Un pelerinaj interbelic la Mănăstirea Tismana

Una dintre cele mai vechi și impunătoare așezări monahale din România este Mănăstirea Tismana, o străveche ctitorie a Basarabilor ridicată în munții Gorjului. 

Situată pe valea cristalină a Tismanei, în mijlocul unor păduri seculare de brad, stejar, fag și castani, mănăstirea reprezintă un prețios tezaur istoric și un reper al patrimoniului național. Numele său provine de la codrii de tisă care acopereau odinioară acești munți, dar care astăzi aproape au dispărut.

---

---

Mănăstirea Tismana: Scurt istoric

Așezată la poalele muntelui Vulcan, la 35 km de Târgu-Jiu, Mănăstirea Tismana este a doua ctitorie a cuviosului Nicodim, întemeietorul monahismului românesc (după Vodița, ridicată la 1362).Vechile scrieri spun că acesta, întors în Țara Românească în timpul lui Vlaicu Vodă:

“...a cutreierat părțile dinspre munte, „căutând locul cu căderi de apă despre care era înștiințat în chip minunat că trebuie să cuprindă o nouă zidire bisericească a lui”. Un ciobănel, care-și căta porcii prin păduri, îl îndreaptă la el și Nicodim face aci altă mânăstire, a Tismanei. Legenda vorbește despre biserica făcută de Nicodim sub Vladislav, cu care se începe pomelnicul mănăstirii, că era din lemnul unui „tisa”.” (1)

Mănăstirea Tismana la 1899

Biserica a fost înlocuită la 1374, cu sprijinul lui Radu Vodă, cu una de zid:

“...așezată sub un mare șteiu de piatră, la jumătatea căruia sfântul Nicodim și-a cioplit chilia unde a trăit, sub care se găsea o peșteră prin care trece pârâul Gurnia, care, după ce merge pe sub mânăstire, se asvârle în apa Tismanei, formând o frumoasă cascadă de 40 m. înălțime.” (1)

Construcția a fost terminată de Dan I, fiul lui Radu Vodă, la 1385 și desăvârșită de Mircea cel Bătrân, care "isprăveşte ce era nesfârşit”. Radu Vodă Paisie a zidit din nou mănăstirea, în 1542, după ce construcția inițială a fost distrusă într-un incendiu.

Un pelerinaj interbelic la mănăstirea Tismana

În perioada interbelică, hramul Sfintei Mănăstiri Tismana (prăznuit pe 15 august, în ziua Adormirii Maicii Domnului) constituia un prilej de întâlnire pentru zeci de mii de pelerini veniți din județele limitrofe:

„Mii de automobile, trăsuri, căruțe și tot felul de vehicule, umplu, până la ultimul loc, cei cinci kilometri ai văii Tismana, înșirându-se, deoparte și de alta a drumului, în pădurile seculare ce străjuiesc apa pârâului. Anul acesta, hramul sfintei mânăstiri Tismana a adunat laolaltă peste 30 mii credincioși, iar serviciul divin ce s’a oficiat de către cuviosul stareț Glicherie Lovin, încurajat de soborul preoțesc și călugăresc al mânăstirii, a fost un prilej de neprețuită reculegere.” (2)

Vă invit acum să însoțim un grup de turiști care făceau în anul 1930 un pelerinaj la cel mai vechi așezământ monahal încă în funcțiune din Țara Românească. Reporterul interbelic Sandu Vornea consemna experiența în articolul “Tismana”, publicat în numărul din 18 septembrie 1930 al revistei “Realitatea Ilustrată”:

„Șoseaua se desfășoară prin fundul văii ce se adâncește, cu vegetația bogată, în umbra răcoroasă și umedă a munților. Mânăstirea Tismana, — castel pe vârfuri de stânci, — apare la o cotitură, brusc, ca o schimbare de decor la cinema. Înfățișarea ei medievală, are ceva de legendă. Crenelele albe se desprind mândre din fondul de brădet negru; un susur de șipot se îngână cu foșnetul codrului.
De sub zidul mânăstirei de pe stâncă, iese o cascadă subțire, aș vrea să spun o cascadă elegantă, ce se desface, până jos, în două șuvițe. E ca un iadeș de pasăre sau ca un mâner bifurcat de praștie, cu cele două brațe în jos. O pulbere de argint se răsfiră în soare, din spuma apelor ce cad pe colții de piatră.”

Mănăstirea Tismana înainte de restaurare
și cascada „ca un iadeș de pasăre”

Grupul de turiști interbelici își continuă urcușul pe drumul cotit care suie spre curtea mănăstirii:

“Un mormânt în dreapta.
— E mormântul Sfântului Nicodim...
Un stol negru de călugări ne întâmpină. Unul e foarte bătrân, alb, şi munceşte încă cu spor.
— Mormântul e gol, — ne spun călugării, — trupul sfântului a fost furat...
Leşul sacru a fost furat de sârbi: Sf. Nicodim era și el sârb.”

Pelerinajul interbelic nu putea să ocolească peștera cu o lungime de aproximativ 200 de metri, care adăpostea chiliile monahilor, inclusiv chilia Sfântului Nicodim. Prilej pentru monahi să dezvăluie pelegrinilor interbelici una dintre legendele sfântului:

“Mai sus, o peșteră. Afară e o căldură cotropitoare. În mica peșteră, aerul e înghețat. Ecourile sunt haotice... Aci a locuit Sfântul Nicodim, care a dus o viață de pustnic.
— Nu s'a putut da până acum de fundul acestei hrube... Pe aproape, este isvorul firului de argint, care cade de sub ziduri, formând cascada pe care am asemuit-o cu un iadeș.
— Pustnicul acela, ne spune un călugăr, a făcut o minune înfiorătoare...
Călugărul ne arată un brâu de fir. E brâul regelui Sigismund, prigonitorul catolic.
— Sigismund era papistaș și batjocorea aprig pe drept credincioși. Într'o zi chemă la el pe Sfântul Nicodim, a cărui faimă de făcător de minuni, se dusese pretutindeni. Regele cel viclean îi dădu acest brâu de fir și-i spuse să se încingă cu el. Apoi, porunci să se facă un foc mare și ceru Sfântului încins cu brâul de fir, să treacă prin foc, ca să dovedească puterea lui Dumnezeu. Sfântul s'a rugat lui Dumnezeu și Domnul l-a ajutat să treacă nevătămat prin văpaie...”

Ce nu știau monahii și vizitatorii interbelici ai Peșterii Sfântului Nicodim era faptul că aceasta avea să joace, peste doar câțiva ani, un rol important în istoria României: între anii 1944 și 1947, în sala a doua a peșterii au fost ascunse peste 200 de tone de aur din rezerva Băncii Naționale a României, alături de o parte din tezaurul Poloniei.

Capela mănăstirii și o vedere de ansamblu
a Mănăstirii Tismana

Sfântul Nicodim de la Tismana s-a stins din viață pe 26 decembrie 1406. În racla din biserica mănăstirii se păstrează un deget de la mâna sa dreaptă, alături de vasul cu mir și de crucea sa de plumb:

“În biserică se află un sipet tainic de argint, pe care călugărul îl deschide cu smerenie și scoate din ea un talisman lugubru. E un deget de om!...
— Părinte, ce e asta? - îl întrebăm cu înfrigurare.
— E degetul Sfântului Nicodim. Atâta ne-a mai rămas din trupul său...
Osciorul negru, uscat, din sfânta relicvă, devine o clipă un obiect de curiozitate turistică, pentru a fi iară înmormântat în umbra micului său sicriu de argint.”

Vizita la sfânta mănăstire se încheia – cum altfel – în sunetul toacei de vecernie:

„Sunt, la această mânăstire, două toace: una e simplă, cealaltă de aramă, de la sârbi. E în formă de vultur bicefal. O toacă ciudată...
— N'o întrebuințați ?...
— E toaca pentru sărbători...
Coborâm. Pădurea din vale ne primește în umbra ei răcoroasă, cu miros tare de brusturi și pământ umed... Seara s'a lăsat. La viraj, farurile automobilului își fixează o clipă elitrele de lumină pe zidurile albei mânăstiri de pe stâncă, turlele se profilează clare pe fondul muntelui negru, cascada strălucește... Decor de dramă istorică, sub lumina proiectoarelor din culise...” (3)

Dacă v-a încântat această incursiune interbelică la Mănăstirea Tismana vă invit să vă continuați pelerinajul interbelic și să vă lăsați cuceriți de spiritul epocilor trecute în care românii au știut să prețuiască rugăciunea și arta: O călătorie spirituală prin România de altădată.

Surse:

1. monografia “Mânăstiri și schituri din Mitropolia Olteniei” – semnată de preot iconom Marin Pretorian – Editura Sfintei Mitropolii a Olteniei – 1942; 
2. articolul „Mânăstirea Tismana” – semnat Ion Parâng – publicat în ziarul “Adevĕrul” – numărul din 20 august 1936; 
3. articolul “Tismana” – semnat „S.V.” – publicat în revista “Realitatea Ilustrată” – numărul din 18 septembrie 1930.

---

---

Continuarea

Superstiții și credințe românești despre cocoși și găini

În universul satului tradițional românesc, în care fiecare gest se făcea după o anumită rânduială și în care fiecare viețuitoare purta o încărcătură simbolică, păsările din ogradă nu erau doar o sursă de subzistență, ci adevărate semne ale timpului și ale lumii nevăzute. 

De la cântatul revelator al cocoșilor și până la tainele găinilor negre sau ale ouălor cu rosturi ascunse, credințele populare reînvie o lume fascinantă, în care credința și superstiția se împleteau zi de zi.

Continuarea

Bucureștiul de altădată: Cârciumi și localuri rău famate

Vă invit să hoinărim, însoțiți de reporterul Ion Tik al revistei “Ilustrațiunea Română”, prin câteva taverne bucureștene din perioada interbelică. Pentru că reporterul vom pătrunde “într-o lume a hoției și a viciului, a păcatului și a întunericului”, vom pleca în insolita noastră plimbare prin crâșmele rău famate de ieri însoțiți de comisarul Niculescu, de câțiva polițiști și de un medic.

 

 

Urmează așadar povestea unei vizite prin localuri în care pungașii, spărgătorii și borfașii își urzeau loviturile, cârciumi în care oamenii cinstiți își beau cafeaua păzindu-și buzunarele și în care polițiștii intrau cu mâna pe revolver:

---

---

În vizită la “Café New-York"

 

Prima escapadă o vom face într-un mic local rău famat - "mărunt și tenebros" - din strada Cantemir, cunoscut în lumea Bucureștiului interbelic sub numele ”Cafeneaua mică”:

"Fum de țigară, miros de cafea, ceai, cremă de ghete, ceapă, acreală de trupuri nespălate, un ciudat amestec, care te sufocă. La mese, oameni cu fețele cafenii, afumate, par mai mult manechine de panoramă scăpate dintr'un incendiu decât oameni care trăiesc. Totuși, prezența noastră tulbură imobilitatea oamenilor asupra cărților de joc sau asupra partidelor de biliard. Câteva siluete de tineri cu șepcile trase pe ochi, încearcă să se strecoare pe lângă noi. Zadarnic omul stăpânirii, cu arma la umăr, baricadase ușa. Și consemnul este destul de aspru: nimeni nu intră, nimeni nu iese!"

Joc de cărți după miezul nopții la "Cafe New York"

"Comisarul Niculescu îmi arată mai multe cunoștințe vechi, care-și petrec viața în taverne:

- Uite-l pe Severică, client vechi, învârtind cărțile!

Severică, surprins de vizita noastră și de amestecul numelui său în discuție, ridică mirat capul... Doi ochi inteligenți fixează mustrător pe comisar, ca și când ar fi vrut să spună: ce ai cu mine, domnule?

Patronul localului, un bătrâior simpatic, încearcă să-mi demonstreze că mica lui “cafenea” este local public ca oricare altul, care nu poate refuza ospitalitatea nimănui și că dacă se strecoară, când și când, câte un urmărit de poliție, el n'are nici o vină...

- La urma urmei, cine te întreabă pe d-ta? - se răsti un uscățiv cu cotleții roșii.

- Domnul vrea să știe ce-i aici, să bea cafea și să privească...

Omul cu cotleții roșii, pe când vorbea, zări în norii de fum ai cafenelei figura comisarului. El amuți, se aplecă pe una din mese și se făcu atât de mic încât avui impresia că a intrat... într'o ceașcă cu cafea.

- Este singurul stăpân de a cărui frică știe. Încolo, agresiv și obraznic. Nae Doktorul, cunoscut pungaș de buzunare, v'ar fi spus poate și o necuviință, spuse un alt “client" al New-York-ului...

Comisarii și medicul care ne însoțeau procedează la cercetarea actelor... Iată unul fără acte, unul cu mutra de apaș care stă nepăsător, ca și când controlul nu-l privea nici pe departe. Este un vechi client al Văcăreștilor, o tristă “celebritate" a cartierului, pe care polițiștii îl cunosc ca pe un cal breaz.

- Tot pe aici, “Ciocolată”? - întrebă unul din polițiști. De ce nu te apuci de muncă de vreme ce ai scăpat de închisoare?

“Ciocolată” - acesta îi era numele-poreclă - clatină din cap apoi răspunse:

- Ce să muncesc? N'au oamenii de treabă ce muncii, d'apoi eu!."

O escapadă la “Clubul ambulanților”

În aceiași companie selectă vă invit să ne continuăm incursiunea interbelic într-ul local din cartierul Dudești - numit de cei din zonă “Clubul ambulanților": 

"Un fel de cafenea-tavernă, ceva mai spațioasă decât celelalte, dar deopotrivă de afumată și de tenebroasă. La mese, ici și colo, capete de funcționari îmbrăcați cu paltoane, gata de fugă. În fund, două domnișoare destul de suspecte, jucau de asemeni cărți. Într’o cameră restrânsă, o mare de capete. S'au legitimat în cele din urmă cu cărți de “vânzători ambulanți". Dar ei, probabil, jucau cărți pe bani. Patronul mi-a explicat că aici se întrunesc seara ambulanții - "cei cu... marfa de la foc"- și că toți câți defilează pe dinaintea noastră sunt din aceiași categorie. 

“Ambulanții" - printre care se strecuraseră destule haimanale - au ieșit doi câte doi, oarecum grăbiți. Comisarul mi-a explicat că a recunoscut o sumă de tipi care ar prezenta un interes deosebit pentru “galeria tavernelor”, dar că este mai prudent să renunțăm pentru moment la identificarea lor. Mi-a arătat în schimb câțiva care merită să fie pomeniți:

"Uite roșia, nu e roşia!"

Unul Leiba, cunoscut sub numele de “Gașperu”, maestrul tuturor pungășiilor, unul care se mișcă ca argintul viu, care “operează" toată ziua și care scapă de cele mai multe ori “printre degete". Cum face, cum drege, “Gaşperu” cade totdeauna ca pisica în picioare. Scandalagiu cu fălcile forfecate de cuțitele apașilor, Gaşperu' pare o pisică cu ochii de sticlă, care miaună, sforăie, se lingușește. Gașperu’ figurează pe toate fișele poliției, cu “observațiile" necesare: “furt prin grant", “pungaș de buzunare", “uite popa-nu e popa", “marfă de furat", “bătaie cu rănire", etc.

Taverna "La bancheru"
din Ștefan cel Mare

Altul, Take Ocnașu - omul cu ochiul de sticlă - este un stâlp al tavernelor. Condamnat pe vremuri pentru crimă, Take se îndeletnicește cu jocuri de noroc care întotdeauna sunt jocuri la sigur. Dacă de o bucată de vreme nu mai calcă pragul pușcăriei, îl calcă în schimb pe cel al poliției, unde are de regulă “treburi încurcate”: Un cap spart la un chef, un portofel sfeterisit cu viteză de scamator, o mâna “scăpată în tuflă (poșetă)”, un caraiman (portvizit) “anexat" de la un provincial. Sunt “belele” de care știe să se scape vârând  pe alții “mesa”. Take Ocnașul este temut de “colegi” și de aceea, adeseori, alții se scuză pentru a scăpa pe "omul cu ochiul de sticlă"."

Sursa informațiilor și a fotografiilor:

• articolul “Colindând tavernele” - semnat de Ion Tik – publicat în săptămânalul “Ilustrațiunea Română” - numărul din 12 martie 1931 - disponibil în colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștilor

Citește și articolele:

• O noapte în “cartierul amorului tarifat”
• La pas prin Mahalaua Dracului
• Cartierul Tei de altădată - mahalaua celor 400 de cârciumi
• Mandravela – răspântia blestemată
  

---

---

Continuarea

O dramă în lumea micilor lăutari Lenuța, Mitică și Fănică

Cu ajutorul unor reporteri și fotografii interbelici am readus în memoria noastră locuri și figuri comune ale Bucureștiului din acea perioadă. V-am povestit despre Târgul Moșilor și despre Teatrele de mahala, despre grădinile de vară și despre cafenele Micului Paris. Am recuperat din paginile vechilor reviste chipul Piticului de la Moși, al Babei Cocoșilă și al micuțului lustragiu Vasile. 

Un trio interbelic: Lenuța, Fănică și Mitică

Astăzi vă voi povesti o mică dramă, descoperită de reporterul Alex F. Mihail în lumea micilor lăutari bucureșteni de altădată: o poveste despre talent, speranță și un destin nemilos.

---

---

Bucureștiul anilor '30: Metropola modernă și lăutarii străzii

Bucureștiul anilor ’30 era o metropolă în plină modernizare. Palate și block-house-uri se ridicau pretutindeni. Noi bulevarde fuseseră deja croite de-a curmezișul orașului. Magazinele occidentale, hotelurile luxoase și restaurantele faimoase împânzeau Calea Victoriei.

