De vorbă cu doamna Elena Gib Mihăescu

Scriitorul Radu A. Sterescu, autorul ciclului de articole dedicat interviurilor cu soțiile marilor noștri scriitori, publicat de revista “Universul Literar” în anul 1938, consemna:

„Rostul acestei pagini este, de astă dată mai mult, de a strânge laolaltă amintirile celor mai apropiați scriitorului spre a folosi cândva cercetătorului literar.”

Mira și Ionica - fetele scriitorului (stânga)
Gib Mihăescu (centru)
D-na Elena Gib Mihăescu (dreapta)

Gib Mihăescu (n. 23 aprilie 1894 – d. 19 octombrie 1935), pe numele său adevărat, Gheorghe Mihăilescu, a fost unul dintre cel mai importanți scriitori români din perioada interbelică. În doar 7 ani, între 1928 și 1935, Gib Mihăescu a publicat:

• piesa de teatru: Pavilionul cu umbre (1928)
• nuvelele: Grandiflora (1928), Vedenia (1929), Visul (1935)
• romanele: Brațul Andromedei (1930), Rusoaica (1933), Femeia de ciocolată (1933), Zilele și nopțile unui student întârziat (1934), Donna Alba (1935)

Gib Mihăescu a trăit doar 41 de ani, scriitorul fiind răpus de boală în anul 1935. 

---

---

Pentru că “este o fericire să putem afla de la ființa cea mai apropiată amănunte asupra vieții unuia din cei mai reprezentativi scriitori”, vă invit să citiți câteva amintiri despre Gib Mihăescu ale unor apropiați ai scriitorului, precum și interviul acordat de d-na Elena Gib Mihăescu, consemnate în articolul “De vorbă cu doamna Elena Gib Mihăescu”, publicat în revista “Universul Literar”, numărul din 17 decembrie 1938: 

„Cum mi-ar fi putut trece prin minte în primul an de facultate, când veneam să-i fac galerie la „Pavilionul cu umbre", că peste câțiva ani mă voi strădui să deslușesc din amintirile văduvei chipul său luminos? Visam atunci pentru cândva, mai târziu, o apropiere de el, ca de un sfătuitor în ale scrisului, în ale vieții. Îl știam bun, înțelegător, prieten cu oricine i-ar fi solicitat prietenia și eram sigur că nu voi bate zadarnic la ușa lui. Dar n'a fost să fie așa. Legi neînțelese ale firii l-au smuls dintre noi fără de veste. Singură, o soție iubitoare șterge cu mâini tremurânde praful uitării care zadarnic încearcă să se așeze și două fiice duc mai departe mândria numelui lui: Mira Gib Mihăescu și Ionica Gib Mihăescu. 

Cea mai mică, abia de putea rosti câteva cuvinte când sufletul tatălui ei și-a luat zborul spre stelele pe care le urmărea, în fiecare noapte senină, cu telescopul, astăzi părăsit într'un ungher. Poate acum va deslega tainele tăriilor albastre pe care de atâtea ori le-a cercetat, obosit şi îndurerat după ce se pogorâse în scrutare a sufletului omenesc. Adâncimile întunecoase ale oceanului sufletesc și înălțimile luminoase ale cerului l-au pasionat deopotrivă. Întru străbaterea celor dintâi s'a străduit ca scriitor și a reușit să le înfățișeze în cărțile lui de pe acum clasice. Pentru pătrunderea tainelor înaltului visa înfăptuiri noi și multe nopți a stat de veghe făcând calcule misterioase deasupra hărților cerului, cu nesecată râvnă.”

---

---

GIB MIHĂESCU ÎN AMINTIRI

„Am regăsit chipul blând al lui Gib în ochii îndurerați ai soției lui, în glasul ei reținut, în cele două vlăstare fragede care poartă în suflet tristeți prea timpurii. Și l-am revăzut iarăși la apariția neașteptată a surorii devotate, Theodorina. În părul celei care i-a ținut loc de mamă, multe fire argintii s'au ivit de la moartea fratelui drag. Soția și sora au evocat înainte-mi figura lui Gib și eu am notat tot ce mi-au spus. 

Nu sunt lucruri inedite, pentru că Gib. Mihăescu a avut prieteni buni și mulți, dintre aceia care mânuiesc condeiul cu măiestrie. L-au cunoscut și au știut să-l prezinte cititorilor lor în adevărata lumină a marelui său talent și a caracterului său admirabil. Cezar Petrescu, Nichifor Crainic, N. Crevedia au scris despre el cu nestăpânită durere, ca prieteni şi camarazi de redacție. Mai mult decât au spus ei cu greu se poate spune iar mai frumos decât au făcut-o nu îndrăsnesc să cred că aș putea vreodată scrie. Rostul acestei pagini este, de astă dată mai mult, de a strânge laolaltă amintirile celor mai apropiați scriitorului spre a folosi cândva cercetătorului literar.”

FAMILIA SCRIITORULUI GIB MIHĂESCU

„Din copilăria lui Gib Mihăescu, sora lui își amintește o mulțime de lucruri. Le-a spus рагe-se şi d-lui Crevedia care a publicat un articol în Gândirea (Februarie 1936) „Viața lui Gib Mihăescu", vioi și interesant ca tot ce iese de sub pana acestui duhliu și arțăgos scriitor. Nevrând să parafrazez pe d. Crevedia, reproduc mai la vale un fragment asupra copilăriei lui Gib, din articolul cu pricina: 

Frontispiciul articolului dedicat de N. Crevedia
vieții lui Gib Mihăescu, publicat în numărul
din februarie 1938 al revistei "Gândirea"

„Gib I. Mihăescu s'a născut la Drăgășani, în anul 1894, Aprilie 23. O zi sfântă de primăvară, de aceea a primit numele de Gheorghe. Era al treilea copil. Sora lui mai mare, văduva unui ofițer superior, trăiește și, după moartea mamei, dânsa l-a învăluit într'o iubire mai presus de orice frăție. 

Tatăl, Ioan Mihăescu, era avocat în Drăgășani. Avocat-apărător din aceia de modă veche, cu diplomă de la Târgoviște. Foarte inteligent, fire deschisă și întreprinzătoare. Isbutise să facă oarecare stare și adunase multă stimă printre ruralii săi concetățeni, ale căror interese le apăra cu onestitate. Bunicul lui Ion Mihăescu, originar din Gorj, a fost unul dintre oamenii de încredere ai lui Tudor Vladimirescu. Se numea Preda Stegaru, căci purtase, probabil, steagul Revoluției. Gib iscălea multe dintre articolele sale cu pseudonimul Gh. Stegaru, ca un omagiu adus memoriei pandurului. 

