Românii şi "iarba diavolului"

Tutunul a început să fie cunoscut în Țările Române începând cu secolul al XVII-lea, chiar în epoca în care patima fumatului a cuprins aproape toate popoarele europene. Împrumutat de la turci și de la tătari, obiceiul fumatului era deja foarte răspândit la sfârșitul acestui secol. Dacă la început se fuma cu ajutorul pipelor (numite și lulele sau ciubuce), începând cu secolul al 19-lea, românii au început să fumeze și țigări de foi sau țigarete.

Citește mai mult... »

Despre noroc (vechi credințe și superstiții)

Dacă n-ai noroc și parte,

Geaba te mai scoli din noapte!

Conform credințelor românilor, norocul este determinant în viața unui om și îi definește destinul. Norocul se naște în același timp cu omul și îl însoțește până la moarte: „Norocul e ca un Înger; el umblă peste tot cu omul, dacă știe cum să-l poarte: să nu facă vreo greșeală, să nu fure, să nu blesteme pe altul, să nu huească; căci Norocul fuge de omul care strigă și blastămă, care ocărăște pe altul. Căci omul acela se cheamă că-i cu Dușmanul, - Necuratul.” (1)

                                

Norocul fiecărui om este hotărât de soartă, de Ursitoare sau de Dumnezeu. Cei născuți fără de noroc cu greu pot să își schimbe destinul:

„Cine n’are noroc, n’are,

De când naște până moare!”

Norocul cu care a fost dăruit fiecare om nu este însă știut de acesta și de aceea, pentru deslușirea acestei taine, el trebuie să știe „să citească anumite semne”: “Mai norocoși ca alții vor fi cei care se nasc pe vreme bună, dimineața, Duminica, Lunea și cei care postesc această zi; de asemeni cei care postesc Vinerile – pentru fete – sau în Ajunul Crăciunului.”

De găsești vreun trifoi cu patru foi vei avea noroc...

Conform credințelor populare este norocos:

- cel care vede în noaptea Ajunului deschizându-se cerul;

- cel căruia îi plouă la nuntă;

- cel care are mai multe cuiburi de rândunele, lăstuni sau cuiburi de cocostârci la casă;

- cel căruia îi iese păr alb de timpuriu;

- cel care are doi colaci în creștetul capului, adică părul răsucit în două părți, în chip de cruce;

- cel care află un trifoi cu patru foi;

- cel care se trezește dimineața cu fața în sus sau care doarme cu mâinile peste cap. (1)

Ți-a ieșit coșaru-n drum
Și-o să ai ce vrei de acum
Griji, nevoi, necaz. durere
Se vor duce ca un fum!

Cu toate că există credința că norocul face parte din “scrisa omului“, românii cred că își pot influența norocul și soarta. Dintre numeroasele credințe legate de modul în care îți poți păstra sau mări norocul cu care ai fost dăruit vă voi spune câteva:

- când te speli pe picioare să nu te ștergi, că-ți ștergi norocul;

- dacă vrei să ai noroc, în ziua dinaintea zilei în care o să te împărtășeşti, să nu mănânci nimic; numai apă poți să bei;

- când cineva îți cere un ac, să nu îl arunci ci să îl dai în mână, pentru că altfel îți fuge norocul;

- când un naș ține în brațe copilul la botez să nu îl sâsâie dacă plânge, pentru că îi sâsâie norocul;

- să nu te duci mâncând la apă pentru că îți mănânci norocul;

- să nu mănânci din genunchi sau din poală pe pragul casei, că-și fuge norocul;

- să nu te uiți în oglindă atunci când mănânci ca să nu îți alungi norocul;

- când dai gunoiul afară pe la asfințitul soarelui, îți dai norocul afară. (1)

E norocos cel care are cuiburi de rândunele  la casă 

De asemenea:

- paralele luate mai întâi de la cineva, safteaua cum am zice, să le dai prin păr și prin barbă ca să ai noroc;

- primăvara, când auzi pentru prima dată brotacii cântând, să te dai de trei ori peste cap, pentru că vei avea noroc;

- cine sare de trei ori peste un butuc de lemn, înainte și înapoi, v-a avea noroc;

- să nu poarte cineva cămașa pe dos, că i se întoarce norocul spre rău;

- când îmbraci o cămașă nouă, să treci prin ea bani ca să fii norocos;

- când ți se aprinde cutia de chibrituri în mână e semn de mare noroc;

- să nu ții oalele cu gura în jos, că nu vei mai avea noroc;

- să nu ții un inel pe degetul din mijloc pentru că nu vei avea noroc în dragoste;

- dacă o fată ia de la alta vreo floare pusă în cap îi ia cinstea și norocul;

- cere lunea un împrumut ca să ai noroc la căpătuială;

- când îți scârțâie ușa dimineața, îți intră norocul în casă;

- când îți iese cineva în cale cu plin îți aduce noroc;

- când rândunica cântă înainte de revărsarea zorilor în fața casei e semn de mare noroc;

- dacă i se bate cuiva fruntea între gene, e semn că acela va avea noroc la avere;

- dacă visezi pește mărunțel e semn de noroc; de asemenea e semn de noroc dacă visezi un urs. (2)

Surse:

(1) Tudor Pamfile – studiul “Mitologie românească – Dușmani și prieteni ai omului” – Editura Librăriile SOCEC – 1916

(2) Artur Gorovei – “Credinți și superstiții ale poporului român” – 1915

Citește mai mult... »

Printre aromânii din Cadrilater

“Din vrerea nestrămutata a lui Dumnezeu și prin puterea Armatei noastre, în anul 1913 ne-am mărit pământul țărei înspre miază-zi, de partea Dobrogei, încă cu o nouă țărișoară. Unii au numit acest ținut Cadrilater, patrulater, căci mai de mult, pe timpul stăpânirii Turcilor, Ruşciucul, Şumla, Varna şi Silistra, erau patru cetăți renumite, în jurul cărora s’au dat multe lupte înverșunate. Silistra, sau Drâstorul lui Mircea cel Bătrân, așezată pe Dunăre și locuită de Români, era așa de bine întărită că n’a putut fi luată niciodată de un inamic.” (“Țara nouă – Dobrogea sudică și Deliormanul” – G. Murgoci – 1913).

Marea problemă a fost însă aceea că, în perioada de ocupație, Bulgaria schimbase raportul demografic din Dobrogea de Sud. Tocmai de aceea, România a hotărât să înfăptuiască colonizarea noilor județe românești cu aromâni și cu valahi megleniți. Primul transport de coloniști s-a realizat cu vaporul “Iași” și a ajuns în Constanța la 26 octombrie 1925. Începând cu această dată au început să sosească în țară macedo-români strămutați din Grecia, Albania, Bulgaria și din Serbia. În scurt timp, Cadrilaterul a devenit o adevărată nouă patrie pentru aromânii din Peninsula Balcanică.  

 

Vă propun să facem o scurtă vizită în lumea aromânilor, “frații noștri de sânge presărați altădată prin văile Pindului”, dar stabiliți vremelnic în Cadrilater în perioada interbelică. Ghid ne va fi Margareta Nicolau, reporter al revistei “Realitatea Ilustrată” în anul 1932:

Citește mai mult... »

Rețetele străbunicii

În articolul anterior pe teme culinare m-am rezumat la rețete de deserturi. Astăzi vă voi împărtăși și câteva rețete de mâncăruri, "culese" de prin revistele dedicate doamnelor publicate prin anii 1908 și 1909. Dacă articolul precedent era „asezonat” cu modele de rochii prezentate în revistele de modă ale vremii, voi “pigmenta” articolul de azi cu fotografii de epocă în care "personaje principale" sunt pălăriile (din păcate – azi un accesoriu aproape dispărut din arsenalul feminin cotidian). Pentru început, rețetele - apetisante, dar  nu foarte dietetice - împărtășite cititorilor revistei „Moda Nouă Ilustrată” de la începutul secolului al XX-lea de „BUCĂTARUL” (pentru savoare, am păstrat formulările originale):

Citește mai mult... »

Constantin Dumbravă – 14 luni printre ghețurile polare

O știre publicată de ziarul orădean “Vestitorul”, în numărul din 15 martie – 1 aprilie 1929, menționa: “Un tânăr explorator român, dl. Constantin Dumbravă, a atras asupra sa atențiunea oamenilor de știință din America. Dl. C. Dumbravă a petrecut patrusprezece luni în apropierea Polului Nord studiind curenții anti-ciclonului de nord și explorând împrejurimile Groenlandei. 

 

La 10 martie a ținut în Chicago două conferințe însoțite de rularea filmului luat de explorator în Groenlanda. Iată ce scrie ziarul America despre experiențele meteorologice făcute de acest explorator român: ‹‹Dacă plecarea expediției d-lui Dumbravă n’a fost trâmbițată lumii de presă, nu putem spune că și reîntoarcerea ei a întâmpinat aceiași răceală. Când scriu aceste rânduri am în fața mea mai multe tăieturi din ziarele americane, între care și o pagină întreagă din pretențiosul ziar The Philadelphia Inquirer din 24 feb. În această pagină se povestește pe larg prin câte greutăți și primejdii au trecut cei din expediția d-lui Dumbravă și ce rezultate a avut, după patrusprezece luni această expediție. Datele culese sunt de un neprețuit folos cunoștințelor meteorologice.›› (...).”

 

Puțini sunt românii care știu că unul dintre cei mai importanți exploratori ai calotei glaciare de nord a fost un român. Constantin Dumbravă s-a născut în 13 aprilie 1898 la Buhuși și a fost fiul unor oameni modești din micul târg moldovean: tatăl era factor poștal iar mama lucrătoare la C.F.R. Viitorul explorator a terminat școala primară la Buhuși, a urmat liceul la Botoșani și a absolvit studiile superioare în Franța și în Belgia. După căsătoria cu americanca Estelle Heigs s-a stabilit la New York. De acolo a organizat și a realizat nu mai puțin de trei incursiuni în zonele polare. Povestea importantelor expediții organizate de marele explorator român era prezentată pe larg în perioada interbelică în presa de pe întreg mapamondul. Revista “Realitatea ilustrată” nu putea să rămână insensibilă, așa că publicat în numărul din 16 noiembrie 1929 un amplu interviu - acordat reporterului M. Doru - de naturalistul, glaceologul și meteorologul român:

Citește mai mult... »

Astă sară-i clacă-n sat…

Claca a fost întotdeauna una dintre formele cele mai populare de întrajutorare din lumea satului românesc. În vremea cositului, a prășitului sau a seceratului, pentru deșfăcatul porumbului sau pentru torsul lânii, pentru făcutul vălătucilor, când își ridicau sau acopereau casele, românii apelau la ajutorul consătenilor organizând câte o “claca plină de veselie și aducătoare de spor cu cheltuială puțină”. Clăcile erau întotdeauna și un prilej de veselie, fie că cel care chema în clacă tocmea sau nu lăutari:

 

“La cele cu lăutari se strângea lume multă și după ce se găta de desfăcat (porumbul), tineretul se dădea la jocuri. Ele țineau până despre ziuă, când era găinușa drept în creștetul capului. La clăcile acestea fetele veneau însoțite de mamele lor întotdeauna. Clăcile fără lăutari erau mai mici, cu mai puțină gălăgie, dar la acestea se torceau poveștile cele mai mândre în care năsdrăvanii sar călări printre stele până la cer.” (1)

Clacă la Tismana - 1931

Claca nu era doar însă doar un prilej pentru a petrece. Era în primul rând o sărbătoare a muncii făcute în comun, într-o atmosferă de voie bună. Pentru că “lumea adunată muncește cu mai mult spor și mai repede în gluma spumoasă a flăcăilor ațâțați de râsetele fetelor, în snoavele povestite cu zâmbet de unchiaș hârșit ascuns pe sub mustăți stufoase și cărunte de cei vârstnici, în cântecele de dor și de dragoste ale fetelor, care răscolesc și înfioară pe cei tineri, în glasul viorilor, când sunt țigani lăutari.” (2)

 

Vă invit acum să însoțim o mai veche cunoștință, pe Lory Panaitescu-Zătreni – redactor al revistei “Realitatea Ilustrată” în anul 1937 – în curtea Măriei a lui Pătru al Babei, printre grămezile de păpușoi înalte “de două ori cât omul”, în așteptarea clăcașilor: 

“Pe măsură ce lumina zilei se stinge în pânza înserării, pe latul drumului și pe cărările înguste, oameni, femei, fete și copii suie dealul pe întrecute. Întâi vin cei de mai departe, căci au plecat din vreme și s'au pregătit mai dinainte. Vecinii mai robotesc încă, se spală, mănâncă, strâng vitele și trag cu ochiul peste uluci din când în când.

 

 

- Ce faci țață Lino, nu vii!?...

- Viu, viuu!... răspunde femeia dinapoia gardului. Da să astâmpăr vițelu' ăsta, fir'ar al drăstului!... Ptrru! Ptrru!... Nei! Net!... Cu-ti!... Cuti!... Cu-tii!... Goian, fir'ai...

Flăcăii încă nu s'au arătat. Sunt toți jos, la podul de pe Ududoiu, pe unde trece lumea și nu lasă fetele să-și vadă de cale, până ce nu plătesc vama, cu o glumă, cu o harță pentru o sărutare, că ajung sus gâfâind și roșii ca măcieșii sălbatici.

- Din vreme o luarăți, maică, zice o bătrânică.

- Nu făcurăm nimica, țață Smaranda, se apără una.

Și toate's cu ochii devale, furnicate de plăcerea așteptării. Când s'a așezat noaptea bine și bătătura e plină de suflete, s'a rânduit fiecare după pofta inimii și plăcerea tovărășiei. La mijloc s'a ațâțat un foc zdravăn de crengi, care pocnește și pârâie și taie negrul nopții, cu o pălălaie cât prunul de mare, numai limbi roșii, cu vine vineții și sfârcuri galbene, din care se desprind ochi de lumină ce se închid într'o clipire de viață scurtă. Și e mai mare minunea să vezi cum s'a făcut așezarea, în așa fel încât focul nu luminează decât bărbi țepoase ori mustăți dese ca beteala păpușoiului, ori basmale negre, trase peste frunți încrețite de ani și de griji, dar în nici un fel vreo față smeadă de flăcău sau vreun bariș albastru, alb ori galben. Tinerețea s'a proptit în mușchiul nopții, ca bureții în umezeală. Numai gura i se aude. Când începe a cânta Gena Radului pare că suspină isvorul de la poalele colinii mari…

Foaie verde matostat

lonică plecași din sat

Noaptea când ieșise luna

Și când eu dormeam, nebuna.

Of!... cum mă lăsași tu friptă

Amărâtă și învinsă

Singură și neajutată

Nici nevastă și nici fată!

Glasul subțirel care se vaită întins și suspinat, se face odată tare și-i pătrunde în inimă pe toți:

Pentru ce făcuși acum

Ionică, să mori pe drum.

Să te plimbi în București

Numa'n cântece popești,

Tămâiat și'nțepenit

Cu inelul meu gătit!...

- Aoleu, Geno, m'ai dat dracului! - strigă Pătru al Babei mulțumit. Vin la neica să te pupe.

- Ci mai stai nene, că nu ți s'o fi făcut foame deacuma...

Din colțul focului, unde-a tras iar, ca să prăjească porumb, Moș Geantă prinde a cârâi una de pe vremea lui:

Doamne, fă-mi Tu mie dar

Niște țoale de jandar,

Să umblu pe drum stăpân

Să iau fetele de sân!...

Din toate părțile se înfiripă crâmpeie de cântece, strigăte de la vreun flăcău gureș și iute, lălăite de vre-un moșneag colțos încă și în anii de dăruială, împletite de una ori mai multe fete. Încep ghicitorile și snoavele.

- Mă!... Care știe, mă?... Ce e lucru' dracului și stă'n capu'satului?...

- O fi baba mea, mârâie Moș Geată.

Dar bătrâna l’a auzit și începe a-l “mitocosi" de se strică oamenii de râs.

- Fir-ai al dracului de moșneag, că nu vrei să pui clanța la ticăloasa aia de gură, pe care ai vărsat o Dunăre de țuică... Nu's eu bețivule, crâșma e... aia de ți-a mâncat vitele și pământul!... Of, Doamne...

Dar în timpul acesta mâinile n'au stat. Păpușoiul e jumulit și drugile cu boabe galbene, ca picăturile de miere, se rostogolesc fără încetare în grămezi: atâtea mâini ce se frământă fără preget, nu e puțin lucru. Înălțimile de păpușoi necurățat se mistuie văzând cu ochii. Din când în când se mai oprește lumea, ca cei de-ai casei să descotorosească locul de foi și de coceni. În răstimpul acesta, tinerețea bate o săltată zdravănă și sucește niște roți de horă îndesată și aprigă. De se află lăutari să cânte e bine de tot; de sunt lipsă însă, se găsește cine să cânte. Și-apoi voie bună să fie...

- Lasă-mă Doamne să joc/ Până oi muri pe foc! - strigă un flăcău.

- Joacă tu în bătătură/ Eu joc cu muierea'n șură! - răspunde altul.

- Măi, claca fără de jucat/ E ca mortul nespălat/ Pe la noi nu s'a aflat!... - încheie al treilea.

O fată sprințară și “duhoasă" strigă și ea odată, în hohotele de râs ale tuturor:

- Păi!... Flăcăi!... Gura vă merge/ Da' picerele's betege./ Decât să'nvârtiți betegii/ Fetelor jucați moșnegii...

După joc, Pătru al Babei trece cu o oală de țuică din om în om. Apoi cu alta și iar cu alta, că e lume multă. Pe răcoarea nopții după joc, țuica încălzește și răcorește și iar încălzește. Curățatul începe cu mai multă iuțeală și glumele sar de pretutindeni, ca scânteile din foc. Se aud numai hohote de râs și țipetele fetelor, îmboldite de vreun flăcău, strunit de gura de țuică și plin de curaj pe întuneric.

Înainte ca ziua să fi făcut ochi, porumbul a fost curățat și lumea începe să plece în pâlcuri vesele și inimoase. Satul și-a făcut datoria și e sigur că cel ajutat și-o va face la rândul lui. Pătru al Babei rămâne să-și orânduiască fișicurile aurii. A cheltuit o vadră de țuică pentru obraz. Dar banul, banul lui puțin, nu l-a scos din nodul făcut la cămașa muierii...” (2)

Surse:

(1) Tudor Pamfile – „Agricultura la români – studiu etnografic” – Editura Librăriile Socec&Comp – 1913

(2) Lory Panaitescu-Zătreni – articolul “Vorbe de clacă” – publicat în revista “Realitatea Ilustrată” – numărul din 28 iulie 1937

Citește mai mult... »

Aventurile rochiei-pantalon

Pe la începutul secolului trecut, Bucureștiul deja era apreciat ca fiind capitala eleganței din Estul Europei. Un eveniment de senzație precum apariția primelor rochii pantaloni nu putea trece așadar neobservată în lumea mondenă.  

 

 

Citește mai mult... »