Una dintre cele mai vechi și impunătoare așezări monahale din România este Mănăstirea Tismana, o străveche ctitorie a Basarabilor ridicată în munții Gorjului.
Situată pe valea cristalină a Tismanei, în mijlocul unor păduri seculare de brad, stejar, fag și castani, mănăstirea reprezintă un prețios tezaur istoric și un reper al patrimoniului național. Numele său provine de la codrii de tisă care acopereau odinioară acești munți, dar care astăzi aproape au dispărut.
"Fum de țigară, miros de cafea, ceai, cremă de ghete, ceapă, acreală de trupuri nespălate, un ciudat amestec, care te sufocă. La mese, oameni cu fețele cafenii, afumate, par mai mult manechine de panoramă scăpate dintr'un incendiu decât oameni care trăiesc. Totuși, prezența noastră tulbură imobilitatea oamenilor asupra cărților de joc sau asupra partidelor de biliard. Câteva siluete de tineri cu șepcile trase pe ochi, încearcă să se strecoare pe lângă noi. Zadarnic omul stăpânirii, cu arma la umăr, baricadase ușa. Și consemnul este destul de aspru: nimeni nu intră, nimeni nu iese!"
 |
| Joc de cărți după miezul nopții la "Cafe New York" |
"Comisarul Niculescu îmi arată mai multe cunoștințe vechi, care-și petrec viața în taverne:- Uite-l pe Severică, client vechi, învârtind cărțile!Severică, surprins de vizita noastră și de amestecul numelui său în discuție, ridică mirat capul... Doi ochi inteligenți fixează mustrător pe comisar, ca și când ar fi vrut să spună: ce ai cu mine, domnule?Patronul localului, un bătrâior simpatic, încearcă să-mi demonstreze că mica lui “cafenea” este local public ca oricare altul, care nu poate refuza ospitalitatea nimănui și că dacă se strecoară, când și când, câte un urmărit de poliție, el n'are nici o vină...- La urma urmei, cine te întreabă pe d-ta? - se răsti un uscățiv cu cotleții roșii.- Domnul vrea să știe ce-i aici, să bea cafea și să privească...Omul cu cotleții roșii, pe când vorbea, zări în norii de fum ai cafenelei figura comisarului. El amuți, se aplecă pe una din mese și se făcu atât de mic încât avui impresia că a intrat... într'o ceașcă cu cafea.- Este singurul stăpân de a cărui frică știe. Încolo, agresiv și obraznic. Nae Doktorul, cunoscut pungaș de buzunare, v'ar fi spus poate și o necuviință, spuse un alt “client" al New-York-ului...Comisarii și medicul care ne însoțeau procedează la cercetarea actelor... Iată unul fără acte, unul cu mutra de apaș care stă nepăsător, ca și când controlul nu-l privea nici pe departe. Este un vechi client al Văcăreștilor, o tristă “celebritate" a cartierului, pe care polițiștii îl cunosc ca pe un cal breaz.- Tot pe aici, “Ciocolată”? - întrebă unul din polițiști. De ce nu te apuci de muncă de vreme ce ai scăpat de închisoare?“Ciocolată” - acesta îi era numele-poreclă - clatină din cap apoi răspunse:- Ce să muncesc? N'au oamenii de treabă ce muncii, d'apoi eu!."
"Un fel de cafenea-tavernă, ceva mai spațioasă decât celelalte, dar deopotrivă de afumată și de tenebroasă. La mese, ici și colo, capete de funcționari îmbrăcați cu paltoane, gata de fugă. În fund, două domnișoare destul de suspecte, jucau de asemeni cărți. Într’o cameră restrânsă, o mare de capete. S'au legitimat în cele din urmă cu cărți de “vânzători ambulanți". Dar ei, probabil, jucau cărți pe bani. Patronul mi-a explicat că aici se întrunesc seara ambulanții - "cei cu... marfa de la foc"- și că toți câți defilează pe dinaintea noastră sunt din aceiași categorie.
