Răsfoind articolele din presa de altădată, descoperim că birocrația stării civile din perioada interbelică nu era doar un proces administrativ, ci o veritabilă scenă de teatru social unde se jucau, zilnic, marile acte ale existenței umane.
 |
| „Tați și mame de închiriat” |
Într-un reportaj plin de savoare din anul 1936, atmosfera acestui spațiu era descrisă cu o precizie poetică ce surprinde esența trecerii timpului:
„Oficiul de stare civilă e un loc ciudat. Viața începe și se sfârșește în registre, scrise curat, cu cerneală violetă. Dar aici, firul cel lung al vieții, pe lângă că pornește și se termină în două cărți mari, diferite, se înnoadă în principalele lui momente și... se desnoadă. În holl-ul vechiu forfotește veșnic lume, venită care să declare cu bucurie o existență nouă, care să anunțe, cu tristețe, terminarea unei trăiri.”
Urători de profesie și binevoitori de ocazie
Dincolo de solemnitatea funcționarilor și de greutatea registrelor, Oficiul de Stare Civilă era un loc în care speranțele tinerilor la început de drum se intersectau cu pragmatismul celor care transformaseră instituția în sursă de venit. În holul vechi, prima barieră era cea a „binevoitorilor de ocazie", pentru care orice zâmbet avea un tarif:
„Tinerii, în special, vin aici să-și facă formele pentru căsătorie. E înduioșătoare graba lor pentru a face actele pentru o ceremonie care nu-i totdeauna de augur. La registratură, la biroul unde o doamnă gravă înseamnă numele solicitanților, se amestecă, uneori, printre tinerii cari se grăbesc să-și unească viețile, câte un cuplu de bătrânei, cari vor să refacă două căsnicii pierdute. Dar, pe lângă Oficiul de stare civilă trăiește o adevărată pletora de oameni, cari își trag existența de aici. În primul rând trebue socotiți cei cari, în frunte cu gardianul de la ușa principală, spun tinerilor căsătoriți:
— Noroc și voie bună!
Iar părinților fericiți:
— Să vă trăiască! Aceștia sunt siguri de bacșișul lor.” (1)
"Dincolo de simplele urări, mecanismul profitorilor mergea mult mai departe, intrând în zona „aranjării” realității pentru a ajuta solicitantul hărțuit de birocrație. Reporterul vremii surprinde acest aspect într-un dialog plin de cinism cu un astfel de personaj:
— Mă rog, cu ce ocazie pe la noi? Aveți nevoie de martori pentru extractul de naștere, în vederea căsătoriei?
— Cum ai ghicit? Îmi lipsește tocmai așa ceva.
— Să mergem atunci la domnul șef. Ce vârstă doriți să puneți în act?
Îi indic un număr de ani. Martorul de ocazie prinde să închege pe dată un soi de socoteală, apoi când crede că s'a lămurit, începe explicația.
— Spuneți că sunteți din provincie și că din lipsă de mijloace nu vă puteți duce până acolo!
Omul meu se și repezi să caute pe un al doilea tovarăș de meserie, când îi rupsei brusc elanul.
— Lasă, mai e timp, astăzi am venit doar în cercetare...” (2)
Moș Vasile Naum și Madam Borcan: Părinți de închiriat la poarta stării civile
Pentru minorii fără consimțământ sau tinerii cu părinți rămași în provincie, familia putea fi improvizată pe loc. La poarta Oficiului, „tați” și „mame” de ocazie, deși uzați de atâtea roluri, ofereau contra cost decorul de onorabilitate necesar oricărei căsnicii:
„Am asistat într’o zi de căsătorii populare, când se uneau peste 100 perechi, cum tații și mamele închiriați cu 200 lei bucata, luau parte fericiți la căsătoria „odraslelor” lor, zâmbind la gândul celor două monede noui și sunătoare.” (1)
Printre figuranții de la poarta Oficiului, două figuri se detașau prin prestanță și vechime. Cel mai bătrân tată de ocazie era Moș Vasile Naum, fost agent sanitar cu un barbison à la Napoleon al III-lea, însoțit mereu de inseparabila sa parteneră, Madam Borcan — o bătrânică înaltă, cu pălărie cu pene și o slăbiciune pentru țuica fiartă. Împreună, aceștia nu vindeau doar servicii, ci „fericire” la preț de ocazie:
„— Eeei, câtă lume am fericit noi! îmi spune moș Vasile Naum. N’ai mata atâta păr în cap la câte perechi am fost noi „tată” și „mamă”. Îi vedeai venind, speriați, ca și cum le sosise ziua de apoi: "Domnule, tata n’a putut veni de la Burdujeni. Nu vrei mata să-i ții locul?” Puteam să refuz să fac eu o faptă bună? De 50 de ani păzim noi gardul grădinii ăsteia și am făcut numai operă dezinteresată... Dacă luăm noi câte o mulțumire că ne-am ostenit, asta o facem așa, din prietenie. Încolo, numai pentru ideal. Noi n’am avut copiii noștri. Așa putem spune că suntem părinții celei mai numeroase familii. Am avea câteva mii de copii. Nu-i frumos lucru?” (1)
Dincolo de rolul de tată de împrumut, Moș Vasile era un personaj omniprezent al vieții publice, nelipsit de la întrunirile politice, de unde își șlefuise stilul de orator. Visul său era însă unul de o modernitate frapantă: profesionalizarea și oficializarea bizarului său meșteșug:
„— Bine, moșule, decorat ești pentru meritele d-tale! Cu ce s’ar mai putea recompensa binele pe care-l faci omenirii? l-am întrebat.
— Un singur lucru vreau, d-le! Să fim recunoscuți oficial. Să nu ne mai fie frică de agenți și să ne dea o odaie în Oficiu. Pe ușă să scrie „Mame și tați de închiriat”. Vrem să fim recunoscuți.
— S’a făcut! Așa o să scriu la gazetă.
La despărțire, bătrânul făcu o mină deziluzionată:
— Nimic pentru noi?
— Cum adică?
— Păi tot ce v’am spus, timpul meu...
— E bani!
— Mai e!
— Cât?
— Păi... ca la declarație de copil: doi poli!
Cu monedele în mână, bătrânul clipi șiret din ochi:
— Și când aveți nevoie, dvs. sau un prieten, Vasile Naum e aici, la postul lui.” (1)
Martorii de ocazie: Jurământul vândut pentru „câțiva poli”
Dacă „părinții de închiriat” ofereau un spectacol al emoției, martorii de ocazie reprezentau latura rece și pragmatică a supraviețuirii urbane. În sala de așteptare, foști birjari rămași fără trăsuri sau pensionari cu venituri „pe sponci” pândeau orice breșă în legalitate, gata să depună mărturie despre fapte pe care nu le-au văzut niciodată, sub îndrumarea oricărui avocat dispus să-i plătească:
„Mai încolo un altul mă ajunge din urmă:
— Aveți nevoie de vreun martor pentru vreun proces la tribunal?
— Bine, dar d-ta nu știi cum s'a petrecut cazul...
— Ce are a face, n'aveți avocat? Mă învață el ce să spun.
— Dar trebuie să juri. Nu ți-e teamă?
Bărbatul cu care vorbesc schițează cu brațul un gest de batjocură.
— Jur c'am stat de vorbă și cu naiba, pentru câțiva poli. Cât despre teamă, am văzut eu multe pentru care cel de sus nu s'a gândit să dea vreo răsplată.
— Iese ceva câștig din micile afaceri de pe aici?
— Slab de tot.
— Ce meserie aveai înainte?
— Birjar.
— Și ce-ai făcut cu caii, cu trăsura?...
— S'au dus.” (2)
Lupta pentru supraviețuire și mărturia mincinoasă
Lumea pestriță de la poarta Oficiului de Stare Civilă interbelic — cu ai săi „părinți de împrumut" și "martori de ocazie" — dezvăluie o latură a Bucureștiului de altădată în care nevoile dictau regulile și în care onoarea era de vânzare. Dincolo de cinismul martorilor care jurau „și cu naiba” pentru câțiva poli, rămânea totuși un avertisment moral sever, păstrat în conștiința veche a vremii:
„Pentru că zice dumnezeescul Grigorie bogoslovul: cine va jura strâmb, acela de Dumnezeu se leapădă.”
În acest teatru al supraviețuirii interbelice, fiecare jurământ cumpărat la colț de stradă era o mică victorie asupra birocrației, dar și o pierdere discretă a sufletului, într-un oraș care învățase să tranzacționeze până și cele mai sfinte legături.
Citește și articolul:
