Nicolae Vaschide: Povestea tragică a unui tânăr savant genial

“Moartea lui Vaschide a produs o mare impresie și o surpriză dureroasă. Se știe cum acest tânăr savant a urcat treptele cele mai înalte ale culturei, ajungând director de laborator de psihologie patologică al Școalei de Haute-Études (azilul de Villejuif) (notă: Nicolae Vaschide a fost Director adjunct al Laboratorului de psihologie patologică de la Ecole des Hautes-Etudes din Villejuif) prin munca sa proprie. Disparițiunea sa în vârstă de 33 ani lasă un gol în lumea savantă. Pentru România pierderea e mare – dar mulți din cei din țară nu știu nimic, nici de savanții sau scriitorii săi – nici de artiștii care duc numele țărei în zări depărtate – prin gloria lor. La înmormântarea lui Vaschide s’a putut vedea cât știa străinătatea să aducă ultimele omagii unui om de valoare. Toată lumea artistică, savantă, elita cea mai aleasă din Paris, a venit la Capela Română – apoi la cimitirul Montparnasse - să conducă la ultimul locaș pe tânărul savant (...).” (1) 

Nicolae Vaschide și scrierile sale

Acest fragment dintr-un articol publicat de ziarul Adevērul în numărul din 8 octombrie 1907 este cel care mi-a stârnit curiozitatea și m-a motivat să încerc să recompun, măcar în parte, biografia acestui savant român genial.

Nicolae Vaschide (n. 1874 – d. 1907) a fost un important psiholog și psihiatru român, un cercetător care a adus o contribuție prețioasă în domeniul psihologiei experimentale. Este de menționat că lucrările și studiile sale sunt tipărite și azi, la mai bine de un secol de la prima lor publicare.

---

---

Nicolae Vaschide - anii de școală

Nicolae Vaschide s-a născut la Buzău, în iarna anului 1874: 

„6 Decembrie 1874 (notă: dată cf. calendarului iulian; biografiile savantului menționează data nașterii conform calendarului gregorian: 19 decembrie 1874). Ziua Sfântului Nicolae. Orășelul Buzău era vătuit într’un strat proaspăt de zăpadă. Pe str. Carol, la No. 32, într’o casă modestă, un copil apărea la lumina vieții.

Lunile și anii se scurg în mers domol, fără schimbări deosebite, în timp ce băiețelul se înalță, trece prin clasele primare și de acolo intră în gimnaziul local. Chipul îi era dăruit cu o marcă a frumuseții cum rar întâlnești, iar flacăra inteligenței izvora clocotitoare ca lava unui vulcan, care are puterea să se reverse cât ochiul poate cuprinde zările. 

Directorul, om cult și devotat învățământului, nu întârzie ași da seama de calitățile excepționale ale tânărului Nicolae Vaschide. Îl supraveghează și îi dirijează de aproape studiile, trimițându-l ca bursier la liceul Sfântul Sava, apoi la Facultatea de litere. Cunoștința cu filosofii i-au deschis cel mai minunat drum. Descartes, Kant, Nietzsche, Schopenhauer, Leibnitz l-au atras pe dată.” (2) 

După absolvirea Școlii medii din Buzău, Nicolae Vaschide și-a continuat studiile la liceul din orașul natal și la Colegiul Sfântul Sava din București. Bunul său prieten, scriitorul și publicistul Radu D. Rosetti rememora acei ani:

“Pe Nicolae Vaschide l’am ales dintre toți, acum optsprezece ani, dintre colegii de la internatul Sf. Sava. Ne-a legănat copilăria împreună crăcile bătrânului salcâm din curtea internatului, în care ne suiam în splendidele zori de mai, chipurile să preparăm examenele, dar în realitate să cetim pe Lucrețiu, clasicul nostru favorit; împreună am admirat, în amurg, de pe acoperișul aceluiași internat, pe când ceilalți colegi jucau rișca prin grădină, melancolicele apusuri din cetatea lui Bucur, când cupolele vechilor biserici par aprinse în bătaia soarelui; împreună am petrecut în urmă multe vacanțe la Buzău, lângă tușica de o sută de ani, care de istorisea, râzând de frica noastră copilărească, cum a mâncat ea la Constantinopol plăcintă cu carne de om...” (3) 

---

---

Nicolae Vaschide și-a continuat studiile la Universitatea din București: 

“Întâiul și la facultate, a trecut licența în litere Magna cum laudae. De pe scările Universității s’a scoborât și cu o tovarășe de viață la braț: d-șoara Victorița Zamfirescu, fiica profesorului universitar din Iași, vecina lui de bancă la cursul de filosofie al d-lui Titu Maiorescu.” (3) 

Nicolae Vaschide și soția sa Victoria

Nicolae Vaschide - evenimentul care i-a schimbat destinul

Anul 1894 a adus în viața viitorului savant un eveniment care urma să îi schimbe destinul:

”Take Ionescu, pe atunci ministru al instrucției publice, aduce la universitate pe un profesor francez, Alfred Binet, director al laboratorului de psichologie experimentală al Școalei de Înalte Studii de la Sorbona. Nicolae Vaschide, entuziasmat de lecțiile profesorului, făcea dări de seamă prin ziare și devine astfel în curând amicul acestuia. Binet îl povățuiește să vină la Paris pentru a-și termina studiile, oferindu-i în același timp un loc în laboratorul său.” (2) 

Același eveniment este menționat și de Radu D. Rosetti: 

“Tocmai venise în țară celebrul psiholog Binet, adus la noi de dl. Take Ionescu, pe atunci ministrul școalei, să predea câteva lecțiuni la facultate. După două-trei convorbiri cu Vaschide, savantul a fost cucerit de inteligența tânărului licențiat, și iată-l pe acesta decis să plece la Paris, să-și ia doctoratul. Bursa Hillel, pentru un sârguitor ca el, era indicată. Revăd seara din ajunul plecării. Aud și acum nobila lui aspirațiune: Aici e ușor să fii întâiul... Acolo să vezi ce pot eu, Ali!...” (notă: cei doi prieteni se adresau unul altuia numindu-se “Ali” – “probabil fiindcă așa îl chema pe bragagiul furnizor al liceului” – preciza Radu D. Rossetti) (3)

Nicolae Vaschide - cariera pariziană

Cariera pariziană a savantului român Nicolae Vaschide a fost una cu adevărat remarcabilă:

„Vaschide scrie o lungă serie de lucrări, în colaborare cu Binet, obținând diploma Școalei de Înalte Studii (secția științifică) și urmând în același timp și cursurile Facultăți de Medicină, cu lucrări practice la Salpétriere și Bicêtre. Creându-se un laborator de psichologie în azilul Villejuif, tânărul medic este numit șef al lucrărilor. Atașat la Sorbona în calitate de conferențiar, ocupă acest post post până în ajun de fi numit profesor titular la Universitatea Franței, adică până la moartea sa. Compatriotul nostru nu împlinise nici treizeci de ani când își crease un nume mare în lumea științifică. Peste 150 de comunicări au fost făcute de el Academiei de științe și medicină. Dar opera lui consistă nu numai din articole de revistă și experiențe de laborator; el inventa aparate pentru care orașul Paris i-a decernat un premiu. 

Nicolae Vaschide - Scrieri de ieri

Publica, singur sau în colaborare cu diferiți savanți, lucrări de mare importanță: Les hallucinations télépathiques; l'Essai sur la psychologie des monstres humains: La psychologie du rêve; Le reve prophétique dans Yantiquité. Toate aceste studii conțin idei noi, originale, intrând astăzi în domeniul clasic. În 1903, Nicolae Vaschide a pus la punct, după șase ani de lucru, publicarea unei mari lucrări asupra mecanismului “Logicei morbide". El fusese condus la acest studiu în urma numeroaselor cercetări experimentale asupra Viselor. “Le sommeil et les reves" este una din cele mai interesante cărți din acest domeniu. El trece în revista concepțiile savanților, neomițând teoria freudiană.” (2)

---

Citește și: Institutul Cantacuzino – de ieri și de azi

---

“După câțiva ani de colaborare cu Binet – la laboratorul colegiului francez – studiile lui Nicolae Vaschide încep să fie publicate în cele mai importante reviste de psihologie ale epocii. Ceea ce domină în cercetările lui Vaschide e un spirit solid și o metodă experimentală proprie. Debarasat de toate prejudecățile metafizice ale psihologilor de școală veche, lucrările sale poartă marca acelui biologism științific care e baza filosofiei moderne – cum o spune d. Felix le Dantec. (...) O cunoștință nouă îl ajută mult în întărirea convingerilor sale – această cunoștință este a d-lui Toulouse (notă: Édouard Toulouse), medic la spitalul Villejuif și un psihiatru de mare valoare, dublat de un psiholog de elită. N. Vaschide părăsește Institutul de psihologie a d-lui Binet și devine tovarăș de muncă a d-lui Toulouse. În acel azil N. Vaschide publică o serie de studii foarte interesante între care cele care au devenit populare, pot spune, sunt studiile sale asupra Visurilor, asupra Delirului, asupra Monstruozităților, acestea din urmă formau un început de psihologie morbidă.” (5) 

Nicolae Vaschide - republicări de azi

Radu D. Roseti preciza referindu-se la cariera savantului român: 

“A speriat Parisul, dacă se poate zice astfel. Profesorii au rămas înmărmuriți de erudiția omului acestuia; revistele științifice mondiale s’au întrecut să-i ceară articolele de psihologie; un miliardar american i-a propus să înființeze la New York o catedră specială pentru dânsul, iar Binet, faimosul Binet, s’a simțit onorat să publice cărți sub iscălitura Vaschide et Binet. (...) Profesorii de la Sorbona îi citează în conferințe lucrările, societățile științifice îl deleagă să le reprezinte în congresele din străinătate, decorat cu Bene-Merenti și Palmele Academice (în așteptarea Legiunei de onoare) s’ar părea că și-a atins apogeul.”

Cu toate acestea, Nicolae Vaschide plănuia să se întoarcă în țară. Radu R. Rosetti menționează: 

“După ani de despărțire, ne-am văzut toamna trecută la Paris. Ali al meu era maitre Vaschide, căruia savanții îi făceau anticameră. Băiatul modestului arendaș din Buzău cucerise Parisul. (…) Seara ne-am făcut planuri, căci cu toate că cercul lui de activitate ar fi fost prea îngust la noi, ținta lui era să se întoarcă tot în țară, unde-l aștepta o catedră universitară. Toată discuția rămăsese la crearea unui laborator în care să poată să experimenteze.” (3) 

Planul de a se reîntoarce în țară a rămas – din păcate - neîmplinit. Nicolae Vaschide a murit în 17 octombrie 1907, la Paris, răpus de pneumonie. A fost înmormântat în Cimitirul Montparnasse. 