Dar copiii avocatului, precum vom vedea, n'au semănat acestei ascendențe de cremene. Ei au primit, toți, sângele subtil al mamei - soția lui Ion Mihăescu - fiica unei boeroaice care se retrăsese la Mănăstirea Dintr'unlemn şi se făcuse călugăriță. Pe fată, însă - o fată din flori, pare-se - n'o reținuse între zidurile sfinte, ci o dăduse într'un pension la București. De aici, copila venea și-și petrecea vacanțele la mănăstire. 

Dar, odată, venind să-și petreacă libertatea Paștilor lângă mama, în diligența care trecea prin Drăgășani, frumoasa domnișoară cunoscu pe chipeșul avocat oltean, pe Ion Mihăescu. După două săptămâni, erau cununați și eleva care n'avea decât 15 ani, nu se mai întoarse la școală... Atmosfera de umbre și evlavii a Dintr'unlemnului influențase mult sufletul fin al doamnei Mihăescu care și-a crescut copiii în leagănul adânc al credinței și al unei desăvârșite cucernicii. Mama lui Gib era o fire aristocrată, blândă și foarte romantică. Citea romane și cărți de istorie, mai ales dintre cele care povesteau viața regilor și a tuturor Curților domnitoare. Două-trei ore pe zi, citea Sfânta Scriptură.” 

GIB MIHĂESCU - COPILĂRIA

„Copil, Gib a crescut la via părintească Groșarea, din satul Călina, de lângă Drăgășani. Bătrânii satului îi povesteau aici despre trecutul în care zăceau ascunse comori bogate, turcești. În visurile copilăriei lui Gib, vor fi jucat, desigur, multe focuri de aur și în nuvelele de mai târziu ale fostului băiat de la vie, vom întâlni, des, obsesia acestor vâlvătăi, în descripția cărora Gib Mihăescu se dovedea un maestru. Era un copil pirpiriu, dar tare drăgăstos. Și de mic îl atrăgea suavul blestem al scrisului. Așa, de pildă, lua hârtii, le împăturea, le cosea și desena pe fiecare pagină tot felul de chipuri. Pleca apoi prin târg, prin centru pe la cafenea și striga cât îl ținea gura: „A apărut „Veselia". Cumpărați „Veselia". 5 parale bucata...” și își desfăcea cele trei-patru exemplare din „Veselia" alcătuită de el și, când îi mai cerea cineva câte un număr, el răspundea satisfăcut:

- De unde să-ți mai dau? Că s'a prescris! - adică s'a isprăvit...
- Dar cine ești tu, mă! - îl întreba câte cineva.
- Eu sunt Giab, ziaristul! - răspundea el, mândru.

Giab era un ungur - Gabor îl chema probabil - care vindea ziare prin târg. De aici i-a rămas numele de Gib. Drăgășanii, familia, toți intimii lui îi spuneau: Gibe.” 

GIB MIHĂESCU - ANII DE ȘCOALĂ

„Urmase clasele primare la Drăgășani. Prin 1902, este înscris în clasa I-a a Liceului Carol din Craiova. În clasa II-a, însă, e mutat la liceul din Slatina. Stă aici în gazdă la sora lui mai mare, căsătorită cu un ofițer. Și la Slatina desena Gibe. Făcea pe deal, în pământ... planurile războiului ruso-japonez. Odată era foarte abătut:

- Ce ai, mă? - îl întreabă sora.
- Te rog să-mi faci rost de-o căpățână de miel mort.
- ???
- Vreau să fac telegrafie fără fir.

Anul următor, avocatul Ion Mihăescu își trimise copiii la liceul din Râmnicul-Vâlcea. Dar Gibe o încurcă aici cu clasa III-a, cu toate că la Craiova și la Slatina fusese premiant. Și iată în ce împrejurare. El și încă alți vreo șase elevi au spart dulapul cu dulcețuri al gazdei și au mâncat-o toată. Elevii au fost reclamați la școală și eliminați, iar părinții au fost trași în judecată de zgripțuroaica bătrână care s'a înscris la despăgubiri cu suma de 80 de lei. Pentru Gibe, eliminarea era încă un motiv de mândrie. Repetă clasa la Craiova. Se distingea la partea literară. Nache, vestitul profesor de Română, care a fost și dascălul unor Nicolae Titulescu, Dr. C. Angelescu și al multor personalități oltene – îl lua'n brațe, în clasă, și-l săruta. La obiectele științifice și mai ales la Matematică, elevul Mihăescu I. Gheorghe era slab.

După absolvirea gimnaziului, se înscrie în cursul superior, secția clasică. Tatăl era foarte mândru:

- Gibe al meu este al patrulea din clasă - se lăuda dânsul.

Până într'o bună zi, când află că la secția clasică nu urmează decât patru elevi. Mihăescu I. Gheorghe era, deci, ultimul...”

GIB MIHĂESCU - CĂSĂTORIA

„Doamna Elena Gib Mihăescu (născută Stănescu) e drăgășeneancă. Pe Gib l-a cunoscut încă de pe când erau amândoi copii. Povestește, tristă, despre vremea când Gib se înapoiase de la Chișinău, după moartea tatălui: 

- Tatăl lui, înainte de a muri și-a exprimat dorința ca el să aibă grijă de cei trei frați mai mici (fuseseră 12 copii). A venit la Drăgășani. Ne-am revăzut. Căsătoria s'a celebrat la 29 Nov. 1925. Bătrânul Ion Mihăescu a fost și el avocat. Gib era hotărât să facă avocatură serioasă, dar nu-l pasiona și de aceea o lăsa pe planul al doilea. La Drăgășani avocații se sculau cu noaptea'n cap ca să poată asculta pe clienți. El se trezea târziu sau chiar de se scula mai devreme scria, în vârful patului, până la ora 8, când pleca la judecătorie. Înfrângerile îl îndurerau peste măsură. Un proces pierdut îl făcea să aibă remușcări, nu pentru mândria lui de avocat șifonată de pierderea unui proces ci pentru clienții lui, mai întotdeauna săraci.

Mai pe urmă a deschis un birou de avocatură, împreună cu doi prieteni: avocații Răuţ și Bogardo. Lucrurile mergeau bine pentru că tovarășii erau pricepuți în meserie, muncitori, cinstiți. Când a fost să împartă banii s'a minunat că partea lui e cu mult mai mare decât se aștepta, ba chiar a cerut celorlalți să mai socotească o dată fiindcă i s'a părut că i-au dat mai mult decât trebuia.

Lipsit de orice distracție, Gib găsea refugiu sufletesc în lectură, în scris și astronomie. Reluându-și o veche preocupare din liceu, își cumpără o lunetă astronomică de la Paris și primea fel de fel de reviste și cărți cu ultimele invenții și descoperiri în domeniul acesta. De atunci cotrobăia printre stele căutând minunile firmamentului. A scris în vremea aceea: „La Grandiflora”, „Vedenia”, „Pavilionul cu umbre” și „Brațul Andromedei”. Pentru „Pavilionul cu umbre” a primit - după cum știi - Premiul I al Asociației criticilor dramatici pe anul 1928. Își împărțea timpul între literatură și astronomie. 

