Doamnele, pălăriile și teatrul: O poveste despre tensiuni și eleganță

În 1897, moda impunea elegantelor doamne și domnițe coafuri sofisticate și voluminoase. Acoperămintele capetelor erau la fel de opulente: pălării imense, decorate cu pene lungi, exotice, flori și dantelă din belșug. 

 

Chiar dacă se renunțase la împodobirea lor cu păsări împăiate, creațiile purtate de reprezentantele sexului grațios rămâneau niște adevărate grădini suspendate.

 

---

---

Domnii protestează

 

Deși pălăriile erau un simbol al decenței, bunei creșteri și prosperității, purtarea lor peste tot, inclusiv la teatru, a început să creeze probleme. Aceste creații vestimentare elegante, dar impozante, limitau accesul neîngrădit la cultură: spectatorii din spatele doamnelor cu pălării la modă asistau la o reprezentație ce ar putea fi asemănată astăzi cu „teatrul radiofonic”, pentru că nu mai vedeau scena.

 

   

Ca urmare, au apărut proteste vajnice și hotărâte. O campanie de presă, susținută de periodicele vremii, a luat amploare. Dreptul bărbaților de a vedea spectacolele de teatru a devenit o cauză demnă de susținut, după cum era relatat în presă:  

“Ne facem și noi ecoul – spune un ziar – a miilor de guri care cer soluționarea chestiunii pălăriilor gentilelor doamne la teatru. E momentul să-i dăm asaltul definitiv. Asalt! Da! E un asalt în regulă, căci avem de a face cu niște redute monstre, cu niște cupole enorme, cu niște ridicături cu parapete. Pălăriile doamnelor au ajuns fenomenale! Ne prindem că măsoară o jumătate de metru înălțime. Și tu, nenorocitule purtător al unei pălării moi pe care ți-o ghemuiești sub braț sau în buzunar, ești nevoit să asaltezi redute de pene și panglici, pentru a răzbi cu privirea pe scenă." 

Soluția! Cerem soluția! Care ar fi?

Se căuta o soluție urgentă. Propunerile variau. Una dintre rezolvările propuse pentru această mare problemă era:  

"Pălăriile mici și mari să fie lăsate la garderobă. Dar unde le-ar fi putut pune nenorocitul de garderobier? Imaginați-vă 100 de pălării de câte o jumătate de metru cub la garderobă! Ar fi fost nevoie de o odaie de 50 de metri cubi numai pentru pălării!"

---

---

O altă soluție:

"Pălăriile să fie lăsate acasă." Ce? – ni s-ar fi strigat. "După ce că din stal nu ni se văd decât pălăriile, vreți să ne luați singura podoabă cu care ne putem făli?"

Dar întrebarea rămânea:
"Soluția! Unde e soluția?!"

Doamnele cu pălării nu sunt admise în staluri

În urma protestelor tot mai vehemente ale domnilor, „beligerantele” au reacționat: doamnele s-au abținut o vreme de la plăcerea de a mai merge la teatru. Însă, spectacolele fără public feminin nu erau o soluție optimă, chiar și cei mai vehemenți bărbați recunoscând acest lucru.

Astfel, Teatrul Național din București a adoptat o hotărâre oficială, tipărită chiar pe afișele spectacolelor: „Doamnele cu pălării nu sunt admise în staluri”. (În loje erau admise, dar aceasta este o altă poveste.) Aceleași afișe anunțau și că „un vestiar special este pus la dispoziția doamnelor”. 

---

Citește și: Au fugit de acasă pentru a se face actori...

---

 

Aplicarea acestei măsuri nu a fost lipsită de tensiuni, iar „lupta” a continuat. Din fericire, moda este schimbătoare, iar pălăriile au început, cu timpul, să se reducă la dimensiuni acceptabile, punând capăt „războiului”.

Sursa: “Istoria Teatrului Național din București 1877-1937” – Ioan Massoff

Continuarea

Simfoniile străzii: o plimbare sonoră prin Bucureștiul interbelic

Suntem fermecați astăzi de o sumedenie de fotografii care imortalizează imagini ale Bucureștiului interbelic. Pentru a descoperi cu adevărat farmecul acelor timpuri, imaginilor surprinse de lentila aparatului fotografic trebuie să le adăugăm un “ingredient” important: sunetul. Să încercăm așadar să dăm viață acelor imagini. Nu avem nevoie decât de puțină imaginație și de minime cunoștințe muzicale. 

