În primăvara anului 1939, într-un veritabil „pios pelerinaj” prin inima Bucureștiului de altădată, un reporter interbelic se oprea pentru a-și lua rămas bun de la trei imobile emblematice care urmau să fie sacrificate pe altarul modernizării: Hanul Ghermani, Hanul Roșu și clădirea de la întretăierea Căii Victoriei cu strada Fântânei (astăzi, strada General Berthelot), ce a adăpostit primul teatru românesc, cel al capricioasei Domnițe Ralu.
 |
| Vitrinele magazinelor de la Hanul Roșu în 1939 |
Departe de a fi niște simple ziduri, aceste locuri purtau în ele spiritul unui București pierdut pentru noi, cei de azi – cel al „podurilor de lemn”, al boierilor petrecăreți, al mustăriilor cu vin bun și muzică lăutărească.
Vă invit să redescoperim, prin intermediul articolului „Bucureștii care dispar”, publicat în revista "Ilustrațiunea Română" (numărul din 8 martie 1939), o lume care se pregătea atunci să pășească în umbra uitării pentru a face loc noilor „imobile moderne de raport”.
Hanul Roșu: Un loc al dramelor misterioase și al magazinelor înghesuite
Primul incursiune a reporterului "Ilustrațiunii Române" ne poartă prin fața Hanului Roșu, un martor tăcut al transformărilor urbane bucureștene. Dacă în 1939, clădirea părea strivită de magazinele înghesuite ale plăpumarilor și vopselarilor de pe strada Bărăției, istoria sa coboară mult mai adânc în timp.
Ridicat la sfârșitul secolului al XVIII-lea de domnitorul fanariot Constantin Hangerli și aflat ulterior în proprietatea văduvei marelui logofăt Dinicu Golescu, hanul a fost una dintre construcțiile reprezentative din zona Podului Rahovei (vechiul Pod al Calicilor). Deși a supraviețuit marelui incendiu din 1838, care a mistuit o bună parte a orașului, imobilul a fost treptat „înghițit” de necesitățile comerciale ale epocii.
Iată descrierea pitorească a reporterului interbelic, care surprinde tranziția hanului de la un focar de „drame misterioase” la un spațiu dominat de comerțul de duzină:
Iată descrierea pitorească a reporterului interbelic, care surprinde tranziția hanului de la un focar de „drame misterioase” la un spațiu dominat de comerțul de duzină:
„Un prim popas l-am făcut la imobilul care a adăpostit Hanul Roșu. Astăzi, casa este năpădită de magazinele înghesuite ale plăpumarilor și vopselarilor din strada Bărăției. Casa a cunoscut numeroase transformări și adăogiri. Astfel, curtea a fost închisă de clădiri noi și zidurile vechi au primit tencuială nouă.
Altădată, casa aceasta modestă într-un cat, cu ferestrele ei mici aliniate în rânduri dese, era vopsită toată într-o culoare roșie ca sângele. O curte largă se deschidea pentru carele marchitanilor, lipovenilor, bolangiilor și zarafilor, care trăgeau aici, în inima cartierului comercial. Hanul Roșu nu era un «palace» prea de încredere. Aici s-au petrecut destule drame misterioase și jefuirea musteriilor de-o noapte a fost un sistem căruia i-a pus capăt Bibescu Vodă, în urma unui caz mai grav. Un nepot al generalului Sarassov, guvernatorul Tighinei, care venise la București să încerce un negoț de vite, a fost atras într-o cursă, cu ajutorul unei femei, și jefuit de 10.000 de galbeni dubli, împărătești. Nobilul rus a reclamat cazul la Curte și s-au luat măsuri severe, banii fiind restituiți în 4 ore. Drept pedeapsă, hanul a fost închis șase luni și tot personalul, în frunte cu patronul, bătut la tălpi în Piața Sf. Anton.
De atunci, Hanul Roșu a devenit un hotel de oameni cinstiți, până în ziua când, valoarea comercială a cartierului crescând cu 1000 la 100, tot parterul a fost amenajat pentru magazine.”
Hanul Ghermani: De la Tipografia Națională la „mustăria” anacronică
Un alt imobil ce urma să fie șters de pe harta orașului era Hanul Ghermani. Situat în inima financiară a Capitalei, între Banca Națională și Bursa de Valori, hanul ocupa o suprafață de teren a cărei valoare, în 1939, atingea suma amețitoare de 100 de milioane de lei.
Deși astăzi numele ne poate părea legat de o onomastică locală, originile sale sunt mai vechi, derivând din adjectivul „ghermanos” (german). Situat pe fosta Uliță Germană, astăzi strada Smârdan din Lipscănie, hanul era o construcție solidă, cu curte pătrată și o poartă impunătoare, purtându-și numele scris pe o placă de marmură. Dincolo de rolul său de han, clădirea a jucat un rol esențial în cultura noastră: aici a funcționat, prin 1863, Tipografia Națională a lui Ștefan Rasidescu. Pe măsură ce modernitatea a cuprins Bucureștiul, vechiul han a devenit anacronic, iar proprietarii l-au transformat în hotel.
Deși astăzi numele ne poate părea legat de o onomastică locală, originile sale sunt mai vechi, derivând din adjectivul „ghermanos” (german). Situat pe fosta Uliță Germană, astăzi strada Smârdan din Lipscănie, hanul era o construcție solidă, cu curte pătrată și o poartă impunătoare, purtându-și numele scris pe o placă de marmură. Dincolo de rolul său de han, clădirea a jucat un rol esențial în cultura noastră: aici a funcționat, prin 1863, Tipografia Națională a lui Ștefan Rasidescu. Pe măsură ce modernitatea a cuprins Bucureștiul, vechiul han a devenit anacronic, iar proprietarii l-au transformat în hotel.
Iată cum descria reporterul revistei "Ilustrațiunea Română" acest loc la apusul existenței sale:
„Aici, la Hanul Ghermani, a fost primul hotel de lux al orașului. Străinii bogați, cari veneau la mijlocul secolului trecut să cerceteze țărișoara noastră, trăgeau aici. Riffaud, desenatorul care a publicat în revistele străine nenumărate aspecte ale Capitalei dintre 1820-1850, a făcut un întreg album reprezentând Hanul Ghermani.
Ca și la Hanul Roșu, valoarea comercială a locului a făcut să fie năpădit de magazine, birouri și tot soiul de întreprinderi comerciale. Vizitând Hanul Ghermani, un singur lucru mai amintește de strălucirea de altădată a locului. În fundul vastei curți, străjuită de anacronice arcade, se află instalată o adevărată «mustărie», cu vinuri spumoase ce se beau numai în oale noi de pământ. În larma atelierelor, birourilor și magazinelor, mustăria din Hanul Ghermani este deplasată, ca un costum de boier, într-un cuier, alături de un training de aviator!”
 |
Hanul Ghermani (stânga) și clădirea Teatrului de la Cișmeaua Roșie înainte de demolare, București, 1939 (dreapta) |
Teatrul de la Cișmeaua Roșie: Leagănul teatrului românesc de pe Calea Victoriei
Cișmeaua Roșie – un nume care astăzi pare doar o curiozitate toponimică – a reprezentat, în secolul al XIX-lea, epicentrul ambițiilor teatrale ale Bucureștiului. O fântâna situată la întretăierea Podului Mogoșoaiei (Calea Victoriei) cu strada Fântânei (astăzi, strada General Berthelot) a dat numele clădirii în care, pe scena amenajată de Domnița Ralu, fiica domnitorului Ioan Gheorghe Caragea, primii actori români au încercat să insufle orașului spiritul marilor capitale europene. Aici, trupa condusă de Costache Aristia a pus în scenă capodopere precum „Hoții” de Schiller, „Faust” de Goethe sau „Emilia Galotti” de Lessing, aducând pentru prima dată luminile rampei în viața culturală a urbei.
În martie 1939, reporterul revistei "Ilustrațiunea Română" consemna mâhnit cum acest templu al începuturilor teatrului românesc era sortit demolării pentru a face loc unui „blockhaus” modern:
În martie 1939, reporterul revistei "Ilustrațiunea Română" consemna mâhnit cum acest templu al începuturilor teatrului românesc era sortit demolării pentru a face loc unui „blockhaus” modern:
„Iată acum și casa din Calea Victoriei, unde Domnița Ralu a făcut teatrul de la Cișmeaua Roșie și care va fi în curând ras de pe suprafața pământului, pentru a se ridica în loc o vastă clădire modernă, un blockhaus sfidător în vechiul Pod al Mogoșoaiei, alături de bisericile ridicate din evlavia boierilor și vechile case, unde au palpitat inimile celor mai de seamă suflete românești, murale cu îngeri, cu harpe, cu lire și alte neînțelese simboluri.Aceste ziduri, odinioară pline de viață și istorie, au fost dărâmate nu doar pentru a face loc noului, ci și pentru a lăsa în urmă o lecție despre efemeritatea urbană. Chiar dacă Bucureștiul și-a schimbat chipul, datoria noastră este să păstrăm vie memoria locurilor care au definit farmecul inegalabil al Capitalei.
Aici, în sala aceasta cu parchetele mâncate și găunoase, s-au adunat frivolele jupânițe, prietene și adversare ale inițiatoarei teatrului, ciudata Domniță Ralu. Gras, cu chipul negustorului levantin, Vodă Caragea privea cu bunăvoință această nouă «poznă» a copilei sale preferate, fermecătoare fetiță care citește cele mai complicate tomuri și vrea să vadă în această capitală, fără strălucire, un teatru adevărat ca la Petersburg, Paris sau Viena.
Lumânările curate de ceară dădeau pe atunci un aer festiv acestor săli posomorâte și triste. Era o larmă, o strălucire, o bunăvoință cum rar se vede. Îmbrăcată ca ciobanii din Efes, Domnița Ralu a jucat pe scena improvizată cu atâta talent, încât a smuls lacrimi și aplauze până și beizadelei, care în loc de bibliotecă avea cea mai completă colecție de lichioruri și votcă din Rusia.
În această sală tristă, unde ticăie mașinile de scris, s-a scris prima pagină din istoria teatrului românesc. Din strălucirea trecută nu a mai rămas nimic. Și totuși, îngerașii, cu obraji umflați, din picturile plafonului, au văzut acele fermecătoare și naive reprezentații, în care Domnița Ralu a pus atâta înflăcărată pasiune...
Dispare și această clădire, ale cărei ziduri bătrâne îi amintesc de vremurile unor străluciri apuse. Și, când târnăcopul va mușca din cărămida prăfoasă, desigur că nu vom fi singuri să regretăm toată frumusețea orașului ce se clădește: bătrânul și pitorescul București, care dispare, care a dispărut.”
Descoperă mai multe povești din Bucureștiul de altădată
Dacă doriți să continuați această incursiune în spiritul fascinant al acelei epoci, vă invit să parcurgeți articolele:
