16 noiembrie 2026
13 noiembrie 2026
Una dintre cele mai vechi și impunătoare așezări monahale din România este Mănăstirea Tismana, o străveche ctitorie a Basarabilor ridicată în munții Gorjului.
Situată pe valea cristalină a Tismanei, în mijlocul unor păduri seculare de brad, stejar, fag și castani, mănăstirea reprezintă un prețios tezaur istoric și un reper al patrimoniului național. Numele său provine de la codrii de tisă care acopereau odinioară acești munți, dar care astăzi aproape au dispărut.
Mănăstirea Tismana: Scurt istoric
Așezată la poalele muntelui Vulcan, la 35 km de Târgu-Jiu, Mănăstirea Tismana este a doua ctitorie a cuviosului Nicodim, întemeietorul monahismului românesc (după Vodița, ridicată la 1362).Vechile scrieri spun că acesta, întors în Țara Românească în timpul lui Vlaicu Vodă:
“...a cutreierat părțile dinspre munte, „căutând locul cu căderi de apă despre care era înștiințat în chip minunat că trebuie să cuprindă o nouă zidire bisericească a lui”. Un ciobănel, care-și căta porcii prin păduri, îl îndreaptă la el și Nicodim face aci altă mânăstire, a Tismanei. Legenda vorbește despre biserica făcută de Nicodim sub Vladislav, cu care se începe pomelnicul mănăstirii, că era din lemnul unui „tisa”.” (1)
![]() |
| Mănăstirea Tismana la 1899 |
Biserica a fost înlocuită la 1374, cu sprijinul lui Radu Vodă, cu una de zid:
“...așezată sub un mare șteiu de piatră, la jumătatea căruia sfântul Nicodim și-a cioplit chilia unde a trăit, sub care se găsea o peșteră prin care trece pârâul Gurnia, care, după ce merge pe sub mânăstire, se asvârle în apa Tismanei, formând o frumoasă cascadă de 40 m. înălțime.” (1)
Construcția a fost terminată de Dan I, fiul lui Radu Vodă, la 1385 și desăvârșită de Mircea cel Bătrân, care "isprăveşte ce era nesfârşit”. Radu Vodă Paisie a zidit din nou mănăstirea, în 1542, după ce construcția inițială a fost distrusă într-un incendiu.
Un pelerinaj interbelic la mănăstirea Tismana
În perioada interbelică, hramul Sfintei Mănăstiri Tismana (prăznuit pe 15 august, în ziua Adormirii Maicii Domnului) constituia un prilej de întâlnire pentru zeci de mii de pelerini veniți din județele limitrofe:
„Mii de automobile, trăsuri, căruțe și tot felul de vehicule, umplu, până la ultimul loc, cei cinci kilometri ai văii Tismana, înșirându-se, deoparte și de alta a drumului, în pădurile seculare ce străjuiesc apa pârâului. Anul acesta, hramul sfintei mânăstiri Tismana a adunat laolaltă peste 30 mii credincioși, iar serviciul divin ce s’a oficiat de către cuviosul stareț Glicherie Lovin, încurajat de soborul preoțesc și călugăresc al mânăstirii, a fost un prilej de neprețuită reculegere.” (2)
Vă invit acum să însoțim un grup de turiști care făceau în anul 1930 un pelerinaj la cel mai vechi așezământ monahal încă în funcțiune din Țara Românească. Reporterul interbelic Sandu Vornea consemna experiența în articolul “Tismana”, publicat în numărul din 18 septembrie 1930 al revistei “Realitatea Ilustrată”:
„Șoseaua se desfășoară prin fundul văii ce se adâncește, cu vegetația bogată, în umbra răcoroasă și umedă a munților. Mânăstirea Tismana, — castel pe vârfuri de stânci, — apare la o cotitură, brusc, ca o schimbare de decor la cinema. Înfățișarea ei medievală, are ceva de legendă. Crenelele albe se desprind mândre din fondul de brădet negru; un susur de șipot se îngână cu foșnetul codrului.
De sub zidul mânăstirei de pe stâncă, iese o cascadă subțire, aș vrea să spun o cascadă elegantă, ce se desface, până jos, în două șuvițe. E ca un iadeș de pasăre sau ca un mâner bifurcat de praștie, cu cele două brațe în jos. O pulbere de argint se răsfiră în soare, din spuma apelor ce cad pe colții de piatră.”
![]() |
| Mănăstirea Tismana înainte de restaurare și cascada „ca un iadeș de pasăre” |
Grupul de turiști interbelici își continuă urcușul pe drumul cotit care suie spre curtea mănăstirii:
“Un mormânt în dreapta.
— E mormântul Sfântului Nicodim...
Un stol negru de călugări ne întâmpină. Unul e foarte bătrân, alb, şi munceşte încă cu spor.
— Mormântul e gol, — ne spun călugării, — trupul sfântului a fost furat...
Leşul sacru a fost furat de sârbi: Sf. Nicodim era și el sârb.”
Pelerinajul interbelic nu putea să ocolească peștera cu o lungime de aproximativ 200 de metri, care adăpostea chiliile monahilor, inclusiv chilia Sfântului Nicodim. Prilej pentru monahi să dezvăluie pelegrinilor interbelici una dintre legendele sfântului:
“Mai sus, o peșteră. Afară e o căldură cotropitoare. În mica peșteră, aerul e înghețat. Ecourile sunt haotice... Aci a locuit Sfântul Nicodim, care a dus o viață de pustnic.
— Nu s'a putut da până acum de fundul acestei hrube... Pe aproape, este isvorul firului de argint, care cade de sub ziduri, formând cascada pe care am asemuit-o cu un iadeș.
— Pustnicul acela, ne spune un călugăr, a făcut o minune înfiorătoare...
Călugărul ne arată un brâu de fir. E brâul regelui Sigismund, prigonitorul catolic.
— Sigismund era papistaș și batjocorea aprig pe drept credincioși. Într'o zi chemă la el pe Sfântul Nicodim, a cărui faimă de făcător de minuni, se dusese pretutindeni. Regele cel viclean îi dădu acest brâu de fir și-i spuse să se încingă cu el. Apoi, porunci să se facă un foc mare și ceru Sfântului încins cu brâul de fir, să treacă prin foc, ca să dovedească puterea lui Dumnezeu. Sfântul s'a rugat lui Dumnezeu și Domnul l-a ajutat să treacă nevătămat prin văpaie...”
Ce nu știau monahii și vizitatorii interbelici ai Peșterii Sfântului Nicodim era faptul că aceasta avea să joace, peste doar câțiva ani, un rol important în istoria României: între anii 1944 și 1947, în sala a doua a peșterii au fost ascunse peste 200 de tone de aur din rezerva Băncii Naționale a României, alături de o parte din tezaurul Poloniei.
![]() |
| Capela mănăstirii și o vedere de ansamblu a Mănăstirii Tismana |
Sfântul Nicodim de la Tismana s-a stins din viață pe 26 decembrie 1406. În racla din biserica mănăstirii se păstrează un deget de la mâna sa dreaptă, alături de vasul cu mir și de crucea sa de plumb:
“În biserică se află un sipet tainic de argint, pe care călugărul îl deschide cu smerenie și scoate din ea un talisman lugubru. E un deget de om!...
— Părinte, ce e asta? - îl întrebăm cu înfrigurare.
— E degetul Sfântului Nicodim. Atâta ne-a mai rămas din trupul său...
Osciorul negru, uscat, din sfânta relicvă, devine o clipă un obiect de curiozitate turistică, pentru a fi iară înmormântat în umbra micului său sicriu de argint.”
Vizita la sfânta mănăstire se încheia – cum altfel – în sunetul toacei de vecernie:
„Sunt, la această mânăstire, două toace: una e simplă, cealaltă de aramă, de la sârbi. E în formă de vultur bicefal. O toacă ciudată...
— N'o întrebuințați ?...
— E toaca pentru sărbători...
Coborâm. Pădurea din vale ne primește în umbra ei răcoroasă, cu miros tare de brusturi și pământ umed... Seara s'a lăsat. La viraj, farurile automobilului își fixează o clipă elitrele de lumină pe zidurile albei mânăstiri de pe stâncă, turlele se profilează clare pe fondul muntelui negru, cascada strălucește... Decor de dramă istorică, sub lumina proiectoarelor din culise...” (3)
Dacă v-a încântat această incursiune interbelică la Mănăstirea Tismana vă invit să vă continuați pelerinajul interbelic și să vă lăsați cuceriți de spiritul epocilor trecute în care românii au știut să prețuiască rugăciunea și arta: O călătorie spirituală prin România de altădată.
Surse:
- monografia “Mânăstiri și schituri din Mitropolia Olteniei” – semnată de preot iconom Marin Pretorian – Editura Sfintei Mitropolii a Olteniei – 1942;
- articolul „Mânăstirea Tismana” – semnat Ion Parâng – publicat în ziarul “Adevĕrul” – numărul din 20 august 1936;
- articolul “Tismana” – semnat „S.V.” – publicat în revista “Realitatea Ilustrată” – numărul din 18 septembrie 1930.
În universul satului tradițional românesc, în care fiecare gest se făcea după o anumită rânduială și în care fiecare viețuitoare purta o încărcătură simbolică, păsările din ogradă nu erau doar o sursă de subzistență, ci adevărate semne ale timpului și ale lumii nevăzute.
De la cântatul revelator al cocoșilor și până la tainele găinilor negre sau ale ouălor cu rosturi ascunse, credințele populare reînvie o lume fascinantă, în care credința și superstiția se împleteau zi de zi.
11 noiembrie 2026
În vizită la “Café New-York"
"Fum de țigară, miros de cafea, ceai, cremă de ghete, ceapă, acreală de trupuri nespălate, un ciudat amestec, care te sufocă. La mese, oameni cu fețele cafenii, afumate, par mai mult manechine de panoramă scăpate dintr'un incendiu decât oameni care trăiesc. Totuși, prezența noastră tulbură imobilitatea oamenilor asupra cărților de joc sau asupra partidelor de biliard. Câteva siluete de tineri cu șepcile trase pe ochi, încearcă să se strecoare pe lângă noi. Zadarnic omul stăpânirii, cu arma la umăr, baricadase ușa. Și consemnul este destul de aspru: nimeni nu intră, nimeni nu iese!"
![]() |
| Joc de cărți după miezul nopții la "Cafe New York" |
"Comisarul Niculescu îmi arată mai multe cunoștințe vechi, care-și petrec viața în taverne:- Uite-l pe Severică, client vechi, învârtind cărțile!Severică, surprins de vizita noastră și de amestecul numelui său în discuție, ridică mirat capul... Doi ochi inteligenți fixează mustrător pe comisar, ca și când ar fi vrut să spună: ce ai cu mine, domnule?Patronul localului, un bătrâior simpatic, încearcă să-mi demonstreze că mica lui “cafenea” este local public ca oricare altul, care nu poate refuza ospitalitatea nimănui și că dacă se strecoară, când și când, câte un urmărit de poliție, el n'are nici o vină...- La urma urmei, cine te întreabă pe d-ta? - se răsti un uscățiv cu cotleții roșii.- Domnul vrea să știe ce-i aici, să bea cafea și să privească...Omul cu cotleții roșii, pe când vorbea, zări în norii de fum ai cafenelei figura comisarului. El amuți, se aplecă pe una din mese și se făcu atât de mic încât avui impresia că a intrat... într'o ceașcă cu cafea.- Este singurul stăpân de a cărui frică știe. Încolo, agresiv și obraznic. Nae Doktorul, cunoscut pungaș de buzunare, v'ar fi spus poate și o necuviință, spuse un alt “client" al New-York-ului...Comisarii și medicul care ne însoțeau procedează la cercetarea actelor... Iată unul fără acte, unul cu mutra de apaș care stă nepăsător, ca și când controlul nu-l privea nici pe departe. Este un vechi client al Văcăreștilor, o tristă “celebritate" a cartierului, pe care polițiștii îl cunosc ca pe un cal breaz.- Tot pe aici, “Ciocolată”? - întrebă unul din polițiști. De ce nu te apuci de muncă de vreme ce ai scăpat de închisoare?“Ciocolată” - acesta îi era numele-poreclă - clatină din cap apoi răspunse:- Ce să muncesc? N'au oamenii de treabă ce muncii, d'apoi eu!."
