizadelei, care în loc de bibliotecă avea cea mai completă colecție de lichioruri și votcă din Rusia.

În această sală tristă, unde ticăie mașinile de scris, s-a scris prima pagină din istoria teatrului românesc. Din strălucirea trecută nu a mai rămas nimic. Și totuși, îngerașii, cu obraji umflați, din picturile plafonului, au văzut acele fermecătoare și naive reprezentații, în care Domnița Ralu a pus atâta înflăcărată pasiune...

Dispare și această clădire, ale cărei ziduri bătrâne îi amintesc de vremurile unor străluciri apuse. Și, când târnăcopul va mușca din cărămida prăfoasă, desigur că nu vom fi singuri să regretăm toată frumusețea orașului ce se clădește: bătrânul și pitorescul București, care dispare, care a dispărut.”

Aceste ziduri, odinioară pline de viață și istorie, au căzut sub tăvălugul modernizării și al intereselor imobiliare, lăsându-ne astăzi doar cu o lecție dureroasă despre efemeritatea urbană. Chiar dacă Bucureștiul și-a schimbat radical chipul, datoria noastră este să păstrăm vie memoria locurilor care au definit farmecul inegalabil al Capitalei.

Dacă doriți să continuați această incursiune în spiritul fascinant al acelei epoci, vă invit să parcurgeți articolul: Bucureștiul de altădată: Călătorii prin orașul poveștilor uitate.

---

---

Continuarea

Bucureștiul de altădată: Călătorii prin orașul poveștilor uitate

Vă invit la o plimbare imaginară pe străzile pavate cu amintiri ale Bucureștiului. Am adunat pentru voi o colecție de momente, locuri și personaje care au definit farmecul capitalei, de la primele berării și băi publice, până la mirajul zgârie-norilor interbelici și viața trepidantă a Lipscaniului.

 

O selecție de articole care readuc la viață parfumul unei lumi apuse:

Continuarea

14 august 1930: Relatări din “Trenul morţii”

În 14 august 1930, în stația de cale ferată Seceleanu de pe linia București – Fetești urmau “să facă cruce” trenurile “93” și “96”. Primul a sosit trenul care venea de la București și a fost garat pe linia a II-a. Imediat după aceasta, șeful stației la trimis pe acarul Petru Moțoc să întoarcă macazul de intrare în stație pentru trenul ce venea de la Constanța, tren care urma să traverseze stația Seceleanu pe linia I. 

 

Locomotiva "Trenului morţii" (stânga)
Vagon contorsionat în urma accidentului feroviar (dreapta)

 

În mod inexplicabil acarul a blocat macazul spre linia II, linie pe care era garat deja primul tren. Mecanicul acceleratului ce venea de la Constanța, văzând semnalele date de către acar, nu a mai fost atent la poziția macazului și a intrat cu toată viteza pe linia II. Din acel moment catastrofa a fost inevitabilă. 

  

Cele două trenuri s-au ciocnit – în urma impactului cele două locomotive precum și primele vagoane ale trenurilor au fost complet distruse. În catastrofa feroviară și-au pierdut viața 8 călători și alți 11 au fost accidentați grav.

Continuarea

Stafiile din vechiul București: mărturii despre fantomele de altădată

Din galeria personajelor fantastice născute din imaginația românească, stafiile nu puteau lipsi. Deseori numite și năluci sau vedenii, aceste apariții erau închipuite având o înfățișare omenească, învăluită într-un veșmânt alb, roșu, negru sau galben. Ele erau considerate a fi duhurile morților – îndeosebi ale celor răpuși de o moarte năprasnică. Odată desprinse de trup, aceste suflete rămâneau pe pământ și bântuiau locuri ferite, „pe unde oamenii nu le pot tulbura adunarea” – precum țintirimurile noi sau vechi, bisericile, morile, școlile și orice fel de case rămase nelocuite sau în ruină. (cf. Tudor Pamfile, Dușmani și prieteni ai omului, 1915).

  

Vechiul București nu a fost lipsit nici el de prezența acestor năluci. Legendele urbane le semnalau prezența prin diferite locuri de taină:  

Continuarea

Povești tulburătoare cu stafii: legende de altădată

 

Motto:

 

Când ziua'n mocirla de beznă se suge
Și iadul începe să râdă cu hohot,
Ies morții din groapă călări pe coșciuge,
Frământă pământul cu tropot și clocot.

(Mihai Beniuc – Strigoii)

 

V-ați înfiorat citind povești cu stafii din vechiul București? Pregătiți-vă, căci deschidem din nou cufărul cu mistere. Poveștile de azi, unele înfricoșătoare, altele surprinzător de amuzante, sunt mai mult decât simple legende; ele sunt ecouri ale trecutului și o parte vie a folclorului nostru. 

Conform credințelor, puține sunt locurile ferite de arătări și năluci venite „dintr-o altă lume”. Însă, pentru aceia dintre voi ale căror cărări se intersectează cu „locuri bântuite”, vă oferim mai jos un „sfat avizat” pe care este bine să îl țineți minte:

„Singurul neajuns pe care îl aduc stafiile este spaima pe care o dau oamenilor. De aceea, pe lângă acele locuri, omul trebuie să treacă fără a se uita la dânsele și mai ales, după ce a trecut de dânsele, să nu se uite înapoi, căci făcând altfel, va vedea acele Stafii, de multe ori, cu tot soiul de Necurați și Cornaci.” (Tudor Pamfile – „Dușmani și prieteni ai omului” – 1916)

Continuarea

Sfaturi practice: Trucurile ingenioase ale bunicilor noastre

Paginilor vechi de revistă ascund o magie aparte. Unele dintre ele ascund o înțelepciune practică ce pare să se fi pierdut în epoca soluțiilor chimice și a tehnologiei. Am răsfoit pentru voi arhiva revistei „Ilustraţiunea Română” din primăvara anului 1938 și am selectat câteva sfaturi gospodărești care îmbină ingeniozitatea cu simplitatea.

 

Sper să vă amuze, să vă trezească amintiri și – cine știe? – poate chiar să vă fie utile în momente de impas! 

Continuarea