“Ambulanții" - printre care se strecuraseră destule haimanale - au ieșit doi câte doi, oarecum grăbiți. Comisarul mi-a explicat că a recunoscut o sumă de tipi care ar prezenta un interes deosebit pentru “galeria tavernelor”, dar că este mai prudent să renunțăm pentru moment la identificarea lor. Mi-a arătat în schimb câțiva care merită să fie pomeniți:
 |
| "Uite roșia, nu e roşia!" |
Unul Leiba, cunoscut sub numele de “Gașperu”, maestrul tuturor pungășiilor, unul care se mișcă ca argintul viu, care “operează" toată ziua și care scapă de cele mai multe ori “printre degete". Cum face, cum drege, “Gaşperu” cade totdeauna ca pisica în picioare. Scandalagiu cu fălcile forfecate de cuțitele apașilor, Gaşperu' pare o pisică cu ochii de sticlă, care miaună, sforăie, se lingușește. Gașperu’ figurează pe toate fișele poliției, cu “observațiile" necesare: “furt prin grant", “pungaș de buzunare", “uite popa-nu e popa", “marfă de furat", “bătaie cu rănire", etc.
 |
| Taverna "La bancheru" din Ștefan cel Mare |
Altul, Take Ocnașu - omul cu ochiul de sticlă - este un stâlp al tavernelor. Condamnat pe vremuri pentru crimă, Take se îndeletnicește cu jocuri de noroc care întotdeauna sunt jocuri la sigur. Dacă de o bucată de vreme nu mai calcă pragul pușcăriei, îl calcă în schimb pe cel al poliției, unde are de regulă “treburi încurcate”: Un cap spart la un chef, un portofel sfeterisit cu viteză de scamator, o mâna “scăpată în tuflă (poșetă)”, un caraiman (portvizit) “anexat" de la un provincial. Sunt “belele” de care știe să se scape vârând pe alții “mesa”. Take Ocnașul este temut de “colegi” și de aceea, adeseori, alții se scuză pentru a scăpa pe "omul cu ochiul de sticlă"."
 |
| Un trio interbelic: Lenuța, Fănică și Mitică |
“Ființă vibrândă la cel mai ușor sunet muzical, îl vezi și astăzi, cum îl vedeau strămoșii noștri, îl vezi de la vârsta de 6-7 ani că îndată ce aude muzica se oprește, tresare, ciulește urechile, își apleacă instinctiv trupul spre partea de unde vin sunetele, fața i se înseninează, ochii încep să-i scânteie, nările-i tremură: își trece limba pe buze, ca și cum ar gusta sunetele, iar degetele-i încep să calce pe zdrențele hainelor, ca și cum ar atinge niște coarde imaginare.”
"I-am urcat sus, la etajul al 5-lea și le-am oferit o masă la cantina instituției. Și-au pus instrumentele pe jos, lângă un perete, apoi așezându-se la masă, cuminți, au mâncat frumos, servindu-se cu îndemânare de lingură, furculiță și cuțit, fără să se murdărească pe mâini sau pe haine. Mă miram cine i-a învățat."
"Doar la sfârșit, când a venit prăjitura, fiecare a voit bucata cea mai mare și au început toți să plângă."
"Taraful s-a desfăcut în mod trist. Cântăreața Lenuța, cu chipul ei drăgălaș și-a pierdut vocea. A fost bolnavă și nu mai poate cânta. A fost nevoită să-și schimbe meseria. Azi vinde gazete pe stradă!Țambalagiului Mitică i s’a întâmplat o mare nenorocire: mâna dreaptă i-a fost retezată de la cot. Iată cum s’a întâmplat drama: copii aveau obiceiul să cânte la restaurant în Calea Plevnei, unde erau foarte bine primiți. Zilele trecute, într’o clipă de pauză, țigănușul Mitică s-a sprijinit de cerceveaua unei vitrine de la stradă, al cărui geam era ridicat în sus. Un chelner vroind să tragă fereastra și mai sus, mecanismul s’a defectat și geamul gros de cristal s’a prăbușit, cu toată greutatea, pe brațul nefericitului copilaș, retezându-i-l. Bietul Mitică nu mai putea deveni, niciodată, un mare țambalagiu, așa cum visase.Din simpaticul taraf ce era cunoscut prin multe mahalale bucureștene, n’a mai rămas decât Fănică. Trist și cu lacrimi în ochi, cutreieră stingherit localurile, pe unde odinioară venea cu taraful lui de care lumea făcea atâta haz. Azi cântă numai el singur din scripcă… iar banii ce-i strânge îi duce lui tată-său – un biet salahor – pentru ca să îngrijească de fratele Mitică, fostul țambalagiu. Soarta nemiloasă, ca întotdeauna, n’a cruțat nici micul taraf, care cutreiera străzile, în nădejdea unui viitor mai frumos.”
 |
| Portul din Turtucaia |
Departe de zgomotul marilor așezări, în inima răsăriteană a Ardealului, acolo unde versantul vestic al Carpaților moldoveni își oglindește culmile în ape limpezi, se află Lacul Roșu — o enigmă geologică ce împlinea, în anii '30, un veac de existență.
 |
| Crescătoria de păstrăvi de la Lacul Roșu (1939) |
Răsfoind articolele din presa de altădată, descoperim că birocrația stării civile din perioada interbelică nu era doar un proces administrativ, ci o veritabilă scenă de teatru social unde se jucau, zilnic, marile acte ale existenței umane.
 |
| „Tați și mame de închiriat” |
Într-un reportaj plin de savoare din anul 1936, atmosfera acestui spațiu era descrisă cu o precizie poetică ce surprinde esența trecerii timpului:
„Oficiul de stare civilă e un loc ciudat. Viața începe și se sfârșește în registre, scrise curat, cu cerneală violetă. Dar aici, firul cel lung al vieții, pe lângă că pornește și se termină în două cărți mari, diferite, se înnoadă în principalele lui momente și... se desnoadă. În holl-ul vechiu forfotește veșnic lume, venită care să declare cu bucurie o existență nouă, care să anunțe, cu tristețe, terminarea unei trăiri.”
Dincolo de solemnitatea funcționarilor și de greutatea registrelor, Oficiul de Stare Civilă era un loc în care speranțele tinerilor la început de drum se intersectau cu pragmatismul celor care transformaseră instituția în sursă de venit. În holul vechi, prima barieră era cea a „binevoitorilor de ocazie", pentru care orice zâmbet avea un tarif:
„Tinerii, în special, vin aici să-și facă formele pentru căsătorie. E înduioșătoare graba lor pentru a face actele pentru o ceremonie care nu-i totdeauna de augur. La registratură, la biroul unde o doamnă gravă înseamnă numele solicitanților, se amestecă, uneori, printre tinerii cari se grăbesc să-și unească viețile, câte un cuplu de bătrânei, cari vor să refacă două căsnicii pierdute. Dar, pe lângă Oficiul de stare civilă trăiește o adevărată pletora de oameni, cari își trag existența de aici. În primul rând trebue socotiți cei cari, în frunte cu gardianul de la ușa principală, spun tinerilor căsătoriți:
— Noroc și voie bună!
Iar părinților fericiți:
— Să vă trăiască! Aceștia sunt siguri de bacșișul lor.” (1)
"Dincolo de simplele urări, mecanismul profitorilor mergea mult mai departe, intrând în zona „aranjării” realității pentru a ajuta solicitantul hărțuit de birocrație. Reporterul vremii surprinde acest aspect într-un dialog plin de cinism cu un astfel de personaj:
— Mă rog, cu ce ocazie pe la noi? Aveți nevoie de martori pentru extractul de naștere, în vederea căsătoriei?
— Cum ai ghicit? Îmi lipsește tocmai așa ceva.
— Să mergem atunci la domnul șef. Ce vârstă doriți să puneți în act?
Îi indic un număr de ani. Martorul de ocazie prinde să închege pe dată un soi de socoteală, apoi când crede că s'a lămurit, începe explicația.
— Spuneți că sunteți din provincie și că din lipsă de mijloace nu vă puteți duce până acolo!
Omul meu se și repezi să caute pe un al doilea tovarăș de meserie, când îi rupsei brusc elanul.
— Lasă, mai e timp, astăzi am venit doar în cercetare...” (2)
Pentru minorii fără consimțământ sau tinerii cu părinți rămași în provincie, familia putea fi improvizată pe loc. La poarta Oficiului, „tați” și „mame” de ocazie, deși uzați de atâtea roluri, ofereau contra cost decorul de onorabilitate necesar oricărei căsnicii:
„Am asistat într’o zi de căsătorii populare, când se uneau peste 100 perechi, cum tații și mamele închiriați cu 200 lei bucata, luau parte fericiți la căsătoria „odraslelor” lor, zâmbind la gândul celor două monede noui și sunătoare.” (1)
Printre figuranții de la poarta Oficiului, două figuri se detașau prin prestanță și vechime. Cel mai bătrân tată de ocazie era Moș Vasile Naum, fost agent sanitar cu un barbison à la Napoleon al III-lea, însoțit mereu de inseparabila sa parteneră, Madam Borcan — o bătrânică înaltă, cu pălărie cu pene și o slăbiciune pentru țuica fiartă. Împreună, aceștia nu vindeau doar servicii, ci „fericire” la preț de ocazie:
„— Eeei, câtă lume am fericit noi! îmi spune moș Vasile Naum. N’ai mata atâta păr în cap la câte perechi am fost noi „tată” și „mamă”. Îi vedeai venind, speriați, ca și cum le sosise ziua de apoi: "Domnule, tata n’a putut veni de la Burdujeni. Nu vrei mata să-i ții locul?” Puteam să refuz să fac eu o faptă bună? De 50 de ani păzim noi gardul grădinii ăsteia și am făcut numai operă dezinteresată... Dacă luăm noi câte o mulțumire că ne-am ostenit, asta o facem așa, din prietenie. Încolo, numai pentru ideal. Noi n’am avut copiii noștri. Așa putem spune că suntem părinții celei mai numeroase familii. Am avea câteva mii de copii. Nu-i frumos lucru?” (1)
Dincolo de rolul de tată de împrumut, Moș Vasile era un personaj omniprezent al vieții publice, nelipsit de la întrunirile politice, de unde își șlefuise stilul de orator. Visul său era însă unul de o modernitate frapantă: profesionalizarea și oficializarea bizarului său meșteșug:
„— Bine, moșule, decorat ești pentru meritele d-tale! Cu ce s’ar mai putea recompensa binele pe care-l faci omenirii? l-am întrebat.