O escapadă la “Clubul ambulanților”
"Un fel de cafenea-tavernă, ceva mai spațioasă decât celelalte, dar deopotrivă de afumată și de tenebroasă. La mese, ici și colo, capete de funcționari îmbrăcați cu paltoane, gata de fugă. În fund, două domnișoare destul de suspecte, jucau de asemeni cărți. Într’o cameră restrânsă, o mare de capete. S'au legitimat în cele din urmă cu cărți de “vânzători ambulanți". Dar ei, probabil, jucau cărți pe bani. Patronul mi-a explicat că aici se întrunesc seara ambulanții - "cei cu... marfa de la foc"- și că toți câți defilează pe dinaintea noastră sunt din aceiași categorie.
“Ambulanții" - printre care se strecuraseră destule haimanale - au ieșit doi câte doi, oarecum grăbiți. Comisarul mi-a explicat că a recunoscut o sumă de tipi care ar prezenta un interes deosebit pentru “galeria tavernelor”, dar că este mai prudent să renunțăm pentru moment la identificarea lor. Mi-a arătat în schimb câțiva care merită să fie pomeniți:
![]() |
| "Uite roșia, nu e roşia!" |
Unul Leiba, cunoscut sub numele de “Gașperu”, maestrul tuturor pungășiilor, unul care se mișcă ca argintul viu, care “operează" toată ziua și care scapă de cele mai multe ori “printre degete". Cum face, cum drege, “Gaşperu” cade totdeauna ca pisica în picioare. Scandalagiu cu fălcile forfecate de cuțitele apașilor, Gaşperu' pare o pisică cu ochii de sticlă, care miaună, sforăie, se lingușește. Gașperu’ figurează pe toate fișele poliției, cu “observațiile" necesare: “furt prin grant", “pungaș de buzunare", “uite popa-nu e popa", “marfă de furat", “bătaie cu rănire", etc.
Altul, Take Ocnașu - omul cu ochiul de sticlă - este un stâlp al tavernelor. Condamnat pe vremuri pentru crimă, Take se îndeletnicește cu jocuri de noroc care întotdeauna sunt jocuri la sigur. Dacă de o bucată de vreme nu mai calcă pragul pușcăriei, îl calcă în schimb pe cel al poliției, unde are de regulă “treburi încurcate”: Un cap spart la un chef, un portofel sfeterisit cu viteză de scamator, o mâna “scăpată în tuflă (poșetă)”, un caraiman (portvizit) “anexat" de la un provincial. Sunt “belele” de care știe să se scape vârând pe alții “mesa”. Take Ocnașul este temut de “colegi” și de aceea, adeseori, alții se scuză pentru a scăpa pe "omul cu ochiul de sticlă"."
Sursa
informațiilor și a fotografiilor:
- articolul “Colindând tavernele” - semnat de Ion Tik – publicat în săptămânalul “Ilustrațiunea Română” - numărul din 12 martie 1931 - disponibil în colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștilor
Citește și articolele:
- O noapte în “cartierul amorului tarifat”
- La pas prin Mahalaua Dracului
- Cartierul Tei de altădată - mahalaua celor 400 de cârciumi
- Mandravela – răspântia blestemată
9 noiembrie 2026
Bucureștiul anilor '30: Metropola modernă și lăutarii străzii
În contrast cu această efervescență și lux, o prezență rămăsese încă moștenire a vremurilor trecute: trupele de mici lăutari - desculți “dar cu alură de artiști” - care își dădeau micile concerte pe străzile capitalei. Aceștia reprezentau sufletul viu și neșlefuit al Micului Paris, care coexista cu fața sa occidentală.
Portretul micului lăutar: "Ființă vibrândă la cel mai ușor sunet muzical"
“Ființă vibrândă la cel mai ușor sunet muzical, îl vezi și astăzi, cum îl vedeau strămoșii noștri, îl vezi de la vârsta de 6-7 ani că îndată ce aude muzica se oprește, tresare, ciulește urechile, își apleacă instinctiv trupul spre partea de unde vin sunetele, fața i se înseninează, ochii încep să-i scânteie, nările-i tremură: își trece limba pe buze, ca și cum ar gusta sunetele, iar degetele-i încep să calce pe zdrențele hainelor, ca și cum ar atinge niște coarde imaginare.”
Fănică, Mitică și Lenuța: Trio-ul interbelic de 4, 5 și 7 Ani
- Fănică: Violonistul, în vârstă de 7 ani.
- Mitică: Țambalagiul, mereu grav și serios, în vârstă de 5 ani.
- Lenuța: Cântăreața, diva care surâdea grațios, în vârstă de doar 4 ani.
"Cântece pentru boieri": O masă la Palatul "Universul"
"I-am urcat sus, la etajul al 5-lea și le-am oferit o masă la cantina instituției. Și-au pus instrumentele pe jos, lângă un perete, apoi așezându-se la masă, cuminți, au mâncat frumos, servindu-se cu îndemânare de lingură, furculiță și cuțit, fără să se murdărească pe mâini sau pe haine. Mă miram cine i-a învățat."
"Doar la sfârșit, când a venit prăjitura, fiecare a voit bucata cea mai mare și au început toți să plângă."
Tragediile trăite de Lenuța și Mitică
Pentru cei ce îi văzuseră pe strazile Bucureștiului pe acești copii lăutari, reporterul Alex F. Mihail menționa: taraful s-a desfăcut în mod trist. Soarta nemiloasă, ca întotdeauna, nu a cruțat nici micul taraf:
"Taraful s-a desfăcut în mod trist. Cântăreața Lenuța, cu chipul ei drăgălaș și-a pierdut vocea. A fost bolnavă și nu mai poate cânta. A fost nevoită să-și schimbe meseria. Azi vinde gazete pe stradă!Țambalagiului Mitică i s’a întâmplat o mare nenorocire: mâna dreaptă i-a fost retezată de la cot. Iată cum s’a întâmplat drama: copii aveau obiceiul să cânte la restaurant în Calea Plevnei, unde erau foarte bine primiți. Zilele trecute, într’o clipă de pauză, țigănușul Mitică s-a sprijinit de cerceveaua unei vitrine de la stradă, al cărui geam era ridicat în sus. Un chelner vroind să tragă fereastra și mai sus, mecanismul s’a defectat și geamul gros de cristal s’a prăbușit, cu toată greutatea, pe brațul nefericitului copilaș, retezându-i-l. Bietul Mitică nu mai putea deveni, niciodată, un mare țambalagiu, așa cum visase.Din simpaticul taraf ce era cunoscut prin multe mahalale bucureștene, n’a mai rămas decât Fănică. Trist și cu lacrimi în ochi, cutreieră stingherit localurile, pe unde odinioară venea cu taraful lui de care lumea făcea atâta haz. Azi cântă numai el singur din scripcă… iar banii ce-i strânge îi duce lui tată-său – un biet salahor – pentru ca să îngrijească de fratele Mitică, fostul țambalagiu. Soarta nemiloasă, ca întotdeauna, n’a cruțat nici micul taraf, care cutreiera străzile, în nădejdea unui viitor mai frumos.”
O mărturie emoționantă din Micul Paris
Lumini și umbre în epoca interbelică
- [Viaţă de picolo] - O perspectivă din spatele tejghelei cafenelelor Micului Paris.
- [Povestea ilustrată a unui mic lustragiu interbelic] - Fotoreportaj despre micuțul Vasile, lustragiul orașului.
- [Destinul „piticului din Târgul Moșilor”] - O incursiune în lumea fascinantă și tristă a Târgului Moșilor.
- [Povestea lui Zoltan – regele vagabonzilor] - Destinul celui care a stăpânit străzile Bucureștiului interbelic.
6 noiembrie 2026
5 noiembrie 2026
Departe de zgomotul marilor așezări, în inima răsăriteană a Ardealului, acolo unde versantul vestic al Carpaților moldoveni își oglindește culmile în ape limpezi, se află Lacul Roșu — o enigmă geologică ce împlinea, în anii '30, un veac de existență.
![]() |
| Crescătoria de păstrăvi de la Lacul Roșu (1939) |


![M[n[stirea Tismana ]n anul 1899 Fotografie de arhivă din anul 1899 cu turnurile și intrarea la Mănăstirea Tismana](https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEidvNs95Z0LKdVNkq_f4eIhMvxXDVraXC3OB47Djm92k9IP3fmfcC8edIth17BS9xTFslhjMXZ_TK-OY6DLvvDlDiGjeT7Q4JvM9FsmyIbBVpRMCCEQ4q6d1PAW0K66jX7_6Dd7S-qqVT9OwAy3oUKsXR-MBqY_XYX9noYsUYb_WEgcCwLL1ozYYd64aLk/w293-h400-rw/m%C4%83n%C4%83stirea-tismana-1899.png)









