Primele femei aviator din armata română: Escadrila Albă și curajul de a zbura

Cu ocazia manevrelor regale de la Galați din toamna anului 1938 au fost concentrate pentru întâia oară femei aviator în aviația militară română. 

 

Revista “Ilustrațiunea Română” consemna prezența femeilor aviator în armata română în numărul din 25 ianuarie 1939: 

“Pentru prima oară, la manevrele regale din toamna trecută, cinci femei aviatoare au fost concentrate, încredințându-li-se diverse misiuni, pe care le-au dus la capăt cu un deosebit succes. Conform noii legi, pentru mobilizarea femeilor în caz de război, d-nele Marina Știrbey, Irina Burnaia, Marioara Drăgescu, Virginia Duțescu și Nadia Russo au fost concentrate, odată cu camarazii lor, bărbați.” 

---

---

Înființarea celebrei "Escadrile Albe"

După ce a zburat în timpul acestor manevre militare cu un avion de transport, echipat sanitar, prințesa Marina Știrbey – cea care în anul 1935 zburase singură la bord pe ruta București – Stockholm, devenind astfel primul român ce a survolat în condiții de ceață deasă Marea Baltică - a avut inițiativa de a fi creată o escadrilă sanitară militară, încadrată în exclusivitate cu personal navigant feminin.  

De la stânga la dreapta: Constantin Cantacuzino, 
Nadia Russo, Marina Stirbey și Irina Burnaia

 

Memoriul înaintat de ea a fost aprobat de Subsecretariatul de Stat al Aerului din România și, în 25 iunie 1940, a luat ființă celebra “Escadrila Albă” (numită astfel pentru că avioanele escadrilei au fost inițial vopsite în alb, având însemnele “Crucii Roșii”) care a avut ca prime titulare pe aviatoarele Marioara Drăgescu, Nadia Russo și Virginia Thomas.

---

---

 

Să continuăm însă cu relatarea de la manevrele regale din anul 1938, publicată de revista “Ilustrațiunea Română”:

Marina Știrbey

Marina Știrbey

“Marina Știrbey a condus un avion militar și a lăsat o deosebită impresie în rândurile aviatorilor militari pentru râvna deosebită ce a pus-o pentru a executa la termen toate misiunile încredințate. În fiecare zi și uneori la ore înaintate din noapte, conducea avionul cu medici, cu răniți, cu medicamente de urgență. Niciodată obosită, totdeauna gata să se ofere pentru cele mai grele obositoare misiuni. Marina Știrbey a cucerit admirația tuturor camarazilor bărbați. Se crease pe aerodromul din Galați, unde își avea Marina Știrbey baza avionului său sanitar, o enormă emulație printre aviatori, care au reușit să dea cel mai înalt randament, unitatea de acolo primind laudele tuturor șefilor ierarhici. Vă asigur, nu e lucru ușor să stai zilnic 10-12 ore înțepenit la volanul mașinei de zburat, cu atenția încordată, din pricina răspunderii atâtor vieți care depind numai de precizia reflexelor tale nervoase. În ceață, pe furtună, avionul sanitar al Marinei Știrbey decola cu regularitate, pornind indiferent de vreme să transporte medici, medicamente, aparate medicale, acolo unde se anunțase că e nevoie de ajutorul lor.”

Notă: După instalarea regimului comunist în România, familia Marinei Ştirbei a fost deposedată de toate bunurile, soțul arestat în 1947, ea și cei doi copii ajungând să trăiască din vânzarea puținelor bunuri pe care le mai dețineau și din ceea ce primeau de la prieteni și de la Crucea Roșie. Au reușit să plece din țară cu ajutorul Marthei Bibescu, prin intermediul Crucii Roșii. Marina Știrbey a murit în Franța, la 15 iulie 2001.

 

Irina Burnaia

 

Irina Burnaia

“Irina Burnaia, care pe lângă pasiunea pentru aviație o mai are pe aceea a barei, fiind o foarte talentată avocată, a făcut mai multe raiduri de mare răsunet. Acela executat deasupra Africei i-a atras o celebritate notorie, ca fiind una dintre cele mai bune aviatoare române. Se pare că acum Irina Burnaia pregătește pentru primăvara anului 1939 un nou raid de mare anvergură, care va duce gloria aripilor românești până la celălalt capăt al lumii.”

Notă: După încetarea războiului Irina Burnaia s-a întors în țară. Aici și-a găsit casa din București rechiziționată – datorită faptului că a luptat împotriva U.R.S.S. și pentru că la sfârșitul războiului escadrila ei a transportat în țară diferite ”bunuri ale statului sovietic”. Irina Burnaia a părăsit România în 3 ianuarie 1948 și s-a stabilit mai întâi la Teheran, apoi la Beirut. Începând din anul 1958 familia Irinei Burnaia s-a stabilit în Elveția. Irina Burnaia – “Regina văzduhului” – s-a stins din viață la Geneva în anul 1997. Un interviu acordat de Irina Burnaia în anul 1935 revistei “Realitatea Ilustrată” puteți să citiți aici: Interviu cu “Regina văzduhului”.

Virginia Duțescu

 

Virginia Duțescu

“Virginia Duțescu este prima instructoare de zbor din România. Examenul acesta greu l-a cucerit prin calitățile d-sale înnăscute de aviatoare. Cunoștințele d-sale tehnice și “pedagogice" îi vor da posibilitatea să promoveze, sub conducerea d-sale, noi serii de piloți de care, în treacăt fie zis, avem atâta nevoie! D-na Duțescu a cucerit cu greu acest grad, dar prin perseverența sa, metoda de lucru personală, suntem siguri că va dovedi, chiar și celor puțini care au mai rămas ostili prezenței femeilor în aviație, că e binevenită colaborarea femeilor pentru propășirea aviației.”

Notă: După încetarea războiului Virginia Duțescu – prima româncă instructor de zbor și singura femeie care efectua în perioada interbelică zborul pe spate - a fost la rândul ei este condamnată pentru spionaj la 10 ani de închisoare. A fost închisă la Mislea.  

 

Marioara Drăgescu 

Marioara Drăgescu

“Marioara Drăgescu, în numeroasele meetinguri din țară, ne-a arătat toată gama virtuozității d-sale de remarcabilă aviatoare. Publicul nostru a asistat, cu inima strânsă de emoție la evoluțiile îndrăznețe cu micul avion alb, care se mișca grațios și capricios pe întinsul albastru al cerului, și aplauzele sincere răsunau pe câmpul meetingurilor de câte ori publicul o vedea pe tânăra aviatoare descinzând teafără, după toate îndrăznețele sale acrobații.”

 

Notă: Marioara Drăgescu a făcut războiul din prima și până în ultima zi, fiind singura aviatoare care a luptat atât împotriva U.R.S.S., cât și împotriva Germaniei naziste. În timpul războiului escadrila a transportat peste 1500 de răniți. În anul 1955 Securitatea a încercat s-o recruteze, sub numele conspirativ “Antonia”. După doar 6 luni a fost abandonată ca informatoare deoarece n-a furnizat nicio dată “utilă”. După anul 1989 activitatea în aviație i-a fost recunoscută, fiind considerată ofițer al Armatei Române, cu gradul de locotenent (r). În 2003 a fost decorată cu Ordinul Național “Steaua României” în grad de Cavaler, “pentru altruismul, curajul și spiritul de sacrificiu de care a dat dovadă ca pilot al Escadrilei Albe în timpul celui de-al doilea Război Mondial, salvând viața a numeroși militari răniți”. Cu ocazia împlinirii a o sută de ani a fost avansată comandor (r).

Nadia Russo

 

Nadia Russo

“Nadia Russo este poate cea mai tânără dintre aviatoarele noastre. Abia ieri, parcă, am asistat la examenul d-sale de pilot, când a cucerit felicitările sincere ale unui juriu compus din vechi “lupi de aer”, greu de emoționat. Astăzi după, o carieră rapidă, Nadia Russo contează în prima linie a aviatoarelor noastre și siguranța ei la bordul avionului a fost remarcată, de “șefii ierarhici”, în ultimele manevre.”

Notă: După război Nadia Russo a fost închisă și deportată în Bărăgan. Implicată în procesul ofițerilor aviatori care au avut contacte cu militarii englezi din Comisia Aliată de Control, Nadia Russo a fost arestată și condamnată în 1951 la șapte ani de închisoare, din care a ispășit doar șase și alți cinci ani de domiciliu obligatoriu în Lătești (Bărăgan). În 1962 a scăpat de domiciliul obligatoriu și a colindat România în căutarea unui post de lucru. S-