 

Ajutorul nostru va fi, și de această dată Alex F. Mihail, reporter al revistei “Realitatea Ilustrată”:

“Când a sosit în țară principesa Maria de Edinburg, cea care a devenit soția principelui moștenitor Ferdinand al României, a fost ciudat surprinsă de strigătele vesele ale vânzătorilor de pe străzile Bucureștilor. Zic vesele, pentru cei deprinși din copilărie cu dânsele, strigăte devenite o tradiție pentru Capitala noastră... Dar tânăra principesă, de câte ori trecea în trăsură, tresărea surprinsă și întorcea fără voie capul, când răsuna prin apropiere vreun asemenea strigăt, sau mai exact cântec ciudat, care impresionează în mod curios pe acei ce vin pentru prima dată în București.”

---

---

„Mulți străini se plâng de sbieretele oltenilor, care încep să răcnească în zori de zi, de parcă ar fi în pădure, trezind “pe toată lumea din somn”. Prin „toată lumea” înțeleg pe cel ce de abia a sosit între noi. Bucureșteanul este atât de deprins cu aceste semnale încât nu le mai aude și doarme tun, oricât de tare ar striga olteanul. Vânzătorul vestește numai pe gospodinele harnice, pe acelea care se scoală de dimineață... De altfel - nu știu dacă ați observat - oltenii și ceilalți vânzători ambulanți trec pe itinerariul lor cu o mare regularitate, la anumite ore exacte; ei sunt un fel de ceasornic al mahalalei!

Cocoșul dimineții

Când a sosit în București Regina Maria, reporterul interbelic a notat strigătele pe care le auzea frecvent în apropierea palatului de la Cotroceni:

"Unele din aceste semnale ale negustorilor se mai aud și azi. Altele au fost modificate, sau au dispărut cu totul. Când răsuna glasul de cocoș strident și „agitato”:

- Varneviști! (Warme würste  - cârnați calzi)

Cu acel sunet prelungit glisando, de la nota “la”, până la ascuțitul „sol de sus”, știam că e ora 5 de dimineață și că mai pot să trag un somn...

- Varneviști! Varneviști! - striga vânzătorul.

Adică mai mult sughița decât pronunța silabele... De altfel, mai toți vânzătorii de stradă strigau atunci și strigă și astăzi astfel încât un străin nici nu înțelege ce are de vânzare olteanul. Nici bucureșteanul get beget nu deslușește lămurit cuvintele. Se ia mai mult după melodie, pe care o cunoaște foarte bine.

Se spune că Principesa Maria ar fi întrebat într’o zi ce strigă matinalul vânzător și i s’a explicat că varnevişti înseamnă cârnăciori cu hrean, cuvântul derivând de la nemțescul Warme Wărste – cârnați calzi. Pe vremea aceea, pentru o monedă de zece bani, lucrătorul bucureștean, care se ducea în zori de zi la fabrică, putea să-și cumpere o pereche de cârnăciori calzi cu hrean, pe care-i mânca apoi cu mare poftă, cumpărându-și de „cinci parale” pâine."

---

---

Cornuri calde!...

Pe la 6 dimineața trecea prin zonă: 

"...un țărănaș cu picioarele goale și cu un coș jos și lat de răchită în cap. El cânta melancolic, într’o tonalitate cu trei bemoli, într’un tempo ce s’ar putea nota cu termenul consacrat în muzică un moderato:

- Cornuri calde! Franzele calde!

Pe vremea aceea, cu “un ban” - în realitate cu a zecea parte dintr’un leu - se puteau cumpăra patru cornuri. Cu un leu întreg s’ar fi putut cumpăra patruzeci de cornuri! Cântecul era destul de frumos și cu inflexiuni interesante. L-a utilizat mai târziu un compozitor muzical român, care locuiește în străinătate. De multe ori strigătul cornarului modest de pe malurile Dâmboviței, pus cu măiestrie pe note, a răsunat impresionant în sălile mari de concerte ale Parisului."

Miel! Miel!

O oră mai târziu, pe la șapte, trecea un oltean care vindea miei și care:

"...crescând energic sunetele - striga precipitato:

- Miel! Miel! Miel!

Mi se părea că spune:

- Scoală! Scoală! Scoală!

Auzeam ca prin vis și dormeam mereu... Imediat după dânsul venea un altul, care ducea și el miei jupuiți, atârnați pe cobiliță. Ăsta parcă striga pe un ton plin de reproș:

- Hai la miei!

Mi se părea un fel de dojană:

- Nu te mai scoli? Nu te mai scoli?

Deschideam ochii. Soarele era sus pe cer. Săream jos din pat și începeam să mă îmbrac."

Ficăței de vacă!....

Pe la opt: 

"...se zărea în colțul străzii unul care vindea măruntaie de vacă și cânta, cu o voce de bariton, maestoso:

- Ficăței de vacă!

Căimăcel!...

Nu trecea foart mult timp și, pe la ora nouă: 

"...auzeam pe iaurgiul meu, care se credea obligat să se anunțe de la o distanță de o sută de metri cu o voce țipătoare și agitată:

- Iaurt căimăcel!

Iar un altul, care-i făcea concurență și cu care o dată se luase la bătaie, punea cu glas bărbătesc, risoluto:

- Iaurt căimăcel!

Imediat după iaurgiu trecea pe lângă locuința mea o femeie cu lapte covăsit, care anunța pe mușterii ei cu următorul cotcodăcit de găină, precipitato:

- Lapte covăsit!

Pe la ora zece, din când în când, venea un țigan care spoia tingiri. Se vede că în alte zile colinda alte străzi. Acesta striga altfel, scherzando:

- Spoi tingiri!

Ultima notă o arunca vehement în văzduh, cu pasiunea aprinsă a unui tenor de operetă.

— Spoeeee!!

Cu siguranță că acum s’ar fi trezit toți leneșii ce poate mai dormeau pe strada mea. Dacă poate nu auziseră vocea pițigăiată a iaurgiului și cotcodăcitul femeii cu lapte covăsit, era însă imposibil să nu fi auzit vocaliza energică a țiganului."

Adevărul!...

 

Văzătorii de gazete era și ei nelipsiți în bucurștiul interbelic. Și își aduceau cu prisosință aporte în concertul improvizat de sunete ale străzii: 

"Iar mai spre seară, pe la cinci și jumătate, își făcea apariția un "jurnalist", cu “Adevărul”, care făcea să răsune strada cu următorul semnal strălucitor:

- Adevărul! Ediția a patra!

Așa se striga atunci, căci „Adevărul” avea patru ediții, din care ultima se vindea în Capitală.

Orice s’ar spune, strigătele acestea, specific bucureștene, înveselesc strada și gospodina așteaptă cu atenție și cu nerăbdare, uitându-se la ceas, semnalul furnizorului obișnuit. Mai e de observat simțul înnăscut al vânzătorilor ambulanți cari țin seamă în mod inconștient de diferite reguli teoretice muzicale, de echilibrul tactului, de pauze, diezi și bemoli indicați de tonalitatea respectivă de ritm... De bună seamă că aceste strigăte muzicale se explică astfel: în mod instinctiv vânzătorul a înțeles că strigătul vorbit produce un număr mult mai mic de vibrații și impresionează mai puțin ca o succesiune ritmată de note muzicale. Vânzătorii noștri ambulanți fac inconștient muzică, ca și Jourdain al lui Moliere, care făcea proză fără ca să știe...

Autoritățile sanitare au interzis vânzarea pe stradă a „crenvișilor” și a „ficățelului de vacă”. Unele dintre strigările de mai sus s'au modificat, după cum s’au schimbat și prețurile obiectelor vândute... Tabloul de mai sus a căpătat deci și un oareșicare interes istoric. Cu alt prilej vom reda strigătele vânzătorilor ambulanți din zilele noastre.”

Zgomotul de fundal al străzilor bucureștene, la care contribuiau din plin strigătele comerciaților ambulanți, ale vânzătorilor de ziare sau ale lustragiilor - care cu toții se agitau, discutau, se certau – a fost limitat prin toamna anului 1937. Autoritățile de atunci au trecut la contracararea acestui “adevărat dușman” al vieții cotidiene. Pentru un timp bucureștenii chiar au crezut că zgomotul putea fi învins. Dar asta este altă poveste..."

Citește aici articolul: Zgomotul a fost învins?

Sursa: articolul “Compozitorii muzicali și strigătele oltenilor” – semnat Alex F. Mihail – publicat în revista “Realitatea Ilustrată” – numărul din 22 iunie 1933 

 

Continuarea

Dragostea și spionajul: “Mademoiselle Docteur”

Povestea Agentului 1-4 GW

“Trebuie de urgență o știre dintr'un loc inaccesibil? Numai o femeie poate să pătrundă în castelul feudal sub masca de bonă, de damă de companie sau de amantă, în biroul indicat ca prietenă a inginerului, în cazemate, depozite și comandamente ca drăguță a sublocotenentului sau la nevoie ca instrumentul de plăcere al unui ofițer superior îmbătrânit. Ea va reuși să înșele vigilențele noastre, să ne jefuiască sau să ne convingă să comitem o faptă pentru care vom ajunge la stâlp. Și mâna ei, fierbinte dar totuși răcoritoare, se așează pe fruntea noastră și ne ia vederea. Uităm de executarea ordinelor, de fidelitatea față de patrie și de pedeapsa ce ne așteaptă și facem tot ce voiește ea. Toate pasiunile ce pot bântui un suflet feminin, pot fi convertite în acțiuni de spionaj. Desfrâul ca și iubirea sinceră pot servi aceluiași scop.”

L’Image (numărul din - 1 ianuarie 1934)

Vă invit să ne continuăm – în compania aceluiași reporter A. Munteanu al revistei “Realitatea Ilustrată” (în articolul publicat în numărul din 2 septembrie 1934) - incursiunea din lumea femeilor-spion de altă dată și să încercăm să devoalăm destinul unei alte maestre a spionajului de la începutul secolului trecut. Astăzi despre:

---

---

“Mademoiselle Docteur"

 

“Mademoiselle Docteur” sau “Fräulein Doktor” – cunoscută și datorită numelui de cod pe care l-a făcut celebru  - Agent 1-4 GW – a fost fără îndoială cea mai celebră femeie-spion din timpul Primului Război Mondial. Faptul că nu a fost deconspirată niciodată a făcut ca adevărata ei biografie să rămână până astăzi învăluită în mister. 

 

Producțiile cinematografice interbelice care o aveau în prim plan pe “Mademoiselle Docteur” au contribuit și ele din plin la nașterea unor adevărate legende urbane legate de activitatea acestei maestre a spionajului. 

 

“Mademoiselle Docteur” pe afișele interbelice

Vă voi spune acum povestea celebrului agent 1-4 GW, așa cum era prezentată cititorilor de revista “Realitatea ilustrată” în numărul din 2 septembrie 1934:

Dragoste și spionaj

 

Identitatea de “Mademoiselle Docteur” este de cele mai multe ori asociată cu aceea a a unei frumoase berlineze - Anne Marie Lesser (n. 1886 – d. 1932) – care la 16 ani s-a îndrăgostit de un ofițer din armata prusacă: 

“Domnișoara doctor devenise agent secret deoarece purta în suflet o rană îngrozitoare: năruirea primei iubiri. Otrava dulce a amorului se strecurase în sufletul și inima ei la șasesprezece ani, când Annemarie Lesser purta cozi lungi galbene. Dacă la etatea aceasta nu ar fi cunoscut pe căpitanul Wynanky, ar fi rămas mai departe fecioara cuminte, zâna viitoare a unei case de buni burghezi. Așa, ea jertfește totul pentru a putea iubi pe căpitanul Wynanky. După câteva luni părinții ei au izgonit-o. Se refugiază la căpitanul ei, dar nenorocirea o urmărește: acesta contractase atâtea datorii încât nu are altă scăpare decât o căsătorie cu o femeie bogată. Wynanky o iubește pe mica Annemarie și renunță la uniformă. Trece la serviciul de spionaj și primește primele însărcinări.”

---

---

Tânăra lui iubită îl ajută în activitatea de spionaj. Din păcate drama celor doi îndrăgostiți nu se oprește aici:  

“La a doua însărcinare, de a cerceta fortificațiile graniței franceze, el pleacă cu Annemarie - cu care se logodise între timp – reușind să adune informațiunile și planurile căutate. Dar bucuria reușitei nu este lungă: încă pe drum i se face rău. Când ajung la Berlin este prea târziu; infecția la apendice nu mai putea fi îngrădită și el moare.”

Moartea logodnicului a fost o adevărată dramă pentru frumoasa Annemarie. O dramă care avea să îi hotărască destinul: 

“Izgonită din casă și lipsită de sprijinul celui iubit, Annemarie “se lasă condusă" la gară de un ofițer bătrân și în timp ce ea plânge și umblă ca o lunatecă, însoțitorul ei vorbește cu un alt ofițer: o excelență. Propunerea este aprobată și Annemarie este primită la școala de spionaj. Dacă tot vrea sa moară, să nu o facă în mod inutil. Mai nobil e să se expuie pericolului, în folosul patriei. Și ea devine o elevă ferventă.“

“Mademoiselle Docteur” în Vosges

 

Faptul că frumoasa berlineză vorbea perfect linba franceză o recomanda pentru activitățile de spionaj în țările francofone: 

"Dragostea moartă îi dă puteri miraculoase fetei tinere. În ajunul răsboiului, este trimisa în Belgia, Franța, Anglia, Italia și de pretutindeni reușește să aducă planuri exacte, fotografii revelatoare, date precise. Metodele ei sunt originale: în Franța sosește sub identitatea unei tinere franceze care pictează. Curând, un căpitan se îndrăgostește de ea și sub apărarea lui, Annemarie fotografiază toate întăririle și capătă toate detaliile despre apărarea munților și pozițiilor din Vosges, în cadrul unei manevre mari. Căpitanul este în culmea fericirii: mica și încântătoarea lui prietenă dispare însă aducând toate datele, mai multe decât visase, șefului ei din Berlin, domnul Mathesius. Din ziua aceasta, perioada de încercare este terminată și Annemarie capătă indicativul “1 și 4, G și W” cunoscut numai șefilor supremi.”

Mademoiselle Docteur” și căderea Liége-ului

 

Următoarea misiune nu a întârziat foarte mult. Annemarie Lesser este trimisă în Belgia pentru a culege informații legate de sistemul de apărare al orașului Liége. Informațiile procurate de ea - ca urmare a seducerii locotenentului Rene Austin - au fost decisive pentru cucerirea orașului belgian de către trupele germane:

“Imediat pornește pentru a cerceta fortificațiile belgiene, care trebuiesc distruse în caz de război. În primul rând: Liége! Victima este de data aceasta un tânăr ofițer belgian, care o conduce cu automobilul la… toate fortificațiile! Annemarie fotografiază cu un aparat minuscul, notează numărul și calibrul tunurilor, iar în clipele când este singură, face schițe și rapoarte pe hârtiuțe mici. Și țese dragostea cu ofițerul belgian, vrăjit de atâta frumusețe și candoare. Pe drum, nu departe de o fortificație, automobilul lor are o pană de cauciuc. Întâmplarea face ca ea să piardă un bilețel: când și-a deschis poșeta, vântul i-a luat una dintre hârtiuțe. Ofițerul o aduce, aruncă o privire pe ea: datele fortului din apropiere! A rămas ca lovit de trăznet. Galben ca ceara se așeză la volan și oprește la primul post de jandarmi, unde intră spre a cere arestarea ei.

Dar Annemarie pornește cu automobilul, în viteză nebună. Pocniturile armelor nu o intimidează: neștiind să conducă volanul, merge în zig-zag… După câtva timp, automobilul nu mai merge: benzina e pe isprăvite. Ea răstoarnă mașina în șanț și vehiculul ia foc. Este ciudat că automobilul nu a prins-o dedesubt și că ea poate fugi prin pădurea apropiată, până la un fluviu. Aici se desbracă în pielea goală, păstrează numai poșeta și înoată până la mijlocul apei. Tocmai trecea un mic vas de pescari, spre Olanda. Pe neașteptate, apar două mâini pe bord și o nimfă se urcă din apă, în vas. Primul ei gest este ca să întindă două bilete de o mie. Soția pescarului o ascunde și ea trece granița spre Olanda. Conținutul poșetei îi face surprize noi lui Mathesius.”

Misiunea nu se oprește însă aici: 

“Răsboiul este la ușă și Annemarie pornește la Paris, ia parte la marșul armatei spre Belgia, este primită în popotele ofițerești și în salonul de primire al generalilor comandanți până ce aduce toate știrile, auzite chiar din gura șefilor adversari. Abia așteaptă să poată fugi, pentru că ceea ce a auzit este îngrozitor de important. Trece granița și se aruncă în primul automobil, cerând să fie dusă la comandament. Când telefonul vestește că a sosit “1 și 4, G și W”, ofițerii serviciului de informațiuni știu că au sosit știrile așteptate și raportul ei este decisiv. În aceiași zi, trupele germane asaltează granița belgiană.” 

Misiunea franceză

 

Informațiile obținute de frumoasa Annemarie în următoarea ei misiune aveau să ducă la demascarea unei întregi rețele de spionaj franceze: 

“Annemarie ajunge în Franța, sub masca unei țărance tinere franceze, cu pistrui, proastă, săracă, îmbrăcată în zdrențe. Se angajează ca servitoare la serviciul de spionaj francez. Ochii experți ai subofițerului descoperă că fata simplă de la țară, deși prostuță și murdară, este frumoasă… Munca ei este grea: spală birourile, curăță ferestrele, sub pază. Freacă cu perii mari treptele care duc la birouri și suferă, de ți-e milă de biata țărancă. Ziua, nimeni nu poate intra în aceste birouri, iar noaptea când se face curat, subofițeri înarmați stau de pază. Până ce într'o noapte, fiind zi de sărbătoare, numai un subofițer de serviciu rămâne în oficiu. Și bineînțeles, Annemarie…

Bietul plutonier, nu-și dădea seama de ce zâmbește prostuța servitoare. O vede frumoasă…  Și cum știe să sărute… Anemarie pune ceva în vinul bărbatului și apoi se apucă de lucru. Uneltele fine de oțel sparg încuietoarea unde ea știe că trebuie să fie listele agenților secreți. Găsește într’adevăr lista spionilor din serviciul aliat și imediat dispare. Nimeni nu o regăsește, însă peste două zile, trece granița spre Elveția, împușcând trei soldați care voiau s'o cerceteze. Când ajunge în Germania, rețeaua de agenți aliați este demascată și, cu mici excepții, exterminată.”

Sfârșitul aventurii

“Așa activează ea, trecând mereu din Germania în Franța, travestită când în soră de caritate, când în mare doamnă de elită, răsbunând pe Wynanky al ei. Ca să poată suporta tensiunea nervoasă, se obișnuiește cu stupefiante. Când răsboiul se termină, ea este internată într'o casă de sănătate, în Elveția. Azi, Annemarie nu-și mai aduce aminte de nimic. Mintea ei este învăluită și numai amintirea lui Wynanky mai trăiește în ea. Ea merită coroana de regină a spioanelor, căci nu dorul de aventuri, nici pasiunea nu au călăuzit-o, ci o dragoste moartă și iubirea de patrie.” 

---

Citește și:  Dragostea și spionajul - Frumoasa turcoaică

---

 

Legenda spune că faimosul agent 1-4 GW ar fi murit într-o clinică din Elveția în anul 1932 ca urmare a nebuniei induse de dependența de morfină. Adevărul însă a rămas învăluit în mister… 

Surse:

(1) articolul “Dragostea și spionajul” - semnat de A. Munteanu - publicat în revista “Realitatea ilustrată” - numărul din 2 septembrie 1934

(2) pagina Fräulein Doktor

Continuarea

Nicolae Vaschide: Povestea tragică a unui tânăr savant genial

“Moartea lui Vaschide a produs o mare impresie și o surpriză dureroasă. Se știe cum acest tânăr savant a urcat treptele cele mai înalte ale culturei, ajungând director de laborator de psihologie patologică al Școalei de Haute-Études (azilul de Villejuif) (notă: Nicolae Vaschide a fost Director adjunct al Laboratorului de psihologie patologică de la Ecole des Hautes-Etudes din Villejuif) prin munca sa proprie. Disparițiunea sa în vârstă de 33 ani lasă un gol în lumea savantă. Pentru România pierderea e mare – dar mulți din cei din țară nu știu nimic, nici de savanții sau scriitorii săi – nici de artiștii care duc numele țărei în zări depărtate – prin gloria lor. La înmormântarea lui Vaschide s’a putut vedea cât știa străinătatea să aducă ultimele omagii unui om de valoare. Toată lumea artistică, savantă, elita cea mai aleasă din Paris, a venit la Capela Română – apoi la cimitirul Montparnasse - să conducă la ultimul locaș pe tânărul savant (...).” (1) 

Nicolae Vaschide și scrierile sale

Acest fragment dintr-un articol publicat de ziarul Adevērul în numărul din 8 octombrie 1907 este cel care mi-a stârnit curiozitatea și m-a motivat să încerc să recompun, măcar în parte, biografia acestui savant român genial.

Nicolae Vaschide (n. 1874 – d. 1907) a fost un important psiholog și psihiatru român, un cercetător care a adus o contribuție prețioasă în domeniul psihologiei experimentale. Este de menționat că lucrările și studiile sale sunt tipărite și azi, la mai bine de un secol de la prima lor publicare.

---

---

Nicolae Vaschide - anii de școală

Nicolae Vaschide s-a născut la Buzău, în iarna anului 1874: 

„6 Decembrie 1874 (notă: dată cf. calendarului iulian; biografiile savantului menționează data nașterii conform calendarului gregorian: 19 decembrie 1874). Ziua Sfântului Nicolae. Orășelul Buzău era vătuit într’un strat proaspăt de zăpadă. Pe str. Carol, la No. 32, într’o casă modestă, un copil apărea la lumina vieții.

Lunile și anii se scurg în mers domol, fără schimbări deosebite, în timp ce băiețelul se înalță, trece prin clasele primare și de acolo intră în gimnaziul local. Chipul îi era dăruit cu o marcă a frumuseții cum rar întâlnești, iar flacăra inteligenței izvora clocotitoare ca lava unui vulcan, care are puterea să se reverse cât ochiul poate cuprinde zările. 

Directorul, om cult și devotat învățământului, nu întârzie ași da seama de calitățile excepționale ale tânărului Nicolae Vaschide. Îl supraveghează și îi dirijează de aproape studiile, trimițându-l ca bursier la liceul Sfântul Sava, apoi la Facultatea de litere. Cunoștința cu filosofii i-au deschis cel mai minunat drum. Descartes, Kant, Nietzsche, Schopenhauer, Leibnitz l-au atras pe dată.” (2) 

După absolvirea Școlii medii din Buzău, Nicolae Vaschide și-a continuat studiile la liceul din orașul natal și la Colegiul Sfântul Sava din București. Bunul său prieten, scriitorul și publicistul Radu D. Rosetti rememora acei ani:

“Pe Nicolae Vaschide l’am ales dintre toți, acum optsprezece ani, dintre colegii de la internatul Sf. Sava. Ne-a legănat copilăria împreună crăcile bătrânului salcâm din curtea internatului, în care ne suiam în splendidele zori de mai, chipurile să preparăm examenele, dar în realitate să cetim pe Lucrețiu, clasicul nostru favorit; împreună am admirat, în amurg, de pe acoperișul aceluiași internat, pe când ceilalți colegi jucau rișca prin grădină, melancolicele apusuri din cetatea lui Bucur, când cupolele vechilor biserici par aprinse în bătaia soarelui; împreună am petrecut în urmă multe vacanțe la Buzău, lângă tușica de o sută de ani, care de istorisea, râzând de frica noastră copilărească, cum a mâncat ea la Constantinopol plăcintă cu carne de om...” (3) 

---

---

Nicolae Vaschide și-a continuat studiile la Universitatea din București: 

“Întâiul și la facultate, a trecut licența în litere Magna cum laudae. De pe scările Universității s’a scoborât și cu o tovarășe de viață la braț: d-șoara Victorița Zamfirescu, fiica profesorului universitar din Iași, vecina lui de bancă la cursul de filosofie al d-lui Titu Maiorescu.” (3) 

Nicolae Vaschide și soția sa Victoria

Nicolae Vaschide - evenimentul care i-a schimbat destinul

Anul 1894 a adus în viața viitorului savant un eveniment care urma să îi schimbe destinul:

”Take Ionescu, pe atunci ministru al instrucției publice, aduce la universitate pe un profesor francez, Alfred Binet, director al laboratorului de psichologie experimentală al Școalei de Înalte Studii de la Sorbona. Nicolae Vaschide, entuziasmat de lecțiile profesorului, făcea dări de seamă prin ziare și devine astfel în curând amicul acestuia. Binet îl povățuiește să vină la Paris pentru a-și termina studiile, oferindu-i în același timp un loc în laboratorul său.” (2) 

Același eveniment este menționat și de Radu D. Rosetti: 

“Tocmai venise în țară celebrul psiholog Binet, adus la noi de dl. Take Ionescu, pe atunci ministrul școalei, să predea câteva lecțiuni la facultate. După două-trei convorbiri cu Vaschide, savantul a fost cucerit de inteligența tânărului licențiat, și iată-l pe acesta decis să plece la Paris, să-și ia doctoratul. Bursa Hillel, pentru un sârguitor ca el, era indicată. Revăd seara din ajunul plecării. Aud și acum nobila lui aspirațiune: Aici e ușor să fii întâiul... Acolo să vezi ce pot eu, Ali!...” (notă: cei doi prieteni se adresau unul altuia numindu-se “Ali” – “probabil fiindcă așa îl chema pe bragagiul furnizor al liceului” – preciza Radu D. Rossetti) (3)

Nicolae Vaschide - cariera pariziană

Cariera pariziană a savantului român Nicolae Vaschide a fost una cu adevărat remarcabilă:

„Vaschide scrie o lungă serie de lucrări, în colaborare cu Binet, obținând diploma Școalei de Înalte Studii (secția științifică) și urmând în același timp și cursurile Facultăți de Medicină, cu lucrări practice la Salpétriere și Bicêtre. Creându-se un laborator de psichologie în azilul Villejuif, tânărul medic este numit șef al lucrărilor. Atașat la Sorbona în calitate de conferențiar, ocupă acest post post până în ajun de fi numit profesor titular la Universitatea Franței, adică până la moartea sa. Compatriotul nostru nu împlinise nici treizeci de ani când își crease un nume mare în lumea științifică. Peste 150 de comunicări au fost făcute de el Academiei de științe și medicină. Dar opera lui consistă nu numai din articole de revistă și experiențe de laborator; el inventa aparate pentru care orașul Paris i-a decernat un premiu. 

Nicolae Vaschide - Scrieri de ieri

Publica, singur sau în colaborare cu diferiți savanți, lucrări de mare importanță: Les hallucinations télépathiques; l'Essai sur la psychologie des monstres humains: La psychologie du rêve; Le reve prophétique dans Yantiquité. Toate aceste studii conțin idei noi, originale, intrând astăzi în domeniul clasic. În 1903, Nicolae Vaschide a pus la punct, după șase ani de lucru, publicarea unei mari lucrări asupra mecanismului “Logicei morbide". El fusese condus la acest studiu în urma numeroaselor cercetări experimentale asupra Viselor. “Le sommeil et les reves" este una din cele mai interesante cărți din acest domeniu. El trece în revista concepțiile savanților, neomițând teoria freudiană.” (2)

---

Citește și: Institutul Cantacuzino – de ieri și de azi

---

“După câțiva ani de colaborare cu Binet – la laboratorul colegiului francez – studiile lui Nicolae Vaschide încep să fie publicate în cele mai importante reviste de psihologie ale epocii. Ceea ce domină în cercetările lui Vaschide e un spirit solid și o metodă experimentală proprie. Debarasat de toate prejudecățile metafizice ale psihologilor de școală veche, lucrările sale poartă marca acelui biologism științific care e baza filosofiei moderne – cum o spune d. Felix le Dantec. (...) O cunoștință nouă îl ajută mult în întărirea convingerilor sale – această cunoștință este a d-lui Toulouse (notă: Édouard Toulouse), medic la spitalul Villejuif și un psihiatru de mare valoare, dublat de un psiholog de elită. N. Vaschide părăsește Institutul de psihologie a d-lui Binet și devine tovarăș de muncă a d-lui Toulouse. În acel azil N. Vaschide publică o serie de studii foarte interesante între care cele care au devenit populare, pot spune, sunt studiile sale asupra Visurilor, asupra Delirului, asupra Monstruozităților, acestea din urmă formau un început de psihologie morbidă.” (5) 

Nicolae Vaschide - republicări de azi

Radu D. Roseti preciza referindu-se la cariera savantului român: 

“A speriat Parisul, dacă se poate zice astfel. Profesorii au rămas înmărmuriți de erudiția omului acestuia; revistele științifice mondiale s’au întrecut să-i ceară articolele de psihologie; un miliardar american i-a propus să înființeze la New York o catedră specială pentru dânsul, iar Binet, faimosul Binet, s’a simțit onorat să publice cărți sub iscălitura Vaschide et Binet. (...) Profesorii de la Sorbona îi citează în conferințe lucrările, societățile științifice îl deleagă să le reprezinte în congresele din străinătate, decorat cu Bene-Merenti și Palmele Academice (în așteptarea Legiunei de onoare) s’ar părea că și-a atins apogeul.”

Cu toate acestea, Nicolae Vaschide plănuia să se întoarcă în țară. Radu R. Rosetti menționează: 

“După ani de despărțire, ne-am văzut toamna trecută la Paris. Ali al meu era maitre Vaschide, căruia savanții îi făceau anticameră. Băiatul modestului arendaș din Buzău cucerise Parisul. (…) Seara ne-am făcut planuri, căci cu toate că cercul lui de activitate ar fi fost prea îngust la noi, ținta lui era să se întoarcă tot în țară, unde-l aștepta o catedră universitară. Toată discuția rămăsese la crearea unui laborator în care să poată să experimenteze.” (3) 

Planul de a se reîntoarce în țară a rămas – din păcate - neîmplinit. Nicolae Vaschide a murit în 17 octombrie 1907, la Paris, răpus de pneumonie. A fost înmormântat în Cimitirul Montparnasse. 

Trei decenii mai târziu, articolul “Comemorarea în Franța a unui savant român: Nicolae Vaschide”, publicat în numărul din 26 august 1936 al ziarului “Adevērul” consemna:

“Vaschide a murit în puterea vârstei, la 33 de ani. Era abia la începutul ascensiunii sale științifice. Nu-și pusese în lumină decât o parte din vastele lui mijloace de investigație și cercetare în domeniul psihofiziologiei. Și totuși, opera lui este dintre cele mai valoroase: a publicat nu mai puțin de 14 cuprinzătoare volume, fie singur, fie în colaborare cu Binet și Toulouse, al căror conținut n'au încetat o clipă să părăsească linia noutății. Dar în afară de aceste cărți cu faimă universală, mai sunt răspândite prin reviste și ziare zeci și zeci de articole și studii, fără a socoti “comunicările” făcute Academiilor de medicină și științe, comunicări care ele singure pot furniza material important pentru 4 volume…” (4)

---

Citește și: Chiriachița Atanasiu-Bénisti - un medic al celebrei clinici Salpêtrière

---

Continuarea