— Un singur lucru vreau, d-le! Să fim recunoscuți oficial. Să nu ne mai fie frică de agenți și să ne dea o odaie în Oficiu. Pe ușă să scrie „Mame și tați de închiriat”. Vrem să fim recunoscuți.
— S’a făcut! Așa o să scriu la gazetă.
La despărțire, bătrânul făcu o mină deziluzionată:
— Nimic pentru noi?
— Cum adică?
— Păi tot ce v’am spus, timpul meu...
— E bani!
— Mai e!
— Cât?
— Păi... ca la declarație de copil: doi poli!
Cu monedele în mână, bătrânul clipi șiret din ochi:
— Și când aveți nevoie, dvs. sau un prieten, Vasile Naum e aici, la postul lui.” (1)
Dacă „părinții de închiriat” ofereau un spectacol al emoției, martorii de ocazie reprezentau latura rece și pragmatică a supraviețuirii urbane. În sala de așteptare, foști birjari rămași fără trăsuri sau pensionari cu venituri „pe sponci” pândeau orice breșă în legalitate, gata să depună mărturie despre fapte pe care nu le-au văzut niciodată, sub îndrumarea oricărui avocat dispus să-i plătească:
„Mai încolo un altul mă ajunge din urmă:
— Aveți nevoie de vreun martor pentru vreun proces la tribunal?
— Bine, dar d-ta nu știi cum s'a petrecut cazul...
— Ce are a face, n'aveți avocat? Mă învață el ce să spun.
— Dar trebuie să juri. Nu ți-e teamă?
Bărbatul cu care vorbesc schițează cu brațul un gest de batjocură.
— Jur c'am stat de vorbă și cu naiba, pentru câțiva poli. Cât despre teamă, am văzut eu multe pentru care cel de sus nu s'a gândit să dea vreo răsplată.
— Iese ceva câștig din micile afaceri de pe aici?
— Slab de tot.
— Ce meserie aveai înainte?
— Birjar.
— Și ce-ai făcut cu caii, cu trăsura?...
— S'au dus.” (2)
Lumea pestriță de la poarta Oficiului de Stare Civilă interbelic — cu ai săi „părinți de împrumut" și "martori de ocazie" — dezvăluie o latură a Bucureștiului de altădată în care nevoile dictau regulile și în care onoarea era de vânzare. Dincolo de cinismul martorilor care jurau „și cu naiba” pentru câțiva poli, rămânea totuși un avertisment moral sever, păstrat în conștiința veche a vremii:
„Pentru că zice dumnezeescul Grigorie bogoslovul: cine va jura strâmb, acela de Dumnezeu se leapădă.”
În acest teatru al supraviețuirii interbelice, fiecare jurământ cumpărat la colț de stradă era o mică victorie asupra birocrației, dar și o pierdere discretă a sufletului, într-un oraș care învățase să tranzacționeze până și cele mai sfinte legături.
Fie că recunoaștem sau că nu o facem, superstițiile ne însoțesc fidel în viață și ne influențează - de foarte multe ori - deciziile sau comportamentul. Asta poate pentru că avem nevoie și de puțin noroc în viață, oricât de raționali ne-am dori să fim.
Lumea teatrului nu a fost nici ea niciodată ocolită de superstiții. Actorii, mai mari sau mai mici, au ținut întotdeauna seama de micile semne prevestitoare ale succesului sau ale… dezastrului (din păcate superstițiile prevestitoare de rău sunt mai numeroase decât cele care prezic succesul). Superstițiile i-au însoțit în carieră și pe marii noștri actori V. Maximilian, George Vraca, G. Timică și Grigore Vasiliu-Birlic. Un reporter interbelic i-a descusut și datorită lui putem să zâmbim azi citind despre nevinovatele lor tabieturi aducătoare de succes:
