„Ceea ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă!” – Divorțul în anul 1806

Divorțul prin anul 1806

Ceea ce a unit D-zeu, omul să nu despartă! – acesta era în vechime principiul canonic care reglementa nu numai încheierea căsătoriilor ci și posibilitățile de desfacere ale acesteia. 

 

Canoanele bisericești prevedeau însă puține cazuri în care se putea cere despărțenia. Cărțile de despărțenie puteau să fie date doar de Mitropolit sau de Episcopii eparhioți - după o temeinică judecată a cauzelor - și trebuiau întărite printr-un pitac domnesc.

---

---

Pricini pentru care putea să fie cerut divorțul

Puține erau însă pricinile pentru care putea să fie cerut divorțul (în principal incestul sau bigamia). Pot să vă spun însă că bătaia nu era considerată ca fiind un motiv suficient de serios pentru a începe un astfel de demers.  

“Dar să ne înțelegem bine, bătaia numai din partea bărbatului asupra femeei sale, nu și viceversa“.

Mai mult, “glăsuiala legii” din timpul lui Matei Basarab spunea că:   

“Bărbatul poate să-și bată muierea cu măsură pentru vina ei, măcar de ar avea și zapis să nu o bată”.   

Și mai departe:  

“Deși va bate neștine muierea cu pumnul sau cu palma, aceea nu se cheamă că este cu vrășmășie asupra ei, de ar bate-o cât de mult și cât de des.”   

Abia în anul 1865 căsătoria este statuată ca fiind un act civil și prin urmare începând din acel an dreptul de a încheia și de a desface căsătoriile este transmis autorităților laice. Cu toate acestea, femeile au dobândit “privilegiul” de a putea intenta divorțul abia către sfârșitul secolului al XIX-lea. E drept, doar dacă invocau motive considerate ca fiind “foarte serioase”: cruzimea, incestul, abandonul sau bigamia partenerilor de viață. Un hâtru spunea însă cu umor pe la începutul secolului trecut că principala cauză de divorț în România este...  căsătoria.

---

---

Divorțul în șalvari și cu ișlic

 

Vă propun că citiți câteva precizări interesante referitoare la divorț meníonate în volumul "În șalvari și cu ișlic" semnat de istoricul Constanța Vintilă-Ghițulescu:

"În fruntea motivelor de divorț se afla separarea pentru traiul rău. 209 jalbe invocă acest motiv, din care 168 aparțin soțiilor și 41 soților. „Traiul rău" îmbrăca diferite forme, de la violența verbală și pâna la cea fizică, de la amestecul părinților și până la tirania soacrei. Este interesant de văzut cum definește Sfânta Pravila „vrăjmășia vieții". Glavele 183, 184, 185, 220 descriu, într-o serie de articole, traiul rău și maniera în care acesta poate fi invocat ca motiv de separare, atât de către bărbat, cât și de către femeie. Prima zăceala din glava 183 glăsuiește astfel:

 

„Muierea poate să ceara voe de la judecătoriul besearicii să se despartă de bărbatul ei când o bate fără de samă și-i face rane cu arme." Mai jos sunt definiți termenii „bătaie" și „răni cu arme", întrucât o palmă-două, date din când în când, nu pot constitui motive serioase de separare. Din zăceala a doua aflăm că judecătorul consideră „bătaia adevărată" numai atunci când femeia „nu poate grăi către judecătoriu, să nu-ș spună jalba", și „de nu va fi fost bătaia așa tare, să nu se poată despărți". Mai departe, glava 185 recomandă soțului ce tipuri de bătaie poate aplica soției sale fără a fi pedepsit, pentru că bătaia nu este văzută ca o umilință, ci ca o „îndreptare". Plecând de la aceasta definiție, bărbatul primește dreptul de a-și pedepsi soția „când va fi cu vină"; recomandă totuși bătaia „cu măsură" și „cu blândețe". Aceste recomandări sunt valabile numai atunci când vina muierii se dovedește a fi „micșoară"; pe măsură ce vina crește, bătaia îmbrăca forme din ce în ce mai dure, iar soțul primește deplină libertate în aplicarea acesteia fără a fi pedepsit. 

 

Despărțirea se acordă numai dacă soția dovedește cu probe indiscutabile că „vrajmășia și răutatea" se repetă și sunt cauzatoare de moarte. Cei doi termeni definesc o conduită des întâlnită și invocată ca motiv de divorț. Ea se atribuie bărbatului, atunci când acesta își bate soția des, fără vină, și folosește ca instrument de aplicare a pedepsei toiagul.” 

Cronica unui divorț din anul 1806

 

Din povestea unei despărțenii din Bucureștiul anului 1806 ne putem face o idee despre despre moravurile societății românești din acele timpuri: 

“Stolniceasa Zamfira din București, mărită pe fiica sa Ana după un Dumitrache, feciorul medelnicerului Ioniță Colfescu și nepotul Olăneascăi din Găești ot Sud Vlașca. Cum vedem, lucrurile se petrec în familii de boieri de mâna a doua. Găeștii era pe acele vremuri capitala județului Vlașca și avea o importanță mai mare decât astăzi. Puțin după căsătorie, tânărul Dumitrache începe a-și maltrata soția, și nu cu pumnul sau cu palma ci cu ciomagul, și a o amenința cu sabia și cu pistolul. Mama fetei se jăluiește la Vodă și acesta orânduie pe Mitropolit a face cercetare și a-i raporta în scris.”  

 

În jalba stolnicesei sunt descrise abuzurile la care era supusă fiica sa de către jupân Dumitrache:

“Din lume auzeam patimile fiicei mele, și nu le credeam; dar la 29 ale trecutei luni, pornindu-se din cruziciunea minții sale și din rău năravul ce-l are, nemaisocotind că soția sa este însărcinată, băgând-o în casă au închis ușa, au tăbărât cu un ciomag pe ea, bătând-o foarte rău și cu multe vorbe proaste suduind-o și cu sincofandrii și în cea după urmă a scos și sabia asupră-i cu îngroziri ca să-i taie capul și așa speriindu-se de moarte, scăpând din mâinile acestui tiran, au dat năvala la socru-său, tânguindu-și patimile, arătându-și și trupul, cerând sfătuire de la d-lui în ce chip trebuie să urmeze la această sinforă și pericolul de viață, și d-lui a găsit cu cale ca să mă înștiințeze pe mine.”  

Situația descrisă în jalba stolnicesei este confirmată în cursul cercetărilor dispuse de Mitropolitul Dosithei. Acesta nu este de acord însă cu despărțenia ci propune lui Constantin Alexandru Ipsilanti Vodă separarea celor doi soți pentru un an: 

“...găsim cu cale ca cu luminata poruncă a Măriei Tale, Ana soția sa, să șază în casa părintească, la dumneaei Stolniceasa, un an de zile, deosebită de soțul ei, că doar în această diastimă de vreme, se va părăsi pârâtul de netrebnicii și își va îndrepta viețuirea”. 

Nu a trecut însă un an și: 

“...netrebnicul Durnitrache nu numai că nu s'a lăsat de netrebnicii, ci încă s'a dovedit căzut și în patima hoției și se află în osânda pușcăriei! Atunci Mitropolitul nu mai sta la cumpănă și dă carte de despărțenie nenorocitei soții, obligând pe soț a-i înapoia toate zestrele și darurile dinaintea nunții și exoprica, iar soției îi dă voie spre a doua căsătorie. Această anaforă este bine înțeles supusă întăririi domnești.”

Astfel s-a încheiat nefericita căsnicie prin care a fost nevoită să treacă Ana, fiica stolnicesei Zamfira din Găești. Nu pot să nu mă gândesc însă la nevestele care aveau aceiași soartă cu a jupânesei dar care – neavând statutul social al stolnicesei – nu puteau nici măcar să spere să aibă parte de dreapta judecată domnească.

---

Citește și: Divorțul în Bucureștiul interbelic

---

Sursa: articolul “Un divorț în anul 1806” – autor George I. Lahovary – publicat în revista “Convorbiri literare” - numărul din 1 iulie 1891

Continuarea

Cronica verii lui 1935: Știri și evenimente din România interbelică

Ce se discuta la cafenelele din București în iunie 1935? Arhiva presei interbelice ne oferă un tablou surprinzător al unei țări efervescente. 

 

Vă propun să parcurgem împreună o selecție de știri autentice, extrase din edițiile vremii, care scot la iveală contrastul dintre gloria monarhiei, dramele aviatice de pe Șoseaua Colentina și credințele populare care au transformat un simplu cioban din Maglavit într-o figură legendară.

 

---

---

Regele tuturor românilor în provincia de peste Prut

“Zilele trecute, Maiestatea Sa şi-a îngăduit timpul de a vizita una din cele mai frumoase dar și mai sărace din provinciile noastre, Basarabia. Regele nostru s-a dovedit astfel un monarh care nu înțelege să-și guverneze poporul de la reședința Sa, așa cum se întâmpla cu monarhii secolelor trecute. Și pretutindeni entuziasmul şi dragostea poporului pentru Suveran au isbucnit covârșitoare și grandioase, arătând că știe să răspundă așa cum se cuvine unui Stăpân iubitor și cu urechea trează la durerile populației țării sale. La Chișinău, la Bălți și pretutindeni pe unde augustul oaspete a trecut, nesfârșitele aclamații și urări de bun venit, precum și miile de ochi umezi, au demonstrat odată mai mult eficacitatea legăturilor sufletești dintre Rege și supușii săi. Regele, Voevodul Mihai și membrii guvernului au vizitat şi au manifestat un deosebit interes pentru ruinele cetății de la Hotin. Fotografia noastră îi înfățișează vizitând cetatea”. (“Realitatea Ilustrată” – 12 iunie 1935)

Paris-București fără escală

“Excelentul nostru pilot Bâzu Cantacuzino a parcurs săptămâna trecută distanța Paris - București cu avionul în 6 ore și 25 minute. Fotografia noastră îl înfățișează pe Bâzu Cantacuzino la sosirea pe aerodromul Bă­neasa”. (“Realitatea Ilustrată” – 5 iunie 1935)

---

---

Osemintele lui Dimitrie Cantemir au fost aduse țară

“Săptămâna trecută a sosit la portul Constanța vaporul „Principesa Maria" care venea de la Odesa aducând de acolo osemintele domnitorului moldovean Dimitrie Cantemir și o parte din tezaurul nostru expediat la Moscova în timpul războiului. Osemintele lui Dimitrie Cantemir sunt închise într'o cutie lungă de doi metri, lată de un metru și înaltă de 0.25 m. Cutia era ambalată în pânză de sac. Împreună cu osemintele au fost aduse și lespezile de pe mormântul lui Dimitrie Cantemir. Lespezile au fost scoase pentru a fi transportate împreună cu osemintele la lași. S'au adus și 1445 lăzi care cântăresc 135.000 kgr. Sunt piese de arhivă și documente de stat. Multe lăzi cuprind bancnote ale Băncii Naționale din stocul trimis atunci la Moscova. Lucruri de valoare istorică sau materiale prețioase nu se găsesc în acest transport”. (“Realitatea Ilustrată” – 18 iunie 1935)

Groaznica nenorocire aviatică de pe Șoseaua Colentina

“Un groaznic accident de aviație s'a petrecut săptămâna trecută în dreptul Șoselei Colentina. Aviatorul locotenent Ostapow și plutonierul Nagacinsky, ambii de la flotila de luptă Pipera, s’au urcat pe două avioane de vânătoare pentru a face un zbor de antrenament. Cei doi piloți aveau ca misiune să dea o luptă aeriană. În timp ce cele două avioane se învârteau unul în jurul celuilalt, dintr’o greșeală de apreciere a distanței, cele două aparate s'au ciocnit, prăbușindu-se în bucăți spre pământ. Amândoi piloții și-au găsit moartea în acest tragic accident. Fotografiile noastre înfățișează sfărâmăturile celor două avioane”. (“Realitatea Ilustrată” – 18 iunie 1935)

Un Lourde românesc

“În fiecare an, în plină caniculă, se desfășoară la Suceava una dintre cele mai impresionante procesiuni religioase din țară. E un fel de Lourde românesc, unde vin toți ologii și estropiații, toți paraliticii și slăbănogii din Moldova, din Nordul Basarabiei, până și din Cehoslovacia și din Polonia. Vin cu speranța vindecării, cu speranța într'o minune care de multe ori se întâmplă într'adevăr. Sugestie sau putere dumnezeiască a moaștelor Sfântului Ion, cari se află la mănăstirea de la Suceava, fapt cert este că numeroși dintre bolnavii cari vin acolo, unii pe tărgi, alții în căruțe sau în roabe, se vindecă. Un cortegiu halucinant cu preoți în frunte, ce duc pe umeri moaștele prea Sfântului (…). Când trec moaștele în cortegiu pe străzile orășelului, pelerinii se îndeasă, dau buzna unul peste altul, ca să atingă racla sfântă, în credința că cine atinge sicriul sfântului, se vindecă de infirmitatea sau boala de care suferă. Uneori nefericiții aceștia bolnavi se calcă în picioare. Femeile sunt strivite, jandarmii abia pot sa le țină piept; seara, mulțimea rămâne în curtea mănăstirii unde se adăpostește prin cerdacuri”. (“Realitatea Ilustrată” – 26 iunie 1935)

Regina Maria a asistat la botezul arhiducesei Alexandra

“La botezul Arhiducesei Alexandra, fiica Arhiducesei Ileana (notă: Ileana, Principesă a României, cunoscută ca Domnița Ileana sau Principesa Ileana; a fost fiica cea mică a Regelui Ferdinand I al României și a Reginei Maria) și a Arhiducelui Anton (notă: Arhiducele Anton de Austria, Prinț Imperial de Austria, Prinț Regal al Ungariei, Boemiei și Toscanei) a asistat și Regina Maria a României. Fotografia noastră înfățișează pe Regina Maria, Arhiducesa Ileana și Arhiducele Anton împreună cu cei trei copii ai arhiducesei”. (“Realitatea Ilustrată” – 18 iunie 1935)

Călușarii la Albert Hall

“Călușarii cari au plecat la Londra la concursul internațional de dansuri, au stârnit în capitala Angliei un entuziasm de nedescris. Ziarele au consacrat coloane lungi dansatorilor români, exprimând admirația față de jocul călușarilor. Fotografia pe care o publicăm a fost luată la Londra în față la Albert Hall”. (“Realitatea Ilustrată” – 24 iulie 1935)

Ciobanul Petrache Lupu care a vorbit cu Dumnezeu

“Umblă vestea'n țară că un cioban din comuna Maglavit a Doljului, om simplu și sărac cu duhul, ar fi stat de vorbă cu Dumnezeu. Omul nostru e la fel cu noi ceilalți, muncește pentru pâinea lui, nu umblă să înșele niciodată pe nimeni, e însurat și căsnicia i-a fost binecuvântată cu un băiețaș. Suferă numai de un beteșug, din copilărie, de când zăcuse de variolă: nu prea aude și nici nu prea vorbește. Dar această pacoste i-a pierit deodată de când a auzit glasul lui Dumnezeu și a putut rosti - el, ciobanul satului Maglavit - blestemele de foc ale proorocilor împotriva oamenilor, cari se vor mai ține de rele și nu vor merge de zor la biserică. 

 

 

Sătenii din Maglavit sunt uluiți, cu preotul lor cu tot. Nimănui nu-i vine a crede că bietul Petrache Lupu de la oile și vacile satului, socotit atât de nevolnic, să se‘ncumete să strige ziua’n amiaza mare pe mijlocul șoselei că i-a venit glas de la Dumnezeu și că vorbește'n numele Lui. Îndeosebi preotul, care are certificat de la Seminar și diplomă de la Mitropolie și de la Minister, e mirat peste măsură că Dumnezeu dacă avu ceva de spus în Maglavit, nu trase la el, cel uns după toate canoanele, ci își alese mintea proastă a ciobanului din câmp! Dar pe de-altă parte preotul mai știe că Dumnezeu se arată cui vrea El și toate cărțile sfinte sunt pline de minunile Lui, făptuite cu te miri cine. Și-apoi nu stă scris la Evanghelie că cei din urmă fi-vor cei dintâi și că numai cei cu mintea copilului vor intra în împărăția Domnului?... 

Ca să vadă minunea și să aibe ce scrie, au năvălit râzând, de la București la Maglavit, o seamă de reporteri de pe la diferite ziare, au fotografiat pe omul care a stat de vorbă cu Dumnezeu în câmp, așa cum stau ei de vorbă unii cu alții la cafenea și au scris toate acestea mai mult ca să se veselească lumea”.  (“Realitatea Ilustrată” – 10 iulie 1935)

Mai multe știri senzaționale și... picanterii de altădată

Dacă ți-a plăcut incursiunea în universul senzațional al anului 1911, te invit să descoperi și alte povești uluitoare din arhivele presei de altădată:

• Dueluri și onoare: Află cum se tranșau disputele în Duel ilegal în Bucureștiul interbelic: o relatare uimitoare din 'Realitatea Ilustrată'.
• Adrenalină pură: Citește povestea lui Titi Popianu: Românul care a sfidat moartea în perioada interbelică.
• Arhiva senzaționalului: Vezi cum arătau alte știri de la ora 5... în varianta anului 1906.
• Tabloid interbelic: Descoperă ce mai era senzațional în lumea interbelică și cum s-au schimbat (sau nu) gusturile publicului.

 

 

Continuarea

Primele femei aviator din armata română: Escadrila Albă și curajul de a zbura

Cu ocazia manevrelor regale de la Galați din toamna anului 1938 au fost concentrate pentru întâia oară femei aviator în aviația militară română. 

 

Revista “Ilustrațiunea Română” consemna prezența femeilor aviator în armata română în numărul din 25 ianuarie 1939: 

“Pentru prima oară, la manevrele regale din toamna trecută, cinci femei aviatoare au fost concentrate, încredințându-li-se diverse misiuni, pe care le-au dus la capăt cu un deosebit succes. Conform noii legi, pentru mobilizarea femeilor în caz de război, d-nele Marina Știrbey, Irina Burnaia, Marioara Drăgescu, Virginia Duțescu și Nadia Russo au fost concentrate, odată cu camarazii lor, bărbați.” 

---

---

Înființarea celebrei "Escadrile Albe"

După ce a zburat în timpul acestor manevre militare cu un avion de transport, echipat sanitar, prințesa Marina Știrbey – cea care în anul 1935 zburase singură la bord pe ruta București – Stockholm, devenind astfel primul român ce a survolat în condiții de ceață deasă Marea Baltică - a avut inițiativa de a fi creată o escadrilă sanitară militară, încadrată în exclusivitate cu personal navigant feminin.  

De la stânga la dreapta: Constantin Cantacuzino, 
Nadia Russo, Marina Stirbey și Irina Burnaia

 

Memoriul înaintat de ea a fost aprobat de Subsecretariatul de Stat al Aerului din România și, în 25 iunie 1940, a luat ființă celebra “Escadrila Albă” (numită astfel pentru că avioanele escadrilei au fost inițial vopsite în alb, având însemnele “Crucii Roșii”) care a avut ca prime titulare pe aviatoarele Marioara Drăgescu, Nadia Russo și Virginia Thomas.

---

---

 

Să continuăm însă cu relatarea de la manevrele regale din anul 1938, publicată de revista “Ilustrațiunea Română”:

Marina Știrbey

Marina Știrbey

“Marina Știrbey a condus un avion militar și a lăsat o deosebită impresie în rândurile aviatorilor militari pentru râvna deosebită ce a pus-o pentru a executa la termen toate misiunile încredințate. În fiecare zi și uneori la ore înaintate din noapte, conducea avionul cu medici, cu răniți, cu medicamente de urgență. Niciodată obosită, totdeauna gata să se ofere pentru cele mai grele obositoare misiuni. Marina Știrbey a cucerit admirația tuturor camarazilor bărbați. Se crease pe aerodromul din Galați, unde își avea Marina Știrbey baza avionului său sanitar, o enormă emulație printre aviatori, care au reușit să dea cel mai înalt randament, unitatea de acolo primind laudele tuturor șefilor ierarhici. Vă asigur, nu e lucru ușor să stai zilnic 10-12 ore înțepenit la volanul mașinei de zburat, cu atenția încordată, din pricina răspunderii atâtor vieți care depind numai de precizia reflexelor tale nervoase. În ceață, pe furtună, avionul sanitar al Marinei Știrbey decola cu regularitate, pornind indiferent de vreme să transporte medici, medicamente, aparate medicale, acolo unde se anunțase că e nevoie de ajutorul lor.”

Notă: După instalarea regimului comunist în România, familia Marinei Ştirbei a fost deposedată de toate bunurile, soțul arestat în 1947, ea și cei doi copii ajungând să trăiască din vânzarea puținelor bunuri pe care le mai dețineau și din ceea ce primeau de la prieteni și de la Crucea Roșie. Au reușit să plece din țară cu ajutorul Marthei Bibescu, prin intermediul Crucii Roșii. Marina Știrbey a murit în Franța, la 15 iulie 2001.

 

Irina Burnaia

 

Irina Burnaia

“Irina Burnaia, care pe lângă pasiunea pentru aviație o mai are pe aceea a barei, fiind o foarte talentată avocată, a făcut mai multe raiduri de mare răsunet. Acela executat deasupra Africei i-a atras o celebritate notorie, ca fiind una dintre cele mai bune aviatoare române. Se pare că acum Irina Burnaia pregătește pentru primăvara anului 1939 un nou raid de mare anvergură, care va duce gloria aripilor românești până la celălalt capăt al lumii.”

Notă: După încetarea războiului Irina Burnaia s-a întors în țară. Aici și-a găsit casa din București rechiziționată – datorită faptului că a luptat împotriva U.R.S.S. și pentru că la sfârșitul războiului escadrila ei a transportat în țară diferite ”bunuri ale statului sovietic”. Irina Burnaia a părăsit România în 3 ianuarie 1948 și s-a stabilit mai întâi la Teheran, apoi la Beirut. Începând din anul 1958 familia Irinei Burnaia s-a stabilit în Elveția. Irina Burnaia – “Regina văzduhului” – s-a stins din viață la Geneva în anul 1997. Un interviu acordat de Irina Burnaia în anul 1935 revistei “Realitatea Ilustrată” puteți să citiți aici: Interviu cu “Regina văzduhului”.

Virginia Duțescu

 

Virginia Duțescu

“Virginia Duțescu este prima instructoare de zbor din România. Examenul acesta greu l-a cucerit prin calitățile d-sale înnăscute de aviatoare. Cunoștințele d-sale tehnice și “pedagogice" îi vor da posibilitatea să promoveze, sub conducerea d-sale, noi serii de piloți de care, în treacăt fie zis, avem atâta nevoie! D-na Duțescu a cucerit cu greu acest grad, dar prin perseverența sa, metoda de lucru personală, suntem siguri că va dovedi, chiar și celor puțini care au mai rămas ostili prezenței femeilor în aviație, că e binevenită colaborarea femeilor pentru propășirea aviației.”

Notă: După încetarea războiului Virginia Duțescu – prima româncă instructor de zbor și singura femeie care efectua în perioada interbelică zborul pe spate - a fost la rândul ei este condamnată pentru spionaj la 10 ani de închisoare. A fost închisă la Mislea.  

 

Marioara Drăgescu 

Marioara Drăgescu

“Marioara Drăgescu, în numeroasele meetinguri din țară, ne-a arătat toată gama virtuozității d-sale de remarcabilă aviatoare. Publicul nostru a asistat, cu inima strânsă de emoție la evoluțiile îndrăznețe cu micul avion alb, care se mișca grațios și capricios pe întinsul albastru al cerului, și aplauzele sincere răsunau pe câmpul meetingurilor de câte ori publicul o vedea pe tânăra aviatoare descinzând teafără, după toate îndrăznețele sale acrobații.”

 

Notă: Marioara Drăgescu a făcut războiul din prima și până în ultima zi, fiind singura aviatoare care a luptat atât împotriva U.R.S.S., cât și împotriva Germaniei naziste. În timpul războiului escadrila a transportat peste 1500 de răniți. În anul 1955 Securitatea a încercat s-o recruteze, sub numele conspirativ “Antonia”. După doar 6 luni a fost abandonată ca informatoare deoarece n-a furnizat nicio dată “utilă”. După anul 1989 activitatea în aviație i-a fost recunoscută, fiind considerată ofițer al Armatei Române, cu gradul de locotenent (r). În 2003 a fost decorată cu Ordinul Național “Steaua României” în grad de Cavaler, “pentru altruismul, curajul și spiritul de sacrificiu de care a dat dovadă ca pilot al Escadrilei Albe în timpul celui de-al doilea Război Mondial, salvând viața a numeroși militari răniți”. Cu ocazia împlinirii a o sută de ani a fost avansată comandor (r).

Nadia Russo

 

Nadia Russo

“Nadia Russo este poate cea mai tânără dintre aviatoarele noastre. Abia ieri, parcă, am asistat la examenul d-sale de pilot, când a cucerit felicitările sincere ale unui juriu compus din vechi “lupi de aer”, greu de emoționat. Astăzi după, o carieră rapidă, Nadia Russo contează în prima linie a aviatoarelor noastre și siguranța ei la bordul avionului a fost remarcată, de “șefii ierarhici”, în ultimele manevre.”

Notă: După război Nadia Russo a fost închisă și deportată în Bărăgan. Implicată în procesul ofițerilor aviatori care au avut contacte cu militarii englezi din Comisia Aliată de Control, Nadia Russo a fost arestată și condamnată în 1951 la șapte ani de închisoare, din care a ispășit doar șase și alți cinci ani de domiciliu obligatoriu în Lătești (Bărăgan). În 1962 a scăpat de domiciliul obligatoriu și a colindat România în căutarea unui post de lucru. S-a angajat la Buftea, la o fabrică de ambalaj. Nedispunând de pensie, Nadia Russo și-a petrecut ultimii ani din viață într-o mizerie neagră. Bolnavă de amnezie, a murit la 22 ianuarie 1988.

“Decise să ajungă, cu orice preț la ținta propusă, energice, pline de o voință îndărătnică și de o perseverență demnă de remarcat, aviatoarele noastre au reușit, după o muncă tenace, să-și afirme puternica lor personalitate. Ultimele manevre, în care pentru prima oară cele cinci aviatoare au fost concentrate, a fost un examen decisive pentru cariera lor. Un examen însă, pe care l-au trecut summum cum laudae".

Notă: Patria le-a fost veșnic recunoscătoare tuturor acestor eroine ale aerului...

Surse:

• articolul “Românce - aviatoare militare” - publicat în revista “Ilustrațiunea Română” - numărul din 25 ianuarie 1939
• Wikipedia – Enciclopedia liberă

Continuarea

Mărturii din Cadrilater: Aromânii din Dobrogea interbelică

„Din vrerea nestrămutată a lui Dumnezeu și prin puterea Armatei noastre, în anul 1913 ne-am mărit pământul țărei înspre miază-zi, de partea Dobrogei, încă cu o nouă țărișoară. Unii au numit acest ținut Cadrilater, patrulater, căci mai de mult, pe timpul stăpânirii Turcilor, Ruşciucul, Şumla, Varna şi Silistra, erau patru cetăți renumite, în jurul cărora s’au dat multe lupte înverșunate. Silistra, sau Drâstorul lui Mircea cel Bătrân, așezată pe Dunăre și locuită de Români, era așa de bine întărită că n’a putut fi luată niciodată de un inamic.” (“Țara nouă – Dobrogea sudică și Deliormanul” – G. Murgoci – 1913)

Ulterior, pentru a echilibra raportul demografic alterat în perioada ocupației bulgare, România a demarat colonizarea Dobrogei de Sud cu aromâni și valahi megleniți. Începând cu 26 octombrie 1925, odată cu sosirea primului transport pe vaporul „Iași”, numeroși macedo-români refugiați din Balcani au găsit aici o nouă patrie.  

Vă propun să facem o scurtă vizită în lumea aromânilor, “frații noștri de sânge presărați altădată prin văile Pindului”, dar stabiliți vremelnic în Cadrilater în perioada interbelică. Ghid ne va fi Margareta Nicolau, reporter al revistei “Realitatea Ilustrată” în anul 1932:

---

---

Viața și gospodăriile coloniștilor macedoneni în Dobrogea

Dincolo de cifrele oficiale și de contextul istoric al strămutării, spiritul acestor comunități se oglindea în modul lor cotidian de a fi. Așezați pe platourile însorite ale Cadrilaterului, aromânii și-au pus amprenta asupra peisajului local, îmbinând tradițiile multiseculare ale păstoritului cu rigoarea unei noi așezări. Iată cum descria atmosfera acelor așezări reporterul Margareta Nicolau:

“Păstoritul, agricultura și mai ales negoțul sunt ocupațiile lor de căpetenie. Au sate înfloritoare, cu școli și biserici, iar locuințele le sunt zidite temeinic din piatră și numai în arare ținuturi prea sărace, locuitorii trăiesc în bordeie. În urma nenorocitului război greco-turc, făcându-se schimb de populații, situația li s'a înăsprit până într’atât încât au fost nevoiți să pornească în masă spre alt pământ, mai pașnic și mai îngăduitor - cel românesc. Așezați ici și colo pe întinsul Cadrilaterului, vizitatorii Balcicului au prilejul să trăiască în chiar imediata lor apropiere. Lași în urmă orașul cu impresie de stampă algeriană și nu departe, pe un frumos platou, sălășuiesc așezările coloniștilor macedoneni."

---

---

Aromânii din Cadrilater: Tradiții, port și datini (1932)

Dincolo de munca aspră a câmpului, duminicile și sărbătorile scoteau la iveală frumusețea conservată a portului și a rânduielilor ancestrale. Reporterul surprinde cu finețe contrastele acestui univers: de la delicatețea podoabelor feminine și sunetul cimpoiului, până la severitatea ritualurilor de curtare, totul definește o lume în care tradiția rămâne lege. Iată descrierea unei zile de sărbătoare în așezările coloniștilor: 

"Spre zări, cerul are culoarea unei petale proaspete de trandafir... Marea. bordeie acoperite cu stuf și mărăcini se înșiruiesc laolaltă cu clădiri prin ale căror ferestre înalte pătrunde puternic lumina. Femeile stau la sfat în fața locuințelor; țin în brațe copii-păpuși, cu ochii clari, în care nici pe departe nu poți întrezări chipul închis, cioplit parcă în piatră al bărbatului sau al femeii. Privești atent la pieptănătura mamei. Părul bogat își strecoară coadele printre șiragurile de mărgele și galbeni. E o gamă vie de culori, care întruchipează o tiară brăzdată cu fel de fel de desene ordonate, armonice. Potopul de mărgele înconjură bărbia, acoperă gâtul, smălțuind cămașa albă.

În fața casei - în zi de sărbătoare (stânga)
Fată din satul de coloniști "Regina Maria"
(pe coperta revistei "Ilustrațiunea Română"
numărul din 24 august 1938) (dreapta)

Dar fetele cu bonete de sub care ies valuri nebunatice de franjuri!... Din toată făptura lor emană un primitivism plin de simpatie. Mai încolo, la câțiva pași, în plin câmp, au încins o horă. Nu se țin de braț ca la noi, ci fiecare și-a prins mâna de cordonul de piele, împodobit cu paftale grele, al vecinei. Joacă domol, abia mișcând picioarele, în timp ce cântărețul satului, cimpoierul, cu fața întoarsă spre șiragul băieților, scoate sunete prelung răscolitoare. Deodată cu toții au pornit într'o fugă vertiginoasă. Cam la vreo două sute de metri se opresc și dansul îl reiau pe dată: același tempo lin, monoton, aproape plictisitor. 

Raporturile dintre tineretul de ambe sexe sunt inexistente. Fata rămâne până la căsătorie deplin imaculată. Cu puțin timp mai înainte, mirele săvârșește un simulacru de răpire, dispărând cu ea într'un sat apropiat. Înștiințați, apar imediat părinții și își dau încuviințarea."

Spiritul libertății și mentalitatea coloniștilor

Dincolo de port și tradiții, reporterul „Realității Ilustrate” surprinde nucleul dur al identității aromâne: un sentiment profund de independență și o loialitate inalterabilă față de valorile propriei familii. Această independență, călită în decenii de rezistență în fața opresiunii, a creat uneori punți dificile între acești oameni liberi și rigorile administrației statului român interbelic. Iată analiza acestui temperament neîmblânzit:

"Ivindu-ți-se prilejul să pătrunzi în intimitatea aromânilor ai cea mai vie pildă de trăinicie a familiei. Credința și statornicia sunt împinse până la fanatism. Trădările se pedepsesc imediat cu moartea. Cuțitul de la brâu ai impresia că adesea își spune răspicat crezul. Crescuți liberi - în satele lor nu apărea nici picior de turc decât pe vremea când se încasau dăjdiile - nu se prea împacă nici cu autoritățile noastre. Se simt la larg, nedepinzând de nimeni. De pasul care-l fac, nu vor să dea seamă. De aceea nu arareori în raporturile cu ei, administrația s'a izbit de stăvili nu tocmai lipsite de amuzament.

- Cum te cheamă? - e întrebat tânărul care trebuie să-și facă serviciul militar.

- Ce te privește pe tine?

- Câți ani ai?

- Nu știu…

Exemplul e edificator. Explicația e simplă. Popoarele care i-au oprimat n'au reușit decât să concentreze în ei nevoia unei depline autorități. Ca mentalitate îl poți asemui cu omul plămădit de o natură aspră și îndrăzneață. Zarea largă e a lui. Nimeni nu trebuie să cuteze să-i stăvilească drumul, iar pământul pe care-l muncește și familia pe care o ocrotește sunt bunuri în care ochii oricărei legi n'au ce căuta. Coloniștii aromâni sunt pentru noi un teren îmbelșugat în care prefacerile vor veni de la sine.”

O moștenire a demnității: între tradiție și istorie

Privind retrospectiv, mărturia Margaretei Nicolau nu este doar o cronică a colonizării, ci un portret veridic al unei mentalități clădite pe libertate și statornicie. Aromânii aduși în Cadrilater nu au adus cu ei doar pătura și tradițiile strămoșești, ci o forță lăuntrică, un spirit de neclintit care a modelat, în perioada interbelică, un spațiu geografic și cultural divers. Această „țărișoară” nouă a devenit, prin sacrificiul și munca lor, o parte integrantă a identității românești sud-dobrogene, păstrând peste decenii ecoul unei lumi fascinante.

Dacă v-a captivat această incursiune în viața aromânilor, vă invit să continuați călătoria documentară prin aceste mărturii despre frumusețea și misterul Dobrogei de altădată: Crucea de pe frunte: tradiția uitată a aromâncelor din Cadrilater, Povești din Tuzla: Fântâna frumoasei Nehibé, Povești din Teke – Mecca Dobrogei și O călătorie în inima Cadrilaterului: Politică şi parfum oriental la Bazargic.

Sursa: articolul “La coloniștii aromâni” – semnat Margareta Nicolau – publicat în revista “Realitatea Ilustrată” - numărul din 28 iulie 1932

 

Continuarea