În anii de după Primul Război Mondial, autoturismele au început să fie o prezență din ce în ce mai obișnuită pe străzile din România. Între anii 1922 și 1926, importul de autoturisme a cunoscut o creștere puternică, în fiecare an fiind cumpărate 2.000 de unități noi.
În 1926, în țara noastră erau deja 11.000 de autoturisme. În următorii cinci ani, numărul total a ajuns la aproape 26.000, mărcile cele mai prezente pe piața românească fiind Ford, Chevrolet, Renault, Fiat și General Motors. Motoarele cu care erau dotate automobilele deveniseră din ce în ce mai puternice (4, 6 sau chiar 8 cilindri) și mai fiabile. Tocmai de aceea, stabilirea unor recorduri de viteză devenise aproape o modă printre proprietarii de autoturisme.
Eroii cursei: Un prinț al aerului și echipajul său
Vă propun astăzi să citiți povestea stabilirii unui astfel de record – așa cum a fost relatată de corespondentul la Paris, H. Doru, al revistei „Realitatea Ilustrată”, în numărul din 4 decembrie 1930.
Eroul acestui raid nu este altul decât Constantin M. Cantacuzino („Bâzu” Cantacuzino, după cum era cunoscut de publicul larg) – fiul politicianului român Mihai Cantacuzino și al Mariei (Maruca) Cantacuzino. Bâzu a fost unul dintre aviatorii militari de elită ai României din perioada interbelică, dar și un motociclist pasionat, jucător de tenis și căpitan al echipei României de hochei pe gheață la Campionatul Mondial din 1933.
Iată cum începe reportajul vremii despre membrii echipajului:
„...d. Constantin M. Cantacuzino, însoțit de inginer Calcianu și avocat Dinopol”, care „au plecat din București în seara de marți 11 noiembrie, la orele 8:00, cu tema de a întrece recordul stabilit de d. H. Manu în 1927, pe distanța București-Paris (2460 km. în 52 ore).”
Cronologia unui raid automobilistic interbelic
Urmărirea parcursului secundă cu secundă prin Europa interbelică a transformat această cursă într-un adevărat eveniment de presă, publicul din Paris așteptând cu sufletul la gură sosirea bolidului românesc:
“Corespondentul nostru din Paris, care a făcut parte din comisia de omologare a raidului, ne trimite articolul de mai jos cu fotografii speciale pentru “Realitatea Ilustrată”.Joi (13 noiembrie), ora 2: Așteptam, împreună cu reprezentanții ziarului „L’Auto”, sosirea mașinei d-lui Cantacuzino. Conform unei telegrame primite din München urma ca sosirea să aibe loc la această oră. În fața redacției ziarului se adunase lumea, care luase cunoștință încă de dimineață de acest raid. Toți așteptau cu nerăbdare și un tumult neobicinuit se producea când se anunța vreo întârziere. Minutele se succed greoi... și mașina nu apare.
 |
| La Paris, după omologarea recordului |
Ora 2 1/4: Un fluier prelung al sergentului postat la întretăierea boulevardului Montmartre cu rue de St. Montmartre atrage atenția publicului... și câteva secunde mai târziu, o mașină mare, format închis, plină de noroi, isbucnește la colțul străzii ca un bolid, oprindu-se în fața localului ziarului. Drapelele român și francez fâlfâie pe botul mașinii. Românii ce asistă la sosire încep să aplaude și toată lumea ovaționează pe cei ce descind.- Unde e cronometrorul?Nicăieri! În fine, a fost găsit la o brasserie şi adus, aproape pe sus, să procedeze la omologarea recordului. București-Paris în 44 ore și 10 minute - iată performanța d-lui Cantacuzino."
Mărturia de la Paris: Cum s-a trăit cursa din interior
După încheierea
procesului verbal reporterul interbelic a adresat câteva întrebări d-lui Cantacuzino:
"- „Realitatea Ilustrată” a ținut să fie prima revistă care să vă prezinte felicitări... Câteva cuvinte pentru cititorii noștri.- Revista dv., pe care o consider cea mai bună, are dreptul la mai multe cuvinte. Și cu toată oboseala drumului, d. Cantacuzino mă atrage într’un colț și-mi spune următoarele:- Raidul București-Paris, cu intenția de a bate recordul stabilit la 52 ore, mă tenta de multă vreme. Mașina mea e un Buick obișnuit, căruia i-am făcut câteva transformări, dată fiind distanța ce urma să fie parcursă. În ciuda celor ce căutau să mă descurajeze, am adaptat, datorită ideei emise de d. ing. Calcianu, două carburatoare ce alimentau paralel câte un grup de 4 cilindrii. Suspensia a fost întărită, adăugându-se câteva foi de arcuri suplimentare, precum și un rezervor de benzină în plus, cu o capacitate de 150 litri..
 |
| Final de raid |
Plecarea a fost fixată pentru marți, la ora 6 seara. Mașina însă n’a fost gata echipată de drum decât la ora 7 1/4, deci cu o întârziere de o oră și un sfert. Până am îndeplinit formele, s’au făcut orele 7 1/2, când mi s’a dat plecarea din fața Automobil Clubului Regal Român. Atmosfera la plecare era cât se poate de pesimistă. Mulți ne spun să amânăm plecarea cu 24 ore, deoarece eram prea obosiți cu pregătirea raidului. Mă felicit pentru ideea de a fi plecat, neținând seamă de sfaturile amicilor. Vei vedea în curând motivul. N’am făcut nici 500 m. și pe aleea Griviței motorul începu să dea “rateuri”. Atât eu, cât și d. Dinopol am început să ne pierdem curajul. Ing. Calcianu însă îmi spunea mereu:- Mărește viteza, mărește viteza!Într’adevăr, mașina era reglată pentru o temperatură ridicată și viteză mare. Abia ieșisem din București și automobilul începu să funcționeze regulat. Mărim viteza... 60... 80... 100 km. oră. În apropiere de Găești, pac... pană de cauciuc. La Pitești am ajuns cu 20 minute înaintea celuilalt record. Calculasem sosirile în orașele principale, având ca bază orarul d-Iui Manu. Distanța Pitești-Piatra Olt am parcurs-o în condiții bune. Totul era în regulă și eram în avans. La Piatra-Olt, din cauza unei neatenții, am luat un drum greșit și-am fost nevoiți să ne înapoiem o distanță bunicică. Dinopol nu mai înceta: „Semn rău... semn rău...”.- Ba pardon, erai tot atât de superstițios ca și mine! – spuse d. Dinopol, care se apropie între timp de noi.Roata de rezervă începu să joace și ne era frică să n’o pierdem. Mereu eram nevoiți să ne uităm la ea. La Timișoara am ajuns la ora 5 dimineața. Ne-am umplut rezervoarele cu benzină și imediat din nou la drum. Cei 180 km. până la graniță i-am parcurs în condiții mizerabile, din cauza drumului prost. Când să trecem granița, observăm că roata de rezervă lipsește. Dinopol și ing. Calcianu au rămas să îndeplinească formele de trecere iar eu m’am înapoiat să-mi găsesc roata. După 40 de minute eram înapoi. O găsisem.- Și a trântit-o în mașină, spărgând portiera, iar eu până la München am tremurat de frig! – completă Dinopol"
Poveștile unui raid: Viscol, nopți albe și o amendă în Franța
Aventura automobilistică a testat la maximum rezistența echipajului, care a fost nevoit să înfrunte nu doar oboseala extremă și capriciile severe ale iernii europene, ci și rigoarea legii franceze:
"Am trecut granița românească cu 3 ore avans. În Ungaria am mers în condiții excelente, totuși am avut 5 pene de cauciuc până la Budapesta, ceea ce ne-a făcut să pierdem timp și să ajungem cu un avans de 20 minute numai. Eram aproape demoralizat, însă curajul nu mi-l pierdusem. Mai aveam destul drum până la Paris, deci și posibilitatea de a câștiga timp din nou.Pe traseul Viena-Budapesta, cu toate că am avut de înfruntat 3 ploi torențiale, alergam cu 100 km. pe oră și am trecut prin Viena notând un avans de 3 ore. De la Viena la Linz iar ploaie. De la Linz la Salzburg, zăpadă cu viscol. Dacă aș fi amânat plecarea cu 24 ore nu mai puteam trece, deoarece începuse să se depună un strat groscior de zăpadă. Îți închipui, în 24 ore ce s’ar fi depus.Am trecut granița la Salzburg și apoi în 2 ore eram la München. Aci eram așteptați de directorul și personalul ziarului „Münchener Zeitung”, care - cu toate că erau orele 2 noaptea, ne pregătise o primire extrem de cordială. Am fost nevoiți să pierdem 50 minute datorită acestei recepții. Geamul spart de care îți vorbea Dinopol a fost înlocuit cu un carton, și ne-am aprovizionat din nou. De la München la Ulm, drumul foarte prost, ne punea mereu în situații critice, neștiind pe unde s’o luăm.
 |
| Notă din "Le Bulletin Meusien" numărul din 6 decembrie 1930 |
Am ajuns la Ulm la 3 1/2 dimineața. Nici un om pe stradă, care să ne dea vreo indicație, pe unde putem ieși din oraș. În fine, am găsit în gară un bâlbâit, pe care l-am luat cu noi, să ne arate drumul. Îți închipui ce-ar fi fost să așteptăm să ne dea el lămuriri. Am scăpat de Ulm și-am luat drumul direct spre Strassbourg, unde am ajuns pe la 11 dimineața, după ceasornicele pe care ni le potrivisem în București. De la Strassbourg alergam pe șoseaua franceză, cu o viteză medie de 80 km. pe oră. La Arquelle am fost opriți de un agent de circulație, care ne-a dresat un proces de contravenție pentru exces de viteză.Toate parlamentările noastre, invocând motivul cursei, au fost zadarnice. Am plătit amenda, pierzând însă 20 minute."
Notă: incidentul e confirmat de o notă găsită de mine în “Le
Bulletin Meusien”, numărul
din 6 decembrie 1930.
București - Paris în 44 ore și 10 minute
Dincolo de peripețiile administrative și capriciile vremii din centrul Europei, momentul sosirii în capitala Franței a consfințit o performanță automobilistică istorică, celebrată de presa internațională.
 |
| Bucureşti-Paris în 44 ore şi 10 minute |
"Acum iată-ne la Paris deținând recordul București-Paris în 44 ore și 10 minute.- Cum v’ați hrănit în timpul călătoriei?.- Sandwich-uri, șocolată și cafea.Dar toate au trecut, principalul e că am bătut recordul.În momentul acela, ziariștii și fotografii îi luară cu asalt, iar reporterii cinematografici postați în stradă, relamau pe compatrioții noștri, pentru o poză în fața obiectivelor.”
Descoperă și alte mari performanțe interbelice
Dacă performanța de excepție a lui Bâzu Cantacuzino v-a trezit interesul pentru realizările remarcabile din perioada interbelică, vă invităm să descoperiți și alte destine legendare și victorii istorice care au dus numele României pe primele pagini ale presei internaționale:
- Alexandru Papană – primul mare ambasador al sportului românesc – Povestea fascinantă a unui aviator de elită și campion complet, care a cucerit deopotrivă cerul și marile competiții internaționale.
- Smaranda Brăescu – Icarul suspendat în nemărginire – Destinul uluitor al primei femei parașutist din România, care a doborât recordul mondial de salt de la înălțime.
- România, Campioană Mondială la Bob: Povestea succesului răsunător din 1934 – Cronica unei victorii de răsunet pe pârtiile de gheață din Engelberg, unde tricolorul a strălucit pe cea mai înaltă treaptă a podiumului.
- Cronica unei săptămâni sportive a anului 1928 – O incursiune nostalgică în atmosfera efervescentă a competițiilor, meciurilor și recordurilor care pasionau publicul românesc la sfârșitul anilor '20.
Sursa: articolul “Cum se bate
un record (București-Paris în 44 de ore)”
– semnat H. Doru – publicat în
numărul din 4 decembrie 1930 al revistei “Realitatea Ilustrată”
(articol publicat în noiembrie 2017; ultima actualizare iulie 2026)