Doamna Gib Mihăescu îmi arată apoi o însemnare a lui în care vorbește despre un „Procedeu pentru asocierea și întărirea puterilor optice a două sau mai multe lunete prin proiectarea imaginilor obiectivelor respective într'un plan focal comun". Cine știe ce valoare practică va fi avut această invenție pe care el n'a trăit s'o vadă realizată. 

- La Drăgășani am stat cinci ani. Ani lungi, plini de necazuri. Cinci morți în familie, lipsuri materiale, viață monotonă de orășel provincial. În 1929, d. profesor Nichifor Crainic îi trimise o telegramă prin care îl chema să vie imediat la București. Grație domniei sale Gib fusese numit șef de secție la Direcția Presei. Ne-am mutat îndată la București. Mai apoi a fost avansat referent și a stat în serviciul Direcției Presei până la moarte.

La București lucra mult. Își impunea un anumit număr de ore pentru scris și respecta cu sfințenie această regulă. Când se așternea pe lucru, zeci de pagini ieșeau înnegrite de sub tocul lui. Scria ușor, ore întregi, fără să facă pauză. Revenea de multe ori și renunța repede la paginile care i se păreau nedemne de el. Făcea și gazetărie. Întâi la „Curentul", apoi la „Calendarul" unde era redactor. Modest și chiar timid, nu avea temperament de gazetar. Nu-i plăcea viața de cafenea și nici atmosfera de intrigă și bârfeală.

Retras, lucra neobosit. Au apărut rând pe rând: „Brațul Andromedei" (1929); „Femeia de ciocolată" (1933); „Rusoaica" (1933); „Zilele și nopțile unui student întârziat" (1934); „Donna Alba". În ultimul an al vieții semnase un contract cu o editură din Brad („Pantheon") pentru un roman, din care n'a apucat să scrie decât 84 de pagini. Mai avea gata două piese de teatru: „Sfârșitul", care se află în cartoanele Teatrului Național și o comedie, „Confrații", actualmente în posesia d-lui Sică Alexandrescu.

Când scria îi plăcea să fie liniștit. Uneori copiii veneau lângă el. Îi mângâia și le spunea blând: Du-te ticule că eu am de scris.

Avea mulți prieteni. La Drăgășani pe avocații Emil Răuţ și Bogardo și farmaciștii Gogu Stoian și Nanei iar la București pe d-nii Nichifor Crainic, Cezar Petrescu, Adrian Maniu, Șeicaru, d-na Apriliana Medianu etc. Nu întârzia cu prietenii în oraș, și rareori îmi cerea voie să iasă seara împreună cu unul sau mai mulți din camarazii lui.” 

GIB MIHĂESCU - SFÂRȘITUL NĂPRAZNIC

„- Viața se scurgea liniștită, egală, cu necazuri și bucurii. În 1935, cu câteva luni înainte de a muri, îl încercau dureri de șale. Întors de la mare și poate răcit, Gib se simțea din ce în ce mai rău. La sanatoriul „Martin Luther" din Sibiu, cu regim și îngrijire, părea că-i merge mai bine. Puține zile mai târziu boala își accelera opera distrugătoare. I se măcinau rinichii. Uremie. În cele din urmă doctorii pierduseră orice speranță. De la sanatoriul Diaconeselor l-au trecut la Spitalul gardienilor publici. Aici s'au stins ultimele pâlpâiri de viață. Două nopți de chinuri îngrozitoare. Numai apa mai alina o clipă buzele arse, crăpate, vinete. Ochii blânzi, ieșiți din orbite, priveau fără să cunoască. Vorbea fără șir. Cerea să i se reprezinte o piesă pe care n'a scris-o și șuiera crâmpeie de operă. D-l Crevedia, venit la căpătâiul lui, a alergat mult în ultimele clipe. Era singurul bărbat alături de cele două femei zdrobite de durere: soția și sora. Nici un doctor, nici un om de ajutor. Agonia a fost lungă și înfiorătoare. Respira greu, din ce în ce mai rar, până când un ultim oftat a îngăduit odihna la ora trei fără douăzeci dinspre ziuă.

Mormântul scriitorului Gib Mihăescu

De la Biserica Albă unde a stat două zile, sicriul a fost transportat la gară și apoi la Drăgășani. În 22 Octombrie, într'o Marți, pe când drăgășenenii culegeau viile, Gib făcea pe brațele prietenilor ultimul drum, de-a lungul urbei natale. Două copile culcau căpșorul în poala mamei, care de aici înainte avea să le fie singurul sprijin în viață.”

---

Citește și: Alexandru Macedonski - povestea tristă a unei vieți

---

Sursa: articolul “De vorbă cu doamna Elena Gib Mihăescu” – semnat Radu A. Sterescu -  publicat în revista “Universul Literar” - numărul din 17 decembrie 1938

Continuarea

Bacalaureatul de altădată: mărturii din presa interbelică

Curiozitatea de a afla cum se desfășura bacalaureatul în perioada interbelică m-a condus inevitabil către articolele publicate în presa de acum un secol. 

 

Pornisem la drum convins că voi descoperi diferențe fundamentale între rigurozitatea de altădată și haosul birocratic sau presiunile din sistemul românesc actual. Însă, pe măsură ce paginile vechi prindeau viață, am realizat că distanța dintre «atunci» și «acum» este, din păcate, mult mai mică decât îmi imaginam.

 

---

---

Pe vremea bunicilor „se făcea carte”

Pe vremea bunicilor „se făcea cu adevărat carte”, nu-i așa? Primul articol citit mi-a adus însă prima deziluzie:

„«Uf, bine că am scăpat!» auzi mai în toate părțile și un oftat de ușurare iese din pieptul celui care îți vorbește de examen. «A fost greu, nespus de greu, nespus de greu mai ales că avea necaz pe mine» și începe să-ți povestească de ce stă rău cu profesorul, care mai în toate cazurile, cu mici excepții, apare în mintea elevilor săi prea sever la examene, prea rău și le poartă necaz din cursul anului.”