Trei decenii mai târziu, articolul “Comemorarea în Franța a unui savant român: Nicolae Vaschide”, publicat în numărul din 26 august 1936 al ziarului “Adevērul” consemna:

“Vaschide a murit în puterea vârstei, la 33 de ani. Era abia la începutul ascensiunii sale științifice. Nu-și pusese în lumină decât o parte din vastele lui mijloace de investigație și cercetare în domeniul psihofiziologiei. Și totuși, opera lui este dintre cele mai valoroase: a publicat nu mai puțin de 14 cuprinzătoare volume, fie singur, fie în colaborare cu Binet și Toulouse, al căror conținut n'au încetat o clipă să părăsească linia noutății. Dar în afară de aceste cărți cu faimă universală, mai sunt răspândite prin reviste și ziare zeci și zeci de articole și studii, fără a socoti “comunicările” făcute Academiilor de medicină și științe, comunicări care ele singure pot furniza material important pentru 4 volume…” (4)

---

Citește și: Chiriachița Atanasiu-Bénisti - un medic al celebrei clinici Salpêtrière

---

Continuarea

Frumusețile uitate ale Banatului: Stațiuni balneoclimaterice de altădată

„A cunoaște frumusețile cu care a fost dăruită țara ta, munții, codrii, apele, peisagiile, precum și monumentele istorice de care e legată toată viața trecută a neamului (...) este nu numai o nevoie imperioasă de îmbăiere în frumos dar este și o necesitate cultural-națională de prim ordin.” – Ion Păsărică, 1936

În 1936, Ion Păsărică, prin lucrarea sa „Frumusețile naturale ale Banatului cu localitățile climatic-balneare și cataractele Dunării”, sub egida proaspăt înființatului Oficiu Național de Turism, trasa harta unui turism idealist. Zeci de ani mai târziu, ne întrebăm: ce a rămas din aceste visuri?

Din păcate, majoritatea stațiunilor descrise atunci sunt astăzi doar amintiri, în ciuda numeroaselor strategii de dezvoltare care s-au succedat. Vă invit la o scurtă „vacanță interbelică” prin locurile care odinioară ofereau sănătate și odihnă elitelor vremii.

---

---

Steierdorf (Aurora Banatului)

Situată la 5 km de Anina, la o altitudine de 780 de metri, Steierdorf era recomandată pentru un aer „fără praf și foarte bogat în ozon”, fiind dedicată „bolnavilor de plămâni și de asemenea intelectualilor care sunt cu organismele obosite și cu nervii epuizați”.

Vedere din Steierdorf

Dotările erau remarcabile pentru acea vreme: sanatoriul „Sommerfrische” („Adiere de vară”), vile mici ce prefigurau pensiunile de azi, „un mare restaurant” și „un parc admirabil întreținut”. Autorul încheie descrierea cu o comparație entuziastă:

“Se spune chiar, de către turiști renumiți, că Aurora Banatului se aseamănă cu cele mai frumoase poziții din lume, cum ar fi la Heliopolis, orașul-grădină din deșertul Egiptului (…) și la Boche di Cattaro de pe coasta Dalmației.”

Vila Sommerfrisch (Adiere de vară)

 

În împrejurimile Steierdorfului se puteau vizita Fântâna lui Avram, Gura Golumbului, Izvorul Coronini, peșterile Ponor și Plopa, lacul și peștera Bohui. Se pare că, printre oaspeții frumoasei stațiuni s-au numărat celebrul tenor Enrico Caruso și poate - la fel de celebra - Josephine Baker. 

---

---

Marilla

 

Marilla: o altă fostă stațiune bănățeană, situată în apropierea Aninei, la o altitudine de 700 de metri, într-o pădure de brazi înalți și plăcut mirositori. În stațiune erau amenajate mai multe hoteluri, un sanatoriu pentru tuberculoși, un restaurant “curat ce servește mese plăcute și bere rece la sticle” precum și un parc. În stațiune mai erau vile “drăguțe și luxos mobilate ce-ți apar ca niște castele fermecate de basme”. 

 

Marilla - restaurantul cu bere rece la sticle

 

Din păcate dezvoltarea stațiunii s-a frânt pe la sfârșitul primului război mondial, perioadă în care interiorul clădirilor a fost complet devastat. Totuși, în vara anului 1935, autorul găsește în Marilla “o vilă complet renovată, ocupată de 20 de vilegiaturiști”. 

Dognecea

 

Dognecea era o pitorească stațiune climaterică, situată în apropiere de Reșița „într-o regiune cu priveliști admirabile”. În localitate era amenajat "un mare lac cu pești în care se puteau face și băi". Ștrandul era însă destinat doar înotătorilor buni, „ceilalți fiind în primejdie de înec”. 

Lacul din Dognecea

Văliug (Franțdorf)

 

O localitate-stațiune, situată la 20 de km. de Reșița, aflată la o altitudine de 645 de metri, străbătută de râul Bârzava, cu un climat subalpin, cu un aer ozonat datorat pădurilor de brazi care o înconjurau. Pitorescul stațiunii era dat mai ales de căsuțele curate „care par că  îți surâd cu bucurie” și de „versanții dealurilor sinuoase dimprejur”.

Păstrăvăria Claus din  apropiere de Văliug

 

Brebul-Nou (Weidental)

 

O stațiune situată la poalele muntelui Semenic - considerată una dintre cele mai vechi stațiuni climaterice din Banat. Era locuită în perioada interbelică de 1200 de germani, „care toți vorbeau românește”. Stațiunea era recomandată pentru „suferinzii de nervi, Basedov, catarul pulmonar și al căilor respiratorii, anemie, etc.(…). Bolnavii de tuberculoză nu se primesc aici.”

---

Citește și: Povestea locuitorilor din grotele de la Ocna Sibiului

---

 

Mai sunt pomenite în volum și alte câteva stațiuni mai mici (Calacea, Wolfsberg, Bocşa-montană) dar și unele mai mari (Herculane, Buziaș, Lipova) pe care le știm și noi, stațiuni care însă toate sunt azi la un pas de a fi uitate și ele. Sau poate că programele turistice implementate în România următoarelor câteva secole le vor reda strălucirea uitată.

  

Sursa informațiilor și a fotografiilor: monografia “Frumusețile naturale ale Banatului cu localitățile climatic-balneare și cataractele Dunării” - Ion Păsărică – 1936 (din colecția Bibliotecii Digitale a Municipiului București)

Continuarea

Basilica Maria-Radna: Destinul secular al unei icoane făcătoare de minuni

Pe pitoreasca vale a Mureșului, la aproximativ 40 km de Arad, în fața micului orășel Lipova, se găsește localitatea de pelerinaj Maria-Radna. Aici vin de secole, de câteva ori pe an, o mulțime de pelerini ispitiți de puterea miraculoasă a unei vechi icoane făcătoare de minuni adăpostită de mănăstirea Maria Radna. Se adună oamenii acolo la adevărate sărbători religioase în care drept-credincioșii proslăvesc o tradiție păstrată de veacuri și o credință cu mult mai puternică decât și-o poate închipui cineva. 

Articolul „Minunea de la Radna”, publicat de revista „Ilustrațiunea Română” în 17 octombrie 1934, consemna:

„Într'o asemenea zi trenurile se succed la scurte intervale. Mii de oameni veniți din toate unghiurile țării pe jos, cu căruța, cu trenul, cu automobilul, urcă scările de piatră în genunchi. Apoi rămân prosternați, ceasuri întregi, în fața icoanei făcătoare de minuni. Un spectacol grandios, mișcător, unic. Și peste toată această, lume de credincioși strălucește, într'un pitoresc piept de munte, silueta frumoasei mănăstiri, a cărei faimă a trecut de mult granița.”

---

---

Această efervescență spirituală nu era doar o impresie de moment, ci o realitate socială constantă. Ziarul „Adevĕrul” menționa evenimentul în numărul din 28 august 1928, descriind amploarea deplasărilor:

„Două zile înainte de Sf. Maria Mare pleacă spre Radna, din toate direcțiile, cete-cete de pelerini, pentru a fi acolo la ziua praznicului. Dinspre Arad, Timișoara, Lugoj, Alba Iulia, Brad și Hălmagiu, din fiecare direcție principală unindu-se mai multe grupuri, venite din direcții mai mici. O bună parte vine pe jos, făcând cale de 2-3 zile chiar; o altă parte a adusă cu trenurile ce sosesc 2 zile mereu. Deodată mica localitate devine un furnicar de lume, cum rar se poate vedea undeva.”

Mănăstirea din Radna nu a fost niciodată un loc de pelerinaj destinat doar credincioșilor romano-catolici, ci a reprezentat un pol de atracție pentru toți locuitorii zonei, indiferent de confesiune. Mara, eroina nuvelei cu același nume a lui Ioan Slavici, aștepta cu nerăbdare pelerinajele credincioșilor la mănăstirea Minoriților, loc în care speranța se împletea cu credința:

„Căci e acolo în biserica acea o icoană făcătoare de minuni, o Maică Precista, care lăcrămează și la a cărei vedere cei bolnavi se fac sănătoși, cei săraci se simt bogați și cei nenorociți se socotesc fericiți. Mara, deși creștină adevărată, se duce și ea câteodată în biserica aceasta, dar se închină creștinește, cu cruci și cu mătănii, cum se cuvine în fașa lui Dumnezeu.”

Povestea icoanei făcătoare de minuni din Basilica Maria-Radna

Ceea ce atrage pelerinii în acest loc de mai bine de trei secole este o icoană tipărită pe hârtie în tipografia Remondi din Bassano del Grappa (provincia Vicenza), care o înfățișează pe Sfânta Fecioară Maria și care a ajuns la Radna în anul 1668. Șiragul minunilor invocate de credincioși este destul de mare. Articolul publicat de „Ilustrațiunea Română” în 1934 consemna doar câteva:

„În 1695 un incendiu nimici capela care adăpostea icoana. Icoana fiind de hârtie, era firesc să ardă. Dar Dumnezeu își arătă puterea și călugării găsiră în cenușa zidurilor care au ars până la temelii icoana intactă.

O piatră zidită în peretele bisericii amintește de asemeni o minune. În 1709 Aradul fu cruțat de ciumă grație ocrotirii acestei icoane. Drept mulțumire pentru atâtea milostivenii, drept credincioșii așezară icoana într’o ramă groasă de aur masiv, împodobită cu pietre prețioase.”

