Ucenicii: Micuții sclavi ai marilor orașe de altădată

Unii nostalgici ai perioadei interbelice ridică în slăvi ucenicia de altădată. Ucenicia era un „sistem de învățământ” și de pregătire a tinerilor pentru practicarea diferitelor meserii „cerute pe piața muncii”, care poate că își atingea scopul: copiii care parcurgeau „purgatoriul uceniciei” deveneau în cele mai multe dintre cazuri adevărați meseriași.

Dar cu ce preț!? Copiii-ucenici au fost poate „ultimii sclavi” ai lumii moderne românești. Vânduți de părinții prea săraci pentru a-i putea întreține, ucenicii încăpeau de cele mai multe ori pe mâinile unor „stăpâni” fără de scrupule, al căror singur gând era exploatarea acestora. Ucenicii erau salahori, comisionari și „fete în casă”. Ziua lor de muncă începea cu mult înainte de a celorlalți lucrători și se sfârșea târziu în noapte. Iar tainele meseriei pentru care „se pregăteau” erau de cele mai multe ori „furate”.

Continuarea

Ghicitoarea din curtea cu liliac: Coana Filofteia – cititoarea de destine

Ne vom continua astăzi drumul început mai demult prin lumea farmecelor, a cântecelor și a descântecelor. Vom poposi în casa unei adevărate Cassandre din perioada interbelică: vestita Coana Filofteia, “fiica nelegitimă a unui fakir authentic”, cea care știa să facă minuni și să dezlege cele mai enigmatice enigme.

Nici de data asta nu vom pleca singuri ci, așa cum ne-am obișnuit deja, însoțiți de reporterul “J. de S.” al revistei “Realitatea Ilustrată”. Pătrundem așadar în lumea mahalalei de altădată și o întâlnim pe Coana Filofteia:

Continuarea

Rețete de altădată: Deserturi din carnețelele străbunicilor noastre (1907)

Din articolele cu sfaturi cosmetice, povețe medicale, sfaturi pentru gospodărie sau de bună purtare în societate publicate în revistele dedicate doamnelor și domnișoarelor pe la începutul secolului al XX-lea, nu puteau să nu lipsească rubricile cu rețetele culinare. Am selectat din aceste rubrici câteva rețete interesante, din păcate neasezonate și cu fotografii ale creațiilor culinare. 

Dacă veți avea nelămuriri referitoare la punerea în operă a rețetelor, nu pot decât să vă rog să vă adresați pentru completări autorilor acestora, respectiv cititoarele revistei „Moda Nouă Ilustrată” din anul 1907, ele fiind cele care au trimis redacției toate rețetele: d-rele „Fulga”, „Dorpribeag”, „Ulpia Floarea Muscelului”, „Fetița dulce” și „Bruneta de pe malul Râmnicului”. Lămuririle le veți găsi, sper, la rubrica „Poșta redacției”. Ca să vă ajut puțin în eventualele voastre tentative culinare am să fac câteva precizări în privința unităților de măsură folosite pe atunci:

• Dram: 3.38 g.
• Oca: 1.272 kg.
• Litră: 318 g.

Continuarea

Ultimii muscali: O breaslă uitată din România de altădată

Vă invit să aflați istoria fascinantă a birjarilor muscali (sau scopiți), o prezență exotică, pitorească și distinctivă în peisajul urban românesc de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea.

 

 
În marile orașe precum București și Iași, muscalii erau sinonimi cu luxul, viteza și caii superbi, aduși din stepele rusești. Ei reprezentau taxiul de elită al epocii, fiind căutați de boieri și de cei înstăriți.

 

Continuarea

Marioara Voiculescu – destăinuiri: Amintiri vesele și triste din viața marii actrițe

Marioara Voiculescu a fost, fără îndoială, una dintre cele mai importante actrițe din România care au dominat scena teatrului românesc în prima jumătate a secolului al XX-lea. Personalitate fascinantă și voce de referință în istoria teatrului, artista a impresionat de-a lungul carierei prin roluri dramatice memorabile și o prezență scenică de excepție.

Maria Voiculescu în trei roluri memorabile

În lucrarea sa dedicată marilor figuri ale scenei, criticul F. O. Fosian o caracteriza astfel pe celebra tragediană a teatrului românesc:

Continuarea

Călătorii interbelice: Spre Cheile Bicazului și Lacul Ghilcoș în anii ’30

România este o țară binecuvântată cu locuri de o frumusețe cu totul aparte, care ne bucură ochii și care ne încântă sufletul. Unele dintre cele mai spectaculoase priveliști ne sunt oferite de Cheile Bicazului: opt kilometri de pereți stâncoși verticali extrem de înalți, care depășesc pe alocuri 300 de metri și care sunt atât de apropiați pe alocuri încât îți dau senzația că parcurgi un canion. 

 

Cu trenul spre Cheile Bicazului (1934)

Aceste locuri pitorești din munții Hășmașului au început să fie descoperite în perioada interbelică de un număr tot mai mare de români. Printre aceștia s-au numărat și doi mari scriitori români:

Continuarea

Periferiile Bucureștiului interbelic: La pas prin Mahalaua Dracului

Societatea românească interbelică — la fel ca cea de astăzi — era o lume a extremelor și a contrastelor profunde. Dincolo de luminile orbitoare ale marilor bulevarde și de recepțiile elegante ale vremii, exista o realitate paralelă, ascunsă în umbră. Dacă centrul Capitalei reunea elitele culturale și politice cu clasa de mijloc aflată în plină ascensiune — mici patroni, meseriași și funcționari —, periferia ascundea o altă față a Micului Paris: cea a mahalalelor insalubre, o lume pestriță, dură și fascinantă. 

Școala de hoți a fraților "Doctoru" (stănga)
și cârciuma "Bancherului" (dreapta)

Vă invit astăzi la o călătorie în timp, în anul 1932, pentru a descoperi unul dintre cele mai rău famate zone din Bucureștiul interbelic: Mahalaua Dracului — un loc care își merita pe deplin numele și renumele. Ghizii noștri în această aventură urbană vor fi reporterul „Gr.” de la revista „Ilustrațiunea Română” și un inspector de poliție care cunoaște până și cele mai întunecate cotloane ale cartierului.

---

---

Pe urmele infractorilor: O anchetă în Mahalaua Dracului

 

Punctul de plecare al acestei anchete neobișnuite a fost o infracțiune banală din strada Vasile Lascăr. Însă indiciile culese de poliție aveau să-l conducă pe gazda noastră direct în bârlogul celor mai căutați răufăcători ai vremii: 

“Am plecat cu un bun prieten de-al meu, inspector de poliție, să vizitez Mahalaua Dracului. Se făptuise cu o zi înainte un furt în strada Vasile Lascăr. Interese profesionale m-au condus și pe mine “la fața locului". După “cartea de vizită” pe care clientul poliției o lăsase “la locul operației”, prietenul meu și-a identificat “marfa”.

- Dacă te interesează un aspect cu totul inedit al Capitalei, vino cu mine mâine dimineață să-ți arăt cartierul cel mai rău famat al Bucureștilor."

"Calea Victoriei"... a mahalalei

"- Am auzit de acest cartier încă de la asasinarea lui George Caïr (notă: George Caïr - scriitor și om politic, prieten apropiat al lui I.L. Caragiale și colaborator la revista “Moftul român”, asasinat în anul 1924), dar nu înțeleg ce legătură faci între această spargere și Mahalaua Dracului?

Cu zâmbetul specific copoilor polițienești care sunt pe urmele infractorilor dar își păstrează secretul până la arestarea lor, mă făcea să înțeleg că deplasarea până în cartierul cu pricina nu e lipsită de legătură cu furtul comis și că după amprentele digitate luate de pe clanța unei uși l-a identificat pe răufăcător, un vechi enoriaș al poliției.”

---

---

Lumea lui Zamfir „Gură de Oțel”

 

Odată lăsate în urmă bulevardele moderne și asfaltul proaspăt, peisajul urban se schimba radical. Trecerea spre Mahalaua Dracului se făcea printr-o graniță invizibilă de maidane pustii, ce deschidea poarta către o lume a mizeriei absolute și a caselor dărăpănate: 

“Se terminase de mult covorul de asfalt. Cartierul nou, ridicat între Arcul de Triumf și B-dul Ghica se pierduse în urmă. Ca să ajungem în Mahalaua Dracului trebuia să trecem un brâu de locuri virane care încinge noul cartier ca șanțurile de apărare ale vechilor cetăți medievale. Peste câteva minute am ajuns. Dacă n'aș fi fost prevenit despre aspectul sinistru al acestui ungher al Capitalei, aș fi avut convingerea că mă aflu pe meleagurile unui trib indian. O mizerie indiscretă și lipsită de pudoare se oferea întreagă, în toată hidoșenia ei. Pe ulițele înguste și desfundate - mărginite de case care-ți inspiră neliniște, cu ochiurile ferestrelor lipite cu hârtii de toate culorile, cu ziduri leproase - se contopeau laolaltă în fumul prafului copii, gunoaie, câini, femei, oase, porci și stârvuri de animale. Nici un bărbat nu se vedea, în afară de cofetarul ambulant al cartierului.

Cofetarul ambulant al mahalalei (stânga)
Casa "Sobarului"asasinul lui Caïr (dreapta)

- Să trăiești, Babă Paraschivo! – se adresă prietenul meu unei bătrâne care gonea cu bățul un porc străin ce-i intrase în ogradă.

- Bună ziua, maică.

- Zamfir i-acasă?

- Nu e, maică. N’a mai dat de ieri p’aici.

Zamfir “Gură de oțel” era omul care făcuse cu o zi înainte o vizită nepoftită în str. Vasile Lascăr, de unde plecase cu “un sac de impresii” de mare preț, dar lăsând imprudent în urma lui, o “carte de vizită" care nu dă greș. Deprins cu mincinoasele răspunsuri negative ale babei, omul datoriei intră în casă. Trebuie să mărturisesc că i-am admirat curajul și că mi-au trebuit eforturi eroice să-l urmez.

Am privit îndelung această încăpere care se numea casă și care semăna mai degrabă cu un abces crescut pe suprafața pământului bolnav. Baba nu mințise de astă dată. Zamfir se pusese la adăpost. Am plecat mai departe ascultând explicațiile Ciceronului meu, care cunoștea topografia și oamenii locului ca în palmă, și mă întrebam dacă cele ce aud sunt fanteziile unui inspirat sau mărturiile unui om care le-a trăit aievea.”

---

---

Breasla infractorilor interbelici: De la școala de buzunare la judecata „Piticului”

 

Periferia Capitalei își crescuse propriile figuri legendare. Fiecare casă și cârciumă adăpostea un personaj celebru în lumea interlopă a vremii, fiecare având un rol bine stabilit în această rețea a fărădelegilor: 

“- Aici, în casa asta, a fost prima școală de hoți de buzunare. Frații “Doctoru” dețineau cele două catedre. Unul preda furtul portmoneelor din buzunar, iar celălalt furtul din gențile cucoanelor. Sistemul lor pedagogic nu era lipsit de ingeniozitate. Primul a inventat un manechin cu clopoțel. Problema care se punea ere să furi portmoneul din buzunarul manechinului fără să sune clopoțelul. Al doilea își suspenda o poșetă de cucoană de braț. Aici operația se făcea în doi. Primul “urmărit” trebuia să deschidă poșetă din fugă, iar al doilea “urmăritor” s’o golească tot din fugă.

Căsuța de dincolo era reședința “Sobarului”, asasinul lui Caïr. În spatele cârciumii șade “Cuțitarul”. Pe vremuri era și el profesor de “chirurgie”. El a creat o adevărată pepinieră de criminali precoce. A strâns împrejurul lui o sumedenie de copii pe care i-a învățat abecedarul crimei. Cum să lovești “la ficați”, “la mir” și alte operațiuni de “mare chirurgie”.

Cârciumarul “Bancherul” își trage porecla de la îndeletnicirile lui cămătărești. El finanțează “întreprinderile băieților”, “mărită mărfurile”, împrumută bani în timpul “crizei”, face credite la băutură și întreține oamenii cât stau la răcoare.”

“Piticul”, meșter în “uite popa, nu e popa”, este “Nestorul” comunității. El s'a specializat în infracțiuni de “maximum 15 zile închisoare" și a suferit până acum 53 de condamnări. Tot el este acela care hotărăște cota de beneficiu dintr’o “lovitură”, în raport cu osteneala fiecăruia. El e casația. Ceea ce a hotărât el, trebuie executat. Nimeni nu poate deslega ordinele lui. Cei ce nu se supun suferă rigorile unui cod special. La cinci participații nu ridică nici un beneficiu.

*** 

Și așa ne-am plimbat, din uliță în uliță, și aproape fiecare casă purta stigmatul degenerescenței morale. M'am întrebat câte asemenea cartiere rău-famate nu are Bucureștiul în întunericul periferiei lui. Nu e lună în care să nu auzi de un nou asasinat, de o nouă tâlhărie organizată… E adevărat că de la asasinarea lui Caïr  nici o ispravă mai de seamă, nici o lovitură cu răsunet nu s'a mai făptuit în Mahalaua Dracului, dar nu e mai puțin adevărat că locatarii nu și-au schimbat felul lor de existență și mahalaua nu a abdicat de la tradiția ei, care i-a adus celebritatea. Am plecat spre casă, întunecat, gândindu-mă că la cele două categorii sociale de oameni, a acelora care se culcă la 4 dimineața și a celorlalți, care se scoală la acea oră - ar trebui să mai adăugăm o a treia, a acelora care nu știu când dorm și când lucrează.”

Lecții de istorie între umbrele Micului Paris

 

Reportajul publicat în anul 1932 de revista „Ilustrațiunea Română” rămâne o radiografie fascinantă a unei Capitale pline de contraste. Dincolo de nostalgia perioadei interbelice și de eleganța marilor bulevarde, Mahalaua Dracului ne reamintește că Bucureștiul interbelic a fost mereu un oraș al extremelor — un spațiu în care strălucirea Micului Paris coexista, la doar câțiva pași distanță, cu o lume dură, uitată de autorități și guvernată de propriile legi nemiloase.

 

Dacă vrei să descoperi și alte povești fascinante din periferia Capitalei, te invit să parcurgi articolele despre Mandravela – răspântia blestemată, modul în care periferiile se amuză în Ferentari, legendele din cartierul Tei de altădată – mahalaua celor 400 de cârciumi sau amintirile despre periferiile Bucureștiului interbelic văzute prin ochii lui Nae zis „Ureche de aur”. 

 

Sursa: articolul “Mahalaua Dracului – O frescă a periferiei Capitalei” – semnat “Gr.” – publicat în revista “Ilustrațiunea Română” - numărul din 3 august 1932

Continuarea