De la început, se creionează o cu totul altă imagine decât cea la care mă așteptam. Citesc mai departe, sperând că prima impresie a fost greșită. Dar:

„Peste 2 zile încep examenele de bacalaureat în toată țara. Aici e hopul cel mare. Dacă scapă aici, e bun scăpat. Și de aceea alergări, intervenții, rugăminți, promisiuni la profesori și la oamenii zilei. Părintele trebuie să-și treacă feciorul, politicianul trebuie să-și servească alegătorii, iar profesorii strânși între amenințări și promisiuni trebuie să facă așa cum e bine. Nu-i groază mai mare ca de acest examen. Și nici intervenții mai mari nu se fac la alt examen ca la bacalaureat. Un nou rând de bacalaureați (între 4 și 6 mii) vor lua diplomele în sesiunea aceasta. Câți din aceștia pot să spună că au luat bacalaureatul prin munca lor cinstită, prin ei înșiși, fără să aibă nevoie de cartea de vizită a d-lui deputat, senator sau prefect cutare, sau de protecția unui domn' profesor din comisie, intervenționistul. Nu se face nimic în țară la noi până nu te ploconești, nu te rogi, nu dai bacșiș, nu promiți și nu alergi. Și e trist că intervenționismul acesta a intrat și în școală, acolo unde nu trebuia. De aceea avem atâtea sute de mii de absolvenți, de aceea avem câte 10 candidați pentru un loc vacant. Ce ne vom face mai târziu ‹‹Dumnezeu știe!››”.

Bacalaureat cu și fără mască
(stânga 2020, dreapta 1937)

Cu coada ochiului caut data publicării gazetei din care citesc. O găsesc: 29 iunie 1930. Mă întreb, ca de atâtea ori: „Ce s-a schimbat cu adevărat în România în ultimii aproape 100 de ani?”. Mă mai întreb, de asemenea, dacă ar fi de schimbat ceva în textul acesta pentru a putea fi publicat azi. Răspunsul e, fără echivoc, nu. Textul e atât de actual, încât doare.

---

---

„Intervențiile” în România interbelică

Pentru ca senzația de frustrare să fie completă, o altă meteahnă a societății actuale este „analizată” în același articol: politizarea învățământului, a justiției și a instituțiilor statului:

„Și e mai trist după cum arată un domn magistrat în ziarul «Neamul Românesc» că intervenționalismul a intrat și în magistratură. Articolul sfârșea prin cuvintele: «Lăsați justiția să-și urmeze cursul ei, domnilor politicieni!» Iată unde am ajuns. A trebuit să se ridice glasul unui magistrat, contra politicienilor, cari după ce s'au vârât în administrație, școală, vor să între și la justiție. Mai este armata. Să ne ferească Dumnezeu să între și acolo. Atât ne mai trebuie, și ne-am prăbuși în adâncuri de prăpăstii. Trebuie scoasă politica cât mai curând din școală și din alte instituții de stat. Până acum am văzut oameni în locuri și demnități pe care nu meritau să le ocupe potrivit culturii și muncii lor. De aceia o nouă viață începe pentru noi Românii: începe așezarea edificiului pe temelia pusă de înaintașii noștri. Se cere muncă cinstită de la toți, fără să ne gândim la noi mai întâi, la interesul personal și de moment, ci la interesul general: la fericirea supremă a țării.”

Despre iubirea de muncă cinstită

Urmează concluzia reporterului interbelic – un autor din păcate rămas anonim. El își exprima speranța că viitorul va rezolva problemele semnalate, însă, cu părere de rău, trebuie să-i transmit, în gând, că totul a rămas la fel ca la data scrierii articolului. Din păcate, dacă s-a schimbat ceva, cu siguranță nu este o schimbare în bine:

„De aceea generației de școlari care termină anul acesta școala, trebuie să i se sădească în suflet încă de pe băncile școalei iubirea de muncă cinstită. Ajunge cu atâta politică, cu atâta paradă de vorbe goale, căci am văzut și încă se vor vedea rezultatele, la care am ajuns. Când fiecare din noi nu va avea ca scop decât propășirea țării în primul rând, când fiecare dintre noi va fi demn de postul și funcțiunea pe care o ocupă, când fiecare va ajunge la o situație numai prin muncă cinstită, atunci și numai atunci vom învinge. Credem și așteptăm această biruință. Viitorul ne-o va dovedi-o.” (Articolul „Sfârșit de an școlar”, publicat în numărul din 29 iunie 1930 al ziarului „Cultura poporului”)

Închei cu o știre care are ca subiect tot examenul de bacalaureat. Poate că o să vă descrețesc puțin frunțile. Sau poate că nu...

„Cincisprezece zile de închisoare, pentru că a pălmuit pe un profesor. N. Dumitriu, funcționar din Cluj, i-a dat două palme profesorului Silviu Cosma de la liceul de fete Regina Maria din Cluj, pentru că a dat o notă mică surorii sale la bacalaureat. Profesorul l-a pârât, iară tribunalul l-a judecat pe dl N. Dumitriu la 15 zile închisoare.” (cf. ziarului „Unirea poporului”, numărul din 11 decembrie 1927)

Dincolo de „Bacalaureat”: Alte lecții din istoria educației

Dacă acest subiect v-a stârnit interesul pentru modul în care strămoșii noștri priveau școala, vă invit să explorăm împreună și alte perspective interbelice asupra educației. De la dilemele studenției și până la metodele alternative care au încercat să reformeze sistemul de învățământ, trecutul are încă multe să ne spună despre prezent:

• De ce să te înscrii la facultate? – O radiografie a motivațiilor academice de altădată.
• Școala sub cerul liber: O pledoarie interbelică pentru reîntoarcerea la natură – Când educația însemna mult mai mult decât patru pereți de clasă.
• Metoda Montessori în România interbelică: O alternativă la sistemul tradițional de învățământ – Cum prindeau rădăcini ideile progresiste în Bucureștiul de acum un secol.

Vă aștept în secțiunea de comentarii să discutăm: credeți că soluțiile propuse de înaintașii noștri ar putea funcționa astăzi, sau sistemul a devenit prea rigid pentru a mai fi schimbat? 

Continuarea

Povestea inginerului Grigore Zamfirescu și a fabricii de avioane S.E.T. din Obor

Puțini dintre bucureștenii care se plimbă astăzi prin zona Oborului, pe strada Popa Lazăr, știu că aici, între 1923 și 1946, se scria una dintre paginile de istorie ale industriei aeronautice românești: povestea Fabricii de avioane S.E.T. În centrul acestei afaceri îndrăznețe stătea inginerul Grigore Zamfirescu (1896–1943), un om a cărui viață a fost un zbor continuu între pasiune, tehnică și datorie. 

Cine a fost Grigore Zamfirescu? Vă las să descoperiți în cele ce urmează:

---

---

De pe front la planșeta de proiectare

Născut la București și crescut printre amintirile din Câmpulung-Muscel și liceul de la Focșani, Grigore Zamfirescu nu a fost doar un elev sârguincios, ci un spirit neastâmpărat care a ales calea armelor la doar 18 ani. Ofițer de geniu în timpul Primului Război Mondial, a învățat din greul tranșeelor importanța preciziei. După război, a absolvit cu distincție Școala de Poduri și Șosele, pentru ca imediat să plece la Paris, un important centrul interbelic în domeniul aeronauticii. După stagii intense la uzinele Farman și laboratoarele Eiffel, s-a întors în țară cu o misiune clară: să pună România pe harta mondială a industriei aeronautice.

Dascăl și mentor: O carieră dedicată educației

Dincolo de halele industriale, Grigore Zamfirescu a crezut cu tărie în puterea educației. Debutul său la catedră a fost în anii 1922-1923, la Școala de Pilotaj de la Tecuci, unde a predat viitorilor piloți secretele construcției avionului.

Legătura sa cu Politehnica din București a fost una de suflet. A intrat în universitate chiar odată cu înființarea Secției de Aviație și Armament, o instituție menită să pregătească inginerii de care țara avea atâta nevoie. Cariera sa academică a fost o urcare constantă, demonstrându-i valoarea:

• 1931: Conferențiar suplinitor la cursurile de Tehnologia Materialelor de Aviație și Construcția Avionului.
• 1934: Conferențiar titular provizoriu.
• 1938: Conferențiar definitiv.
• 1941: Profesor titular, reușind să ridice disciplina la rangul de catedră, un tribut adus muncii sale neîntrerupte.

---

---

Moștenirea S.E.T. – „Aripile” ridicate de la zero

Spirit întreprinzător, în 1923 a pus bazele „Societății pentru Exploatări Tehnice” (S.E.T.). Din atelierele concesionate în Obor, a reușit să creeze o adevărată industrie. Avioanele sale – SET-3, SET-7 sau SET-10 – au dus faima României până în Saigon, fiind dovada că și aici, pe malurile Dâmboviței, se puteau construi aparate de zbor capabile să înfrunte norii.

Un sfârșit nedrept

Tragedia a lovit în 1943, într-o zi în care, culmea ironiei, un simplu aparat inert, rămas la sol, i-a curmat viața. Grigore Zamfirescu a lăsat în urmă o industrie înfloritoare și o generație de ingineri pe care i-a format cu pasiune. Astăzi, când privim spre trecut, ne amintim de „profesorul și realizatorul” a cărui neobosită acțiune a demonstrat că, pentru a ridica o țară, ai nevoie de „aripi” – atât în tehnică, cât și în educație.

Dar care este povestea acestui loc fascinant în care prindeau viață visele aeronautice ale epocii? Vă invit să o aflați: 

Fabrica de avioane S.E.T. – în zbor prin „Micul Paris”

Totul a început simplu, în 1923, când Zamfirescu a concesionat atelierele „Federației cooperativei sătești”. Cine ar fi crezut că acele spații vor deveni, în scurt timp, locul unde prind viață primele avioane de concepție românească? Până în 1924, fabrica și-a deschis porțile pentru o secție specială dedicată „păsărilor de metal”.

Fabrica de aviane S.E.T. - secțía montaj (1931)

La început, atelierele erau pline de zumzentul activităților de reparații – se lucra la avioanele Proto-2 ale școlii de la Tecuci sau se transformau bombardierele De Havilland pentru zboruri civile. Dar ambiția nu avea limite. Până în 1931, fabrica se dezvoltase atât de mult încât a devenit oficial Fabrica de avioane S.E.T. inginer „Grigore Zamfirescu”, un nume care garanta calitate și performanță.

Tehnologie și eleganță la Obor

Fabrica nu era doar o hală industrială, ci un spațiu al inovației. Utilată cu mașinării de ultimă oră, a pus Bucureștiul pe harta lumii aeronautice. Aici s-a produs aproape orice: de la avioane de antrenament și vânătoare, până la planoare și accesorii de bord.

Și pentru că entuziasmul nu avea granițe, inginerii de aici au demonstrat că au „lipici” și la eleganță. Îți amintești, probabil, de caroseria aerodinamică din aluminiu construită aici pentru un Ford V8 de competiție? Cu ea, colonelul Alexandru Berlescu și Petre Cristea au uimit presa internațională la Raliul Monte Carlo. Să faci avioane și mașini de raliu în aceeași curte din Obor? Da, în „Micul Paris” totul era posibil!

În zbor spre capătul lumii

Performanțele aparatelor S.E.T. au adus României faimă pe cerul lumii. Raidul București–Saigon–București (20.000 km în 150 de ore de zbor!) condus de Ionel Ghica în 1932 sau victoriile piloților noștri la meeting-urile din Pilsen stau mărturie pentru măiestria celor 1.700 de lucrători care animau uzina.

Deși istoria a fost potrivnică, iar planurile de expansiune au fost curmate de vitregiile celui de-al Doilea Război Mondial, fabrica S.E.T. a rămas în memoria Bucureștiului de ieri ca un simbol al curajului tehnic.

În vizită la fabrica de avioane din Obor 

În toamna anului 1931, un reporter al revistei “Ilustrațiunea Română” mergea în cartierul Obor, pe strada Popa Lazăr nr. 13-15, locul în care funcționa Fabrica de avioane S. E. T. Ing. Gr. Zamfirescu:

„Nu știu dacă se știe, precum nu vor fi știind mulți, că în Capitala noastră funcționează o mare fabrică de avioane, o fabrică modernă, înzestrată cu tot utilajul necesar fabricării oricărui tip de avion. De aceea, zilele trecute, găsindu-mă în preajma fabricii, i-am făcut o vizită. Mărturisesc că am fost întru totul impresionat de cele văzute, o minunată realizare a muncii și minții românești, demnă de a fi salutată de oricare român. O privire de ansamblu asupra clădirilor și instalațiilor, care se întind pe o suprafață mai mare de 2000 metri, dă impresia că te afli în cea mai occidentală fabrică de avioane, un produs al inițiativei particulare care merită toată lauda.”

Fotografii din Fabrica de aviane S.E.T. (1931)

Și, plin de mulțumire, inginerul Zamfirescu a condus oaspetele într-o vizită prin fabrica în plină activitate:

„Rand pe rând am fost condus în diferite ateliere. Am început cu atelierul de ajustaj, unde se execută piesele mecanice; tâmplăria mecanică, unde se prelucrează lemnăria din care se vor construi elementele lemnoase; atelierul de tâmplărie manuală în care se împerechează piesele lemnoase; atelierul de reglaj plane; atelierele de împletit și tapițat; atelierul de sablare; parchetriza și atelierul special de tratament termic al oțelului și duraluminiului. Urmează apoi atelierul de strungărie, rotelaj și, în cele din urmă, hala de montaj, unde 20 avioane așteaptă gata să fie transportate pe aerodrom, pentru zbor.

De curând s-a înființat o secție de optică, înzestrată cu cele mai fine și moderne aparate, condusă fiind de specialiști care și-au făcut studiile în Germania și Anglia; în prezent, această secțiune verifică 200 lunete ale armatei. În afară de atelierele propriu-zise, fabrica posedă magazii speciale de păstrat lemn, cum și depozite de materiale ce se întrebuințează pentru fabricarea unui avion. Terminând cu vizita atelierelor, ne-am îndreptat spre hala de studii. Aici, ingineri și desenatori elaborează planurile de construcție ale avioanelor prototip și de serie.

În prezent, în fabrica de avioane S. E. T. a inginerului Gr. C. Zamfirescu lucrează 350 lucrători, bărbați și femei, la care se adaugă un număr de 40 funcționari, personal tehnic și administrativ. Astfel, începuturile timide din vara anului 1923 au realizat astăzi o grandioasă fabrică românească de avioane.”

După terminarea vizitei, reporterul a mulțumit d-lui inginer Zamfirescu pentru amabilitatea arătată și a plecat cu sufletul plin de admirație pentru tot ce a putut să facă o minte și un suflet românesc.

Moștenirea unui zbor neîntrerupt

Astăzi, când privim clădirile de pe strada Popa Lazăr, poate nu mai auzim zgomotul motoarelor care odinioară sfidau cerul, dar povestea lui Grigore Zamfirescu rămâne o lecție vie despre cum, prin pasiune și neîncetată muncă, un om a reușit să pună aripile României pe harta lumii. Un destin frânt prea devreme, dar a cărui moștenire continuă să zboare prin paginile istoriei noastre.

Pasiunea pentru zbor a fost însă o trăsătură comună multor personalități care au definit aviația românească. Pentru a descoperi și alte destine fascinante care au scris istorie la înălțime, vă invit să explorați și:

• Smaranda Brăescu – Icarul suspendat în nemărginire: Povestea româncei care a doborât recorduri mondiale prin curajul ei neînfricat.
• Irina Burnaia – „Regina văzduhului”: Despre îndrăzneala și eleganța zborului feminin interbelic.
• Maria Mateșan – Destinul unei tinere care a cucerit cerul interbelic: O incursiune în viața unei adolescente care a sfidat convențiile vremii pentru a-și urma visul de a zbura.

Surse:

• Articolul: „O vizită la Fabrica de avioane S.E.T. ing. Gr. Zamfirescu”, publicat în revista „Ilustrațiunea Română”, nr. 36 din 2 septembrie 1931.
• Articolul: „Grigore Zamfirescu”, semnat de D. German, publicat în „Buletinul Societății Politehnice”, nr. 19 din 1943.
• Informații adiționale: Documentări curente despre istoria aviației românești. 

Continuarea

Românca Jany Holt (Ecaterina Ruxandra Vlădescu): O vedetă a cinematografului și teatrului francez

Puțini dintre iubitorii de filme din perioada interbelică bănuiau că fascinanta Jany Holt, o prezență magnetică pe ecranele și scenele pariziene, purta în vene sânge românesc. Primele rânduri ale unei cronici publicate de ziarul „Cuvântul”, la rubrica „Cinematograf”, în numărul din 27 februarie 1938, consemnau cu surprindere:

„Puțini spectatori știu că Jany Holt e româncă. Nu e nici prima, nici ultima româncă la Paris. După toate indiciile Jany Holt are talent. Mai mult chiar decât Elvira Popescu, Alice Cocea și celelalte compatrioate cu numele scris în caractere groase pe afișele publicitare.”

Jany Holt - pe marile ecrane

Analiza jurnalistului de atunci s-a dovedit a fi profetică. Dincolo de strălucirea succesului parizian, simpla adăugare a consoanei „H” la numele de familie „Olt” nu a reușit să estompeze originile actriței. În spatele pseudonimului Jany Holt se ascundea, de fapt, Ecaterina Ruxandra Vlădescu Olt, o artistă care a păstrat o legătură discretă, dar indisolubilă, cu țara sa natală.

---

---

Jany Holt - primii ani

Ecaterina Ruxandra Vlădescu Olt – viitoarea vedetă de cinema Jany Holt - s-a născut în 13 mai 1909 (cf. altor surse în 1912), într-o familie de intelectuali olteni, după cum atestă și numele de familie. A locuit în adolescență pe strada Negustori, din București. În acea perioadă a văzut câteva spectacole de teatru jucate pe scenele bucureștene și a fost atrasă de mirajul scenei. 

“Era copil încă în momentul în care părinții au dus-o într-o zi la marele Constantin Tănase, rugându-l să le spună dacă fata lor are sau nu talent... Actorul s-a uitat adânc în ochii copilei speriate. Fără prea multe ocolișuri, le-a spus: „Se vede cât de colo că are talent! E mai bine însă să învețe o meserie serioasă, de pildă avocatura, ca d-ta!...” (cf. articolului “Mari actori: Jany Holt” – semnat de George Cuibuș – publicat în revista “Ateneu” – numărul din 20 aprilie 1967)

Articolul “Jany Holt – Telle qu'elle est”, publicat în numărul din 21 octombrie 1947 al ziarului francez “La Presse”, rezuma cariera actriței până în acel moment:

“EKATERINA ALEXANDRA VLADESCO-OLT, mai cunoscută acum ca Jany Holt, este, după cum sugerează și numele, de origine română. Născută la București în 1912 (?), ea și-a trăit totuși cea mai mare parte a copilăriei la Nisa. Provenind dintr-o familie de diplomați, a călătorit frecvent. La șapte ani, când a fost prezentată la Tribunal, s-a înclinat atât de jos în fața Reginei Maria a României, încât aproape că și-a pierdut echilibrul.

Viitoarea Jany Holt a ajuns la Paris, pe strada Notre-Dame-des-Champs, la mănăstirea Notre-Dame-des-Sion - unde, puțin mai târziu, urma să intre și Micheline Presle. După ce și-a promovat cu succes bacalaureatul, Jany a intrat la L'École des hautes études commerciales. Acolo a studiat fără prea multă tragere de inimă și numai pentru a satisface dorința familiei sale. Un singur lucru o  interesa cu adevărat: teatrul. Jany cu siguranță nu avea prea multă experiență pe scenă. Nu luase nicio lecție de artă dramatică și jucase până atunci pur și simplu doar în câteva scene nesemnificative precum cele reprezentate în școlile internat... A devenit, totuși, suficient de îndrăzneață încât să meargă la o audiție la Théâtre de la Porte-Saint-Martin și să se angajeze ca „doublure” a unuia dintre actori.

Jany Holt pe afișele interbelice

Dar asta nu a dus-o prea departe... Aflându-se la Viena în 1935, Jany l-a vizitat pe binecunoscutul Brückner, aflat și el acolo. Pur și simplu a declarat acestuia că este gata să se sinucidă dacă nu o pune să facă teatru... Brückner trebuie să o fi luat în serios, pentru că i-a recomandat-o regizorului Georges Pitoëff, care a acceptat să joace în rolul unei micuțe cleptomane într-una dintre piesele sale, “La Créature” (1935). În anul următor, Jany a jucat în „Les Innocentes” (1936), apoi, la Théâtre de l'Œuvre în „Les Indifférents” (1937). Ce-i drept, știa foarte bine că îi lipsea pregătirea clasică a actriței, dar pe de altă parte a înțeles avantajul de a fi pe scenă, în fața publicului real.

Curând, Jany a trebuit să înceapă o nouă ucenicie: cea dintr-un studio de film, pentru că, remarcată pe scenă de Abel Gance, acesta a angajat-o pentru un rol important în “Un grand amour de Beethoven” (1936), rol pe care l-a jucat avându-l alături pe Harry Baur în rolul celebrului muzician. Au urmat “Le Golem” (1936), la Praga, sub conducerea lui Julien Duvivier; “Le Domino vert” (1935), la Berlin, cu Henri Decoin ca regizor; “Les Bas-fonds” (1936), la Paris, cu Loius Jouvet și Jean Gabin ca parteneri, un film de Jean Renoir. Ar fi fost greu să își înceapă cariera pe marele ecran sub auspicii mai bune."

---

---

Jany Holt - o carieră de excepție

Articolul continuă menționând mai multe amănunte interesante din biografia acrtiței:  

"Personalitatea atât de marcată și atât de drăguță a lui Jane Holt s-a dezvoltat puțin câte puțin și este acum în deplina posesie a facultăților ei, astfel că o vedem apoi în mai multe filme, comerciale fără îndoială, dar nu la fel de reușite. Acestea au fost: “Courrier Sud” (1937), „Troïka sur la piste blanche” (1937), „L’Alibi” (1937), „La Tragédie imperial” (1938), „La Piste du sud” (1938) și „La Maison du Maltais” (1938).

Jany Holt în presa franceză ("Le Populaire" - numărul din 24 aprilie 1936 - stânga; "Les Ondes" - numărul din 20 septembrie 1942 - centru; "Comœdia" - numărul din 22 aprilie 1936 - dreapta)
(sursa: gallica.fr)

În timpul ocupației, Jany Holt s-a reîntors la marea s-a dragoste, scena, și a jucat în “Marché noir” (1941), piesă de Steve Passeur. Am văzut-o cu interes și în curioasa “Sainte Jeanne” (1940), de G. Bernard Shaw, precum și în rolul Cathy din “Les Hauts de Hurlevent”, pe care își propusese de mult să îl interpreteze. În cinema, nu am uitat de „Les Anges du péché” (1943), ultimele sale creații fiind cele fiind “Le Baron fantôme” (1943), “La Fiancée des ténèbres” (1945) și “Le Pays sans étoiles” (1946), o lucrare curioasă dar care, din păcate, a fost disprețuită... 

Un foarte mare “succes de public" a fost “Mission spéciale” (1946), film care i-a adus o creștere foarte importantă a popularității, menținută de “Rumeurs” (1947), “Contre-enquête” (1947) (în care a jucat un rol bun, rol destinat inițial lui Aixetty) și în final “Non coupable” (1947).

Jany Holt le admiră pe Greta Garbo, Margaret Sullavan, Bette Davis, Sylvia Sidney, Vivian Leigh și pe Marlene Dietrich. Ea ar dori să vadă studiile psihologice, viața interioară, dezvoltate pe ecran. Speră ca într-o zi să înceapă să regizeze și intenționează să facă acest lucru prin adaptarea unei opere a lui Marcel Proust... chiar comică. În sfârșit, trebuie menționat că în 18 iunie 1945, Jany Holt a fost decorată în Place de la Concorde de către generalul de Gaulle pentru serviciile excepționale aduse Rezistenței.”

Mai multe amănunte despre acest aspect important din viața actriței este dezvăluit în articolul articolului “Mari actori: Jany Holt” – semnat de George Cuibuș – publicat în revista “Ateneu” – numărul din 20 aprilie 1967:

“O altă activitate, tot atât de pasionantă, dar mult mai spectaculoasă și periculoasă, despre care se știe însă mai puțin, este aceea pe care românca Jany Holt a desfășurat-o în rândurile maquis-ului. Dispariția ei de pe scenele și din studiourile pariziene, în timpul ocupației naziste a fost, de fapt... Rezistența, participarea ca simplu soldat anonim în maquis. Ca o înaltă recompensă a patriotismului de care dă dovadă, la 18 iunie 1945 Jany Holt este chemată la Elysee, unde primește, din mâinile președintelui provizoriu al Republicii Franceze, generalul Charles de Gaulle, crucea de război cu distincție, ce se acordă, de obicei, numai celor care au luptat cu arma în mână și numai pentru acte de eroism unice prin amploarea și însemnătatea lor. Întrebată de ziariști care au fost faptele de arme pentru care a fost decorată, Jany Holt, le-a răspuns în câteva cuvinte: „Mi-am făcut, pur și simplu, datoria. Ceea ce am realizat e pasionant, dar am vrut să se știe că și femeile au avut un cuvânt de spus în acest război...” Să adăugăm că actrița româncă a fost singura care a primit, în 1945, această decorație.”

Primul mariaj - care a durat doar trei ani - al actriței Jany Holt a fost cu actorul Marcel Dalio. În 1940 frumoasă româncă s-a recăsătorit cu Jacques Porel, fiul celebrei actrițe Gabrielle Réjane. 

Jany Holt: interviu acordat revistei Cinema

Considerată deja o valoare autentică a ecranului și a teatrului francez, compatrioata noastră Jany Holt (născută Ecaterina-Ruxandra Vlădescu-Olt) a vizitat România în 1969, după o absență de peste 40 de ani. Cu acel prilej a acordat un interviu criticului de fim Alice Mănoiu (interviu publicat cu titlul “Jany Holt: Caut încă rolul ideal…”, în revista “Cinema”, numărul din 1 octombrie 1969):

“Nu știu de unde să încep discuția cu actrița pe care critica franceză de film o comparase cu Bette Davis și Katharine Hepburn, iar cea de teatru cu Duse, cu Elisabeth Bergner. Jany Holt îmi înțelege stânjeneala. Mă întreabă ea prima:
- Ce părere ai despre obsesia tinerilor regizori: erotismul? Mie îmi face lehamite. Dar, ce simț al montajului au! Ai văzut ≪Z≫-ul lui Costa Gavras? Senzațional! Cinematograful e înainte de toate foarfecă. De asta m-am decis să-mi remontez filmul pentru televiziune, ≪Chioșcul cu muzică≫ după Sagan, pe care-l ratasem.
- Regizați numai? Nu jucați?
- Rar. Anul trecut am turnat în Brazilia ≪Le grabuge≫ cu Edward Luntz, un foarte interesant regizor de 37 de ani. La teatru am renunțat. Trebuie să înveți să renunți. Personalitatea noastră are 40 de eu-ri, sunt de acord cu Proust. De ce ne-am încăpățâna într-una, ca Napoleon care, obsedat de India, trecea prin foc și sabie Europa? Eu am nevoie de certitudini, de absolut. Când nu-l găsesc într-un loc, îl caut în altă parte. Acum fac regie pentru micul ecran. Și am căpătat certitudini. Am început cu ce era mai greu: Cehov - ≪Farmacista≫. Mi-am zis: dacă îmi frâng gâtul, mă potolesc. Spre surpriza mea, am reușit. Trei premii internaționale și comenzi pentru o întreagă serie de adaptări pentru televiziunea franceză și germană. Mi-ar place să colaborez și cu televiziunea din țara mea. De asta sunt aici."

Jany Holt în presa din România ("Flacăra" - numărul din 4 octombrie 1969 - stânga; "Cinema" - numărul din 1 octombrie 1969 - dreapta) (disponibile în Digiteca Arcanum)

- Ați plecat demult din România?
- De 40 de ani. Mi-e dor de câmpia Dunării în care am copilărit. Era o haltă, Negoiul... Oare o mai fi existând? Mi-e teamă însă de confruntarea cu trecutul. Aș vrea să-mi păstrez nostalgia.
Oare de asta o fi renunțat la teatru? Nu îndrăznesc s-o întreb. Mă trezesc spunând:
- Se spune că ați fost eleva lui Dullin.
- Da de unde!... Am asistat doar la câteva cursuri de-ale lui. Când m-a întrebat ceva, n-am știut o iotă. M-a dat afară. De ce-o fi trebuind să ne romantizăm biografiile?
- V-ați impus totuși cu roluri stranii, romantice. Succesul cu Kathy din ≪La răscruce de vânturi≫, cu Sybil din ≪Omul nopții≫.
- Nu tocmai. Am debutat pe scenă în rolul unei fetițe cleptomane din ≪Creaturile≫ lui Bruckner. Am jucat apoi ≪Inocenții≫ - o mitomană perversă. A fost un mare succes: 14 lăsări de cortină. Nu știam că sunt pentru mine; un prieten mi-a spus: ≪Citește ce scrie critica≫. Asta a fost greșeala: m-au supraestimat. Aveam un fizic care corespundea rolurilor. În teatru e foarte important. În film, asta-i totul. Vezi strălucita carieră a Brigittei Bardot și a Elizabethei Taylor, pe deplin meritate. În cinema, pornești de la exterior spre interior ca să-ți câștigi personalitatea.
- Ați imprimat personalitatea Dvs. unor eroine din teatrul lui Pirandello sau din piesa ≪Indiferenții≫ a lui Moravia, despre care Colette scria: ≪Mâine tot Parisul o va aplauda pe Jany Holt pentru marea ei scenă cu Raymond Rouleau. Iar despre ≪Sfânta Ioana≫...
- Am jucat adaptarea după Shaw în timpul ocupației, la ≪Theatre de I'Avenue≫. Nemții urmăreau spectacolul cu textul în mână. Se scosese orice referire la englezi, dar și așa ne-au interzis după 30 de reprezentații.
- Ați activat în Rezistența franceză și ați obținut Crucea de război.
- Mi-am ajutat prietenii: norocul făcea să am o casă fără portar. Asta-i tot!
Mă impresionează modestia doamnei Holt; discreția, care e poate dorința de a-și studia conlocutorul, curajul cu care vorbește despre înfrângeri.
- După ≪Heloise și Abelard≫ au urmat trei căderi, una după alta. Am înțeles că nu trebuia să insist. Dar teatrul e un catharsis. Nu mai poți trăi fără el. Am jucat în filme. Peste 25. Nu m-au mulțumit.
- Dar ați lucrat cu mari regizorii Abel Gance, Renoir, Duvivier, Bresson. i-ați avut ca parteneri pe Harry Baur, Jouvet, Stroheim, Gabin, ați realizat roluri importante în ≪Baronul fantomă≫, în ≪Alibi≫, în ≪Țara fără stele≫ sau ≪Îngerii păcatului≫.
- ≪Îngerii păcatului≫ puteau deveni ușor o melodramă. Binele și Răul se înfruntau patetic, eu eram fata pierdută pe care călugărițele căutau s-o salveze. Dar inteligența dialogurilor lui Giraudoux și rigoarea pe atunci a tânărului regizor Bresson au evitat concesiile comerciale. Rezultatul? Filmul se prezintă și azi în numeroase țări. Bresson e omul cel mai onest pe care-l cunosc. Ar putea fi bogat, dar nu face decât ceea ce crede. E greu de lucrat cu el, nu știe ce vrea, dar știe perfect ce nu vrea. E greu de lucrat, dar e magnific. Are o calitate rară: omenia. E ceea ce apreciez cel mai mult la un artist.
- Declarați cândva că așteptați rolul important care să însemne recompensa și orgoliul unei cariere. L-ați găsit în teatru sau în film?
- N-am încetat să-l caut. Am crezut multă vreme că e Lady Macbeth, această stranie personalitate care-și stăpânește bărbatul prin magie și viciu. Astăzi îmi pare bine că nu l-am jucat. Poate mă înșelam asupra lui. Pirandello avea dreptate: arta e o chestiune de optică.”

Actrița Jany Holt și-a continuat cariera până la venerabila vârstă de 94 de ani. A murit în Franța, țara în care a cunoscut succesul, în 26 octombrie 2005, la vârsta de 96 de ani. 

 

Vă invit la lectură: Destine românești pe scenele și ecranele lumii

Povestea lui Jean Yonnel nu este un caz singular, ci parte a unei tradiții remarcabile. De-a lungul deceniilor, vocația artistică a românilor a lăsat o amprentă profundă asupra teatrului și cinematografiei mondiale, demonstrând că talentul nostru a reușit să depășească barierele geografice. Vă invit să descoperiți și alte destine fascinante, de la atmosfera vibrantă a marilor scene pariziene până la strălucirea legendară a Hollywood-ului:

• Silly Vasiliu: vedeta Alhambrei de altădată – O prezență sclipitoare a scenei pariziene, adesea celebrată pe coperțile revistelor de epocă.
• Alice Cocea: viața tumultuoasă a unei „femme fatale” – Portretul unei actrițe cu un parcurs fascinant, a cărei viață a fost tot atât de intensă ca rolurile sale.
• O româncă vedetă a filmului mut: Eliza la Porta – O incursiune în epoca de aur a cinematografiei, unde farmecul românesc a cucerit publicul internațional.
• Un român la Hollywood: actorul Edward G. Robinson – Povestea fascinantă a artistului care a definit imaginea „gangsterului” în istoria filmului american.

Publicațiile citate au fost citite în colecțiile digitale: Digiteca Arcanum și Gallica (BnF)

Continuarea