---

---

Povestea podoabelor cu care este împodobită icoana făcătoare de minuni a fost consemnată de un călător, Michael von Kunitsch, care a călătorit în Transilvania în anul 1823:

„După instalarea sa solemnă ca Primat și Arhiepiscop de Esztergom, care a urmat curând după aceea, în mai 1820, acest prelat suprem al bisericii ungare a poruncit să se facă două coroane mici de aur pentru icoana făcătoare de minuni Maria Radna și le-a trimis prin sus-numitul episcop diocezan de Cenad, care a așezat, în mod solemn, în biserica de la Radna, la 2 iunie 1820, cele două coroane pe (capul) Maicii Domnului și al Pruncului Isus. (...) Rama de argint a acesteia împreuna cu îngerii, cu razele și cu norii care înconjoară icoana au fost făcute, în anul 1771, la Viena.”

Aceste podoabe au reprezentat însă o ispită:

„Într'o zi aurul ispiti ochii unei femei care, pe furiș, întinse mâna să fure o bucată. Mână îi înțepeni pe ramă. La strigătele disperate ale femeli interveniră călugării, care încercară zadarnic să miște mâna femeii. Atunci se făcură slujbe mari și îndelungate. În cele din urmă Maica Domnului ascultă rugăciunile călugărilor și izbăvi femeia de păcat. Așa și-a putut recăpăta sănătatea brațului.

Minunea de la Radna se răspândi ca fulgerul până departe peste mări și țări și faima mănăstirii crescu și mai mult. Astăzi, minunile “icoanei de hârtie” s'au înmulțit. În fiecare an, mii de suferinzi își găsesc alinarea sau mântuirea durerilor. De aceea și pelerinajele la această mănăstire întrunesc un număr atât de mare de vizitatori.”

Basilica de la Radna: Monumentalitate și artă sacră

Mănăstirea Sfânta Maria din Radna, situată în Lipova, județul Arad, aparține cultului romano-catolic și este principalul loc de pelerinaj din Dieceza de Timișoara. În 1992, Papa Ioan Paul al II-lea a conferit acestui lăcaș de cult titlul de „basilica minor”. 

Iată cum descria dr. Nicolae Brânzeu biserica mănăstirii în articolul publicat de ziarul „Adevĕrul” în anul 1928:

„Biserica are o lungime de 63 m. lățime 15 m., înălțime internă 21 m. înălțimea turnurilor 65 m. Capacitatea internă 5000 persoane. Cu adevărat un edificiu monumental! Dacă ne mai gândim, că ea e așezată deasupra unor stânci, la cari conduc mai multe trepte de piatră și beton, ne-am făcut ideea, de felul cum se prezintă acest locaș dumnezeesc în fața trecătoarei vale a Mureșului pe o lungă porțiune.”

Referindu-se la interiorul bisericii, reporterul interbelic consemna:

„În ce privește interiorul e în stil baroc. Altarul principal e de marmură, având deasupra-i fixată icoana istorică: o simplă icoană pe hârtie, lucrată la Bassanobo lângă Veneția în atelierele renumitului tipograf italian Remondoni. Precum arată urmele, ea a fost colorată, dar azi numai liniile negre mai există. Mărimea e de 80X60 cm. Ea reprezintă pe Maica Domnului cu Isus în brațe.

La cele două laturi ale altarului 2 statui uriașe reprezentând pe Sf. Ioachim și Ana. Mai sunt nouă altare secundare. Lângă altarul principal, de amândouă părțile, în dulăpioare de sticlă, nenumărate obiecte de argint, iar la spatele altarului cărți, bastoane, lăsate de neputincioșii vindecați la Sf. Mănăstire.

Pe coridoarele mănăstirii tot felul de tablouri reprezentând scene de vindecare miraculoasă cu ajutorul Maicii sfinte de la Radna; în condica mănăstirii sunt scrise 103 cazuri de asemenea vindecări.”

Un loc al comuniunii spirituale

Astăzi, dincolo de arhitectura barocă și de istoria seculară, mănăstirea Maria-Radna rămâne un centru de neînlocuit în viața religioasă a României. Pelerinii continuă să sosească aici, perpetuând tradițiile de rugăciune care au definit acest loc vreme de veacuri. 

 

Atmosfera descrisă de dr. Nicolae Brînzeu în urmă cu aproape un secol — acele momente de reculegere în care, „în nopțile senine de vară, când toată lumea s'a așezat, în fața mănăstirei ard lumânări și în jurul lor răsună neîncetat cântecul pelerinilor români” — rămâne o imagine vie a spiritului mănăstirii, regăsită și astăzi în sufletul pelerinilor care păstrează aprinsă flacăra credinței la Radna. 

O călătorie spirituală dincolo de timp

Dacă v-ați lăsat purtați de povestea minunată a mănăstirii Maria-Radna, vă invit să vă continuați incursiunea în universul fascinant al spiritualității românești. Am explorat pentru dumneavoastră legende, taine și mărturii ale credinței în articolul: Povești, miracole și blesteme: O călătorie prin istoria tainică a mănăstirilor din România. Vă invit să descoperiți pagini pline de însemnătate despre locurile unde istoria se împletește cu miracolul, oferind o perspectivă inedită asupra mănăstirilor care păstrează și astăzi identitatea profundă a spațiului românesc. 