În contrast cu această efervescență și lux, o prezență rămăsese încă moștenire a vremurilor trecute: trupele de mici lăutari - desculți “dar cu alură de artiști” - care își dădeau micile concerte pe străzile capitalei. Aceștia reprezentau sufletul viu și neșlefuit al Micului Paris, care coexista cu fața sa occidentală.

 

Portretul micului lăutar: "Ființă vibrândă la cel mai ușor sunet muzical"

Iată cum îl descria Gion – vestitul trubadur din perioada interbelică – pe micul lăutar, surprinzând esența talentului înnăscut: 

“Ființă vibrândă la cel mai ușor sunet muzical, îl vezi și astăzi, cum îl vedeau strămoșii noștri, îl vezi de la vârsta de 6-7 ani că îndată ce aude muzica se oprește, tresare, ciulește urechile, își apleacă instinctiv trupul spre partea de unde vin sunetele, fața i se înseninează, ochii încep să-i scânteie, nările-i tremură: își trece limba pe buze, ca și cum ar gusta sunetele, iar degetele-i încep să calce pe zdrențele hainelor, ca și cum ar atinge niște coarde imaginare.”

Reporterul Alex F. Mihail remarca, de altfel, că unii dintre acești lăutari „fără cunoștințe de note muzicale și fără studii speciale” au ajuns "să fie decorați de Țarii Rusiei și invitați, cu mare cinste, la palatul președintelui republicei francez": 

• Barbu Lăutaru a uimit pe Liszt
• Cristache Ciolac a cules lauri la Paris

Același reporter interbelic relata despre drama unei trupe alcătuite din trei mici lăutari care “nu se sfiau să cânte chiar prin fața Teatrului Național și a Cercului Militar” prin anul 1937: 

Fănică, Mitică și Lenuța: Trio-ul interbelic de 4, 5 și 7 Ani

Reporterul interbelic relata despre drama unei trupe alcătuite din trei mici lăutari care „nu se sfiau să cânte chiar prin fața Teatrului Național și a Cercului Militar” prin anul 1937. Cei trei protagoniști erau:

• Fănică: Violonistul, în vârstă de 7 ani.
• Mitică: Țambalagiul, mereu grav și serios, în vârstă de 5 ani.
• Lenuța: Cântăreața, diva care surâdea grațios, în vârstă de doar 4 ani.

"Cântece pentru boieri": O masă la Palatul "Universul"

Într-o zi, întâlnindu-i pe strada Const. Mille (prin fața Palatului "Universul"), reporterul a decis să le ofere o masă la cantina instituției:

"I-am urcat sus, la etajul al 5-lea și le-am oferit o masă la cantina instituției. Și-au pus instrumentele pe jos, lângă un perete, apoi așezându-se la masă, cuminți, au mâncat frumos, servindu-se cu îndemânare de lingură, furculiță și cuțit, fără să se murdărească pe mâini sau pe haine. Mă miram cine i-a învățat."

Un moment de criză a apărut însă la final, atunci când era servit desertul: 

"Doar la sfârșit, când a venit prăjitura, fiecare a voit bucata cea mai mare și au început toți să plângă."

Dar totul e bine cînd se termină cu bine: drept mulțumire, după ce au terminat masa și cum sala era plină de comeseni, copiii și-au luat instrumentele și „făcând front – au tras câteva cântece ‹‹pentru boieri››.” 

Tragediile trăite de  Lenuța și Mitică

Pentru cei ce îi văzuseră pe strazile Bucureștiului pe acești copii lăutari, reporterul Alex F. Mihail menționa: taraful s-a desfăcut în mod trist. Soarta nemiloasă, ca întotdeauna, nu a cruțat nici micul taraf: 

"Taraful s-a desfăcut în mod trist. Cântăreața Lenuța, cu chipul ei drăgălaș și-a pierdut vocea. A fost bolnavă și nu mai poate cânta. A fost nevoită să-și schimbe meseria. Azi vinde gazete pe stradă!

Țambalagiului Mitică i s’a întâmplat o mare nenorocire: mâna dreaptă i-a fost retezată de la cot. Iată cum s’a întâmplat drama: copii aveau obiceiul să cânte la restaurant în Calea Plevnei, unde erau foarte bine primiți. Zilele trecute, într’o clipă de pauză, țigănușul Mitică s-a sprijinit de cerceveaua unei vitrine de la stradă, al cărui geam era ridicat în sus. Un chelner vroind să tragă fereastra și mai sus, mecanismul s’a defectat și geamul gros de cristal s’a prăbușit, cu toată greutatea, pe brațul nefericitului copilaș, retezându-i-l. Bietul Mitică nu mai putea deveni, niciodată, un mare țambalagiu, așa cum visase.

Din simpaticul taraf ce era cunoscut prin multe mahalale bucureștene, n’a mai rămas decât Fănică. Trist și cu lacrimi în ochi, cutreieră stingherit localurile, pe unde odinioară venea cu taraful lui de care lumea făcea atâta haz. Azi cântă numai el singur din scripcă… iar banii ce-i strânge îi duce lui tată-său – un biet salahor – pentru ca să îngrijească de fratele Mitică, fostul țambalagiu. Soarta nemiloasă, ca întotdeauna, n’a cruțat nici micul taraf, care cutreiera străzile, în nădejdea unui viitor mai frumos.”

O mărturie emoționantă din Micul Paris

Povestea lui Fănică, a Lenuței și a lui Mitică este mai mult decât o simplă știre: este o mărturie vie a contrastelor dure din Bucureștiul interbelic. Dincolo de strălucirea block-house-urilor și a Căii Victoriei, viața lăutarilor străzii era definită de fragilitate și de lovituri de destin neașteptate. Tragedia micului taraf, care visa la un viitor mai frumos, rămâne o pagină tulburătoare de cronică socială, recuperată din presa vremii.

Lumini și umbre în epoca interbelică

Dacă povestea lui Fănică, a Lenuței și a lui Mitică v-a impresionat, vă invit să pătrundeți și mai adânc în lumea contrastantă a Bucureștiului de altădată. Iată alte articole care recuperează destinele unor figuri memorabile din paginile presei interbelice:

• [Viaţă de picolo] - O perspectivă din spatele tejghelei cafenelelor Micului Paris.
• [Povestea ilustrată a unui mic lustragiu interbelic] - Fotoreportaj despre micuțul Vasile, lustragiul orașului.
• [Destinul „piticului din Târgul Moșilor”] - O incursiune în lumea fascinantă și tristă a Târgului Moșilor.
• [Povestea lui Zoltan – regele vagabonzilor] - Destinul celui care a stăpânit străzile Bucureștiului interbelic.

Sursa articolului și a fotografiilor:  revista “Realitatea Ilustrată” – numărul din 6 octombrie 1937 - reporter Alex F. Mihail – disponibilă în colecția digitală a Bibliotecii Centrale Universitare “Lucian Blaga” Cluj-Napoca

---

---

Continuarea

Turtucaia: Orașul pictorilor din Cadrilaterul interbelic

În peisajul cultural al României Mari, puține locuri exercitau o fascinație atât de puternică asupra artiștilor precum Turtucaia.

Portul din Turtucaia  

 

În 1935, cu puțin timp înainte de pierderea Cadrilaterului, micul târg de pescari de la malul Dunării îmbina farmecul oriental și arhitectura balcanică într-o atmosferă plină de nostalgie și energie artistică.  

Continuarea

Păstrăvii uriași de la Lacul Roșu (reportaj interbelic)

Departe de zgomotul marilor așezări, în inima răsăriteană a Ardealului, acolo unde versantul vestic al Carpaților moldoveni își oglindește culmile în ape limpezi, se află Lacul Roșu — o enigmă geologică ce împlinea, în anii '30, un veac de existență. 

Crescătoria de păstrăvi de la Lacul Roșu (1939)

Format în urma unui cataclism natural învăluit în legende fioroase, lacul nu reprezenta pentru turistul interbelic doar un popas de o frumusețe rară, unică în Europa, ci și un centru de o importanță științifică remarcabilă. Dincolo de pitorescul sălbatic, celebritatea locului era susținută de faima „păstrăvilor uriași”, despre care specialiștii străini ai vremii afirmau cu admirație că nu au rival pe continent în dimensiuni și frumusețe.

Continuarea

Frumuseţe la "Poşta redacţiei" (sfaturi cosmetice din anul 1931)

V-au amuzat teribil sfaturile neașteptate și pline de savoare pe care Laura, redactor la revista „Realitatea Ilustrată” în 1931, le oferea cititoarelor sale cu pseudonime ingenue, în rubrica „Sfaturi pentru îngrijirea frumuseții”. 

 

Entuziasmați de reacția voastră, am decis să caut și alte comori ascunse în revistele interbelice. Așa am descoperit o altă rubrică destinată doamnelor și domnișoareler: „Colțul Celinei”, publicată de „Ilustrațiunea Română” în același an, 1931. 

 

Continuarea

Părinți de închiriat și martori de ocazie în Micul Paris

Răsfoind articolele din presa de altădată, descoperim că birocrația stării civile din perioada interbelică nu era doar un proces administrativ, ci o veritabilă scenă de teatru social unde se jucau, zilnic, marile acte ale existenței umane.

„Tați și mame de închiriat”

Într-un reportaj plin de savoare din anul 1936, atmosfera acestui spațiu era descrisă cu o precizie poetică ce surprinde esența trecerii timpului:

„Oficiul de stare civilă e un loc ciudat. Viața începe și se sfârșește în registre, scrise curat, cu cerneală violetă. Dar aici, firul cel lung al vieții, pe lângă că pornește și se termină în două cărți mari, diferite, se înnoadă în principalele lui momente și... se desnoadă. În holl-ul vechiu forfotește veșnic lume, venită care să declare cu bucurie o existență nouă, care să anunțe, cu tristețe, terminarea unei trăiri.”

---

---

Urători de profesie și binevoitori de ocazie

Dincolo de solemnitatea funcționarilor și de greutatea registrelor, Oficiul de Stare Civilă era un loc în care speranțele tinerilor la început de drum se intersectau cu pragmatismul celor care transformaseră instituția în sursă de venit. În holul vechi, prima barieră era cea a „binevoitorilor de ocazie", pentru care orice zâmbet avea un tarif:

„Tinerii, în special, vin aici să-și facă formele pentru căsătorie. E înduioșătoare graba lor pentru a face actele pentru o ceremonie care nu-i totdeauna de augur. La registratură, la biroul unde o doamnă gravă înseamnă numele solicitanților, se amestecă, uneori, printre tinerii cari se grăbesc să-și unească viețile, câte un cuplu de bătrânei, cari vor să refacă două căsnicii pierdute. Dar, pe lângă Oficiul de stare civilă trăiește o adevărată pletora de oameni, cari își trag existența de aici. În primul rând trebue socotiți cei cari, în frunte cu gardianul de la ușa principală, spun tinerilor căsătoriți:
— Noroc și voie bună!
Iar părinților fericiți:
— Să vă trăiască! Aceștia sunt siguri de bacșișul lor.” (1)

"Dincolo de simplele urări, mecanismul profitorilor mergea mult mai departe, intrând în zona „aranjării” realității pentru a ajuta solicitantul hărțuit de birocrație. Reporterul vremii surprinde acest aspect într-un dialog plin de cinism cu un astfel de personaj:
— Mă rog, cu ce ocazie pe la noi? Aveți nevoie de martori pentru extractul de naștere, în vederea căsătoriei?
— Cum ai ghicit? Îmi lipsește tocmai așa ceva.
— Să mergem atunci la domnul șef. Ce vârstă doriți să puneți în act?
Îi indic un număr de ani. Martorul de ocazie prinde să închege pe dată un soi de socoteală, apoi când crede că s'a lămurit, începe explicația.
— Spuneți că sunteți din provincie și că din lipsă de mijloace nu vă puteți duce până acolo!
Omul meu se și repezi să caute pe un al doilea tovarăș de meserie, când îi rupsei brusc elanul.
— Lasă, mai e timp, astăzi am venit doar în cercetare...” (2)

Moș Vasile Naum și Madam Borcan: Părinți de închiriat la poarta stării civile

Pentru minorii fără consimțământ sau tinerii cu părinți rămași în provincie, familia putea fi improvizată pe loc. La poarta Oficiului, „tați” și „mame” de ocazie, deși uzați de atâtea roluri, ofereau contra cost decorul de onorabilitate necesar oricărei căsnicii:

„Am asistat într’o zi de căsătorii populare, când se uneau peste 100 perechi, cum tații și mamele închiriați cu 200 lei bucata, luau parte fericiți la căsătoria „odraslelor” lor, zâmbind la gândul celor două monede noui și sunătoare.” (1)

Printre figuranții de la poarta Oficiului, două figuri se detașau prin prestanță și vechime. Cel mai bătrân tată de ocazie era Moș Vasile Naum, fost agent sanitar cu un barbison à la Napoleon al III-lea, însoțit mereu de inseparabila sa parteneră, Madam Borcan — o bătrânică înaltă, cu pălărie cu pene și o slăbiciune pentru țuica fiartă. Împreună, aceștia nu vindeau doar servicii, ci „fericire” la preț de ocazie:

„— Eeei, câtă lume am fericit noi! îmi spune moș Vasile Naum. N’ai mata atâta păr în cap la câte perechi am fost noi „tată” și „mamă”. Îi vedeai venind, speriați, ca și cum le sosise ziua de apoi: "Domnule, tata n’a putut veni de la Burdujeni. Nu vrei mata să-i ții locul?” Puteam să refuz să fac eu o faptă bună? De 50 de ani păzim noi gardul grădinii ăsteia și am făcut numai operă dezinteresată... Dacă luăm noi câte o mulțumire că ne-am ostenit, asta o facem așa, din prietenie. Încolo, numai pentru ideal. Noi n’am avut copiii noștri. Așa putem spune că suntem părinții celei mai numeroase familii. Am avea câteva mii de copii. Nu-i frumos lucru?” (1)

Dincolo de rolul de tată de împrumut, Moș Vasile era un personaj omniprezent al vieții publice, nelipsit de la întrunirile politice, de unde își șlefuise stilul de orator. Visul său era însă unul de o modernitate frapantă: profesionalizarea și oficializarea bizarului său meșteșug:

„— Bine, moșule, decorat ești pentru meritele d-tale! Cu ce s’ar mai putea recompensa binele pe care-l faci omenirii? l-am întrebat.
— Un singur lucru vreau, d-le! Să fim recunoscuți oficial. Să nu ne mai fie frică de agenți și să ne dea o odaie în Oficiu. Pe ușă să scrie „Mame și tați de închiriat”. Vrem să fim recunoscuți.
— S’a făcut! Așa o să scriu la gazetă.
La despărțire, bătrânul făcu o mină deziluzionată:
— Nimic pentru noi?
— Cum adică?
— Păi tot ce v’am spus, timpul meu...
— E bani!
— Mai e!
— Cât?
— Păi... ca la declarație de copil: doi poli!
Cu monedele în mână, bătrânul clipi șiret din ochi:
— Și când aveți nevoie, dvs. sau un prieten, Vasile Naum e aici, la postul lui.” (1)

Martorii de ocazie: Jurământul vândut pentru „câțiva poli”

Dacă „părinții de închiriat” ofereau un spectacol al emoției, martorii de ocazie reprezentau latura rece și pragmatică a supraviețuirii urbane. În sala de așteptare, foști birjari rămași fără trăsuri sau pensionari cu venituri „pe sponci” pândeau orice breșă în legalitate, gata să depună mărturie despre fapte pe care nu le-au văzut niciodată, sub îndrumarea oricărui avocat dispus să-i plătească:

„Mai încolo un altul mă ajunge din urmă:
— Aveți nevoie de vreun martor pentru vreun proces la tribunal?
— Bine, dar d-ta nu știi cum s'a petrecut cazul...
— Ce are a face, n'aveți avocat? Mă învață el ce să spun.
— Dar trebuie să juri. Nu ți-e teamă?
Bărbatul cu care vorbesc schițează cu brațul un gest de batjocură.
— Jur c'am stat de vorbă și cu naiba, pentru câțiva poli. Cât despre teamă, am văzut eu multe pentru care cel de sus nu s'a gândit să dea vreo răsplată.
— Iese ceva câștig din micile afaceri de pe aici?
— Slab de tot.
— Ce meserie aveai înainte?
— Birjar.
— Și ce-ai făcut cu caii, cu trăsura?...
— S'au dus.” (2)

Lupta pentru supraviețuire și mărturia mincinoasă

Lumea pestriță de la poarta Oficiului de Stare Civilă interbelic — cu ai săi „părinți de împrumut" și "martori de ocazie" — dezvăluie o latură a Bucureștiului de altădată în care nevoile dictau regulile și în care onoarea era de vânzare. Dincolo de cinismul martorilor care jurau „și cu naiba” pentru câțiva poli, rămânea totuși un avertisment moral sever, păstrat în conștiința veche a vremii:

„Pentru că zice dumnezeescul Grigorie bogoslovul: cine va jura strâmb, acela de Dumnezeu se leapădă.”

În acest teatru al supraviețuirii interbelice, fiecare jurământ cumpărat la colț de stradă era o mică victorie asupra birocrației, dar și o pierdere discretă a sufletului, într-un oraș care învățase să tranzacționeze până și cele mai sfinte legături.

Citește și articolul: 

• Șmecherii străzii: Oratorie și mici escrocherii pe străzile Bucureștiului interbelic
• „Bursa neagră” din Macca-Villacrosse: Lumea secretă a neguțătorilor de bani (1932)

Surse: 

• articolul “Tați și mame de închiriat”, semnat Rex, publicat în revista “Ilustrațiunea Română”, numărul din 15 ianuarie 1936
• articolul “Martori de ocazie”, semnat Margareta Nicolau, publicat în revista “Realitatea Ilustrată”, numărul din 1 octombrie 1931

---

---

Continuarea