Continuarea

Teatrul în epoca marilor clasici: cronicile unei stagiuni interbelice

Perioada interbelică a reprezintat cu siguranță o perioadă de definire a identității noastre ca neam, de “schimbare la față a României”, îndeosebi prin mijloacele creației culturale, dar nu numai. Lumea teatrului interbelic  nu a fost nici ea străină de această extraordinară efervescență culturală. Am încercat de mai multe ori să aduc în paginile blogului instantanee din lumea teatrului românesc – încercând să recompun chipuri și destine ale unor actori din acea perioadă – unii dintre ei aproape uitați astăzi.

 

 

Pentru a vă face o imagine mai de ansamblu a vieții teatrale românești interbelice am "adunat" pentru voi câteva cronici - nu toate elogioase - publicate în săptămânalul “Realitatea Ilustrată” în prima jumătate a anului 1935 - cronici semnate “Monsieur de la Palisse”. Numele oamenilor de teatru – dramaturgi, regizori, actori, scenariști - care se regăsesc în aceste cronici teatrale spun aproape tot ce este de spus despre această epocă a teatrului românesc. Mai bine decât aș putea să o fac eu:

---

---

“Nădejde” de Henri Bernstein la Teatrul Regina Maria

“O premieră interesantă a constituit reprezentarea ultimei piese a lui Henri Bernstein - "Nădejde" - la Teatrul Regina Maria. Am admirat un Bernstein reînnoit - deși după noi nu se'nvechise niciodată, care a scris o lucrare parcă anume făcută pentru reabilitarea dialogului în teatru. Audierea acestei piese constituie o adevărată încântare: dialog firesc, s'ar putea spune, "de toate zilele“, construcție de adevărat arhitect teatral, acțiune, atâta cât e, condusă cu măiestrie, "loviturile" - specialitatea de altădată a autorului - reduse minim. Un ansamblu cum rar se vede în teatrul românesc a dovedit o pătrundere desăvârșită a piesei bernsteiniene. Doamna Lucia Sturdza Bulandra, doamna Romanne, - artistă română care și-a făcut ucenicia la Paris - domnii G. Storin și Tonny Bulandra au fost, fără exagerare, magistrali în rolurile lor.” (“Realitatea Ilustrată” - 13 februarie 1935) 

Scenă din piesa "Nădejde" de Henry Bernstein

“La Calul bălan” la Cărăbuș

“Compania "Cărăbuș" de sub direcția d-lui Constantin Tănase cunoaște un succes fără precedent cu celebra operetă "La Calul bălan" de Miller și Benetzky, în versiunea românească a d-lui N. Kirițescu. Celebra operetă care s'a jucat în străinătate ani de-a rândul se joacă în fiecare seară la marele Teatru Eforia de pe B-dul Elisabeta. Decorurile sunt executate cu o artă desăvârșită de către pictorii Feodoroff, Caramanlau și Rohrhoffer.”

Grupul picolilor din actul II a operetei "La Calul bălan"
(în mijloc, impozant, Constantin Tănase)

---

---

"Costumele sunt executate în marele ateliere de la Paris și Londra cât și în atelierele "Cărăbușului". Printre principalii interpreți, în frunte cu marele nostru comic C. Tănase, sunt d-nele Olga Solomoneanu, Lulu Savu, Maud Mary, Lisette Verea, Joujou Pavelescu, surorile Martinescu, Tantzi Grigoriu precum și d-nii V. Chicideanu, Giugaru, Sandi-Huşi, Radu Popea, Milică Milian, Marcel Emilian, F. Glodariu, Roman, Dinescu, Trestian, etc. În Opereta "La Calul Bălan" se prezintă publicului d-na Reverelly, vestita cântăreață tiroleză și trupa Edelweiss din Innsbruck, care imprimă acestui spectacol o notă originală. Orchestra mărită este pusă sub conducerea maestrului Dendrino iar grandiosul balet a fost pus la punct de maeștrii Floria Capsali și Nicols. Regia se datorează domnului Soare Z. Soare. Dl. C. Tănase pleacă în turneu la 1 Martie cu fastuoasa revistă intitulată "Tănase are cuvântul" iar apoi va vizita principalele orașe din țară și cu celebra operetă "La Calul bălan"." (“Realitatea Ilustrată” - 30 ianuarie 1935)

Constantin Tănase şi Lulu Savu
într-o scenă din actul II a operetei "La Calul bălan"

“Alhambra Cucereşte”

“D-nii Vlădoianu și Constantinescu au dobândit un nou mare succes în prima zi a Crăciunului cu ultima lor revistă „Alhambra Cucerește". (...) Silly Vasiliu - agreabilă cântăreață, Lulu Nicolau - apariție seducătoare, Virginica Popescu - de la rol la rol mai drăgălașă, Nutzi Pantazi, Annie Călinescu, Florica Demian, completează fericit batalionul vedetelor feminine. În fruntea distribuției masculine C. Toneanu ne-a făcut excelenta surpriză a reapariției sale în câteva roluri mult aplaudate. Stroe și Vasilache, acești răsfățați ai publicului nostru au avut, alături de Mia Apostolescu, marele succes al serii. (...) (“Realitatea Ilustrată” - 09 ianuarie 1935) 

Scena finală din "Alhambra Cucerește"

“Capitularea Titinei” la Teatrul Vesel

 

“Încă o farsă (a câta Doamne?) de astă dată la Teatrul Vesel: „Capitularea Titinei". (...) interpretată de actori talentați ca d-nii Ion lancovescu, Mișu Fotino, d-na Tanți Cutava, etc. (“Realitatea Ilustrată” - 28 martie 1935

 

Scene din comedia „Capitularea Titinei“
cu Ion lancovescu, Mişu Fotino și Tanţi Cutava

“Dridri” la Teatrul Național

"Reprezentarea piesei “Dridri” la Teatrul Național a prilejuit o situație poate unică, în istoria universală a teatrului: o mamă care joacă în piesa fiului. Într’devăr, autorul recentei premiere a Teatrului Național, dl. I. Cantacuzino, este fiul d-nei Maria Filotti. (...) (“Realitatea Ilustrată” - 3 aprilie 1935)

Scenă din "Dridri" de la Teatrul Naţional

“Simunul” la Teatrul Regina Maria

“Un succes meritat îl obține la Teatrul Regina Maria piesa lui Lenonard (?) “Simunul“. Este un spectacol în care echipa de actori – cu d-nii G. Storin, Al. Finți, d-nele Margueritte Romanne, Beatha Fredanow - se întrece în a crea acea atmosferă de înăbușitoare căldură tropicală, care constituie cadrul acțiunii. Un succes de public și, pe bună dreptate, de critică.” (“Realitatea Ilustrată” - 3 aprilie 1935)

"Simunul" la Teatrul Regina Maria

“Ploaie” de Somerset Maugham la Teatrul Comedia

“Suntem se pare în zodia pieselor... tropicale. După „Simunul", iată „Ploaie" de Somerset Maugham la Teatrul Comedia. Și în pofida acestor asemănări izbitoare de climă cele două recente premiere se clasează printre spectacolele interesante ale stagiunii, pe sfârșite. Maugham este desigur unul din cei mai abili scriitori de teatru contemporani. Dintre scriitorii moderni englezi este poate cel mai gustat, în afara “Insulei” poate pentru că nu face atâta caz de acel spirit anglo-saxon, care sperie atât de mult pe “continentali”.

George Vraca (stânga) și G. Timică (dreapta) în "Ploaie"

“Ploaie” este o satiră, pe alocuri destul de usturătoare, contra ipocriziei nu religioase, ci a multor din așa zișii slujitori ai bisericii. Spectacolul de la Teatru “Comedia” este, cum am spus, interesant. „Ploaie” este cunoscut publicului și din cinematograf. Să dea Dumnezeu să nu aibă soarta lui “Miss Ba”, “Dineu la ora opt”, “Grand-Hotel” și altele care, deși meritau să fie văzute pe scenă, au fost ocolite de numerosul public care le văzuse la cinematograf. Ar fi păcat, mai ales că d. George Vraca și d-na Mania Antonov au jucat frumos” (“Realitatea Ilustrată” - 10 aprilie 1935) 

Continuarea

„Ceea ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă!” – Divorțul în anul 1806

Divorțul prin anul 1806

Ceea ce a unit D-zeu, omul să nu despartă! – acesta era în vechime principiul canonic care reglementa nu numai încheierea căsătoriilor ci și posibilitățile de desfacere ale acesteia. 

 

Canoanele bisericești prevedeau însă puține cazuri în care se putea cere despărțenia. Cărțile de despărțenie puteau să fie date doar de Mitropolit sau de Episcopii eparhioți - după o temeinică judecată a cauzelor - și trebuiau întărite printr-un pitac domnesc.

---

---

Pricini pentru care putea să fie cerut divorțul

Puține erau însă pricinile pentru care putea să fie cerut divorțul (în principal incestul sau bigamia). Pot să vă spun însă că bătaia nu era considerată ca fiind un motiv suficient de serios pentru a începe un astfel de demers.  

“Dar să ne înțelegem bine, bătaia numai din partea bărbatului asupra femeei sale, nu și viceversa“.

Mai mult, “glăsuiala legii” din timpul lui Matei Basarab spunea că:   

“Bărbatul poate să-și bată muierea cu măsură pentru vina ei, măcar de ar avea și zapis să nu o bată”.   

Și mai departe:  

“Deși va bate neștine muierea cu pumnul sau cu palma, aceea nu se cheamă că este cu vrășmășie asupra ei, de ar bate-o cât de mult și cât de des.”   

Abia în anul 1865 căsătoria este statuată ca fiind un act civil și prin urmare începând din acel an dreptul de a încheia și de a desface căsătoriile este transmis autorităților laice. Cu toate acestea, femeile au dobândit “privilegiul” de a putea intenta divorțul abia către sfârșitul secolului al XIX-lea. E drept, doar dacă invocau motive considerate ca fiind “foarte serioase”: cruzimea, incestul, abandonul sau bigamia partenerilor de viață. Un hâtru spunea însă cu umor pe la începutul secolului trecut că principala cauză de divorț în România este...  căsătoria.

---

---

Divorțul în șalvari și cu ișlic

 

Vă propun că citiți câteva precizări interesante referitoare la divorț meníonate în volumul "În șalvari și cu ișlic" semnat de istoricul Constanța Vintilă-Ghițulescu:

"În fruntea motivelor de divorț se afla separarea pentru traiul rău. 209 jalbe invocă acest motiv, din care 168 aparțin soțiilor și 41 soților. „Traiul rău" îmbrăca diferite forme, de la violența verbală și pâna la cea fizică, de la amestecul părinților și până la tirania soacrei. Este interesant de văzut cum definește Sfânta Pravila „vrăjmășia vieții". Glavele 183, 184, 185, 220 descriu, într-o serie de articole, traiul rău și maniera în care acesta poate fi invocat ca motiv de separare, atât de către bărbat, cât și de către femeie. Prima zăceala din glava 183 glăsuiește astfel:

 

„Muierea poate să ceara voe de la judecătoriul besearicii să se despartă de bărbatul ei când o bate fără de samă și-i face rane cu arme." Mai jos sunt definiți termenii „bătaie" și „răni cu arme", întrucât o palmă-două, date din când în când, nu pot constitui motive serioase de separare. Din zăceala a doua aflăm că judecătorul consideră „bătaia adevărată" numai atunci când femeia „nu poate grăi către judecătoriu, să nu-ș spună jalba", și „de nu va fi fost bătaia așa tare, să nu se poată despărți". Mai departe, glava 185 recomandă soțului ce tipuri de bătaie poate aplica soției sale fără a fi pedepsit, pentru că bătaia nu este văzută ca o umilință, ci ca o „îndreptare". Plecând de la aceasta definiție, bărbatul primește dreptul de a-și pedepsi soția „când va fi cu vină"; recomandă totuși bătaia „cu măsură" și „cu blândețe". Aceste recomandări sunt valabile numai atunci când vina muierii se dovedește a fi „micșoară"; pe măsură ce vina crește, bătaia îmbrăca forme din ce în ce mai dure, iar soțul primește deplină libertate în aplicarea acesteia fără a fi pedepsit. 

 

Despărțirea se acordă numai dacă soția dovedește cu probe indiscutabile că „vrajmășia și răutatea" se repetă și sunt cauzatoare de moarte. Cei doi termeni definesc o conduită des întâlnită și invocată ca motiv de divorț. Ea se atribuie bărbatului, atunci când acesta își bate soția des, fără vină, și folosește ca instrument de aplicare a pedepsei toiagul.” 

Cronica unui divorț din anul 1806

 

Din povestea unei despărțenii din Bucureștiul anului 1806 ne putem face o idee despre despre moravurile societății românești din acele timpuri: 

“Stolniceasa Zamfira din București, mărită pe fiica sa Ana după un Dumitrache, feciorul medelnicerului Ioniță Colfescu și nepotul Olăneascăi din Găești ot Sud Vlașca. Cum vedem, lucrurile se petrec în familii de boieri de mâna a doua. Găeștii era pe acele vremuri capitala județului Vlașca și avea o importanță mai mare decât astăzi. Puțin după căsătorie, tânărul Dumitrache începe a-și maltrata soția, și nu cu pumnul sau cu palma ci cu ciomagul, și a o amenința cu sabia și cu pistolul. Mama fetei se jăluiește la Vodă și acesta orânduie pe Mitropolit a face cercetare și a-i raporta în scris.”  

 

În jalba stolnicesei sunt descrise abuzurile la care era supusă fiica sa de către jupân Dumitrache:

“Din lume auzeam patimile fiicei mele, și nu le credeam; dar la 29 ale trecutei luni, pornindu-se din cruziciunea minții sale și din rău năravul ce-l are, nemaisocotind că soția sa este însărcinată, băgând-o în casă au închis ușa, au tăbărât cu un ciomag pe ea, bătând-o foarte rău și cu multe vorbe proaste suduind-o și cu sincofandrii și în cea după urmă a scos și sabia asupră-i cu îngroziri ca să-i taie capul și așa speriindu-se de moarte, scăpând din mâinile acestui tiran, au dat năvala la socru-său, tânguindu-și patimile, arătându-și și trupul, cerând sfătuire de la d-lui în ce chip trebuie să urmeze la această sinforă și pericolul de viață, și d-lui a găsit cu cale ca să mă înștiințeze pe mine.”  

Situația descrisă în jalba stolnicesei este confirmată în cursul cercetărilor dispuse de Mitropolitul Dosithei. Acesta nu este de acord însă cu despărțenia ci propune lui Constantin Alexandru Ipsilanti Vodă separarea celor doi soți pentru un an: 

“...găsim cu cale ca cu luminata poruncă a Măriei Tale, Ana soția sa, să șază în casa părintească, la dumneaei Stolniceasa, un an de zile, deosebită de soțul ei, că doar în această diastimă de vreme, se va părăsi pârâtul de netrebnicii și își va îndrepta viețuirea”. 

Nu a trecut însă un an și: 

“...netrebnicul Durnitrache nu numai că nu s'a lăsat de netrebnicii, ci încă s'a dovedit căzut și în patima hoției și se află în osânda pușcăriei! Atunci Mitropolitul nu mai sta la cumpănă și dă carte de despărțenie nenorocitei soții, obligând pe soț a-i înapoia toate zestrele și darurile dinaintea nunții și exoprica, iar soției îi dă voie spre a doua căsătorie. Această anaforă este bine înțeles supusă întăririi domnești.”

Astfel s-a încheiat nefericita căsnicie prin care a fost nevoită să treacă Ana, fiica stolnicesei Zamfira din Găești. Nu pot să nu mă gândesc însă la nevestele care aveau aceiași soartă cu a jupânesei dar care – neavând statutul social al stolnicesei – nu puteau nici măcar să spere să aibă parte de dreapta judecată domnească.

---

Citește și: Divorțul în Bucureștiul interbelic

---

Sursa: articolul “Un divorț în anul 1806” – autor George I. Lahovary – publicat în revista “Convorbiri literare” - numărul din 1 iulie 1891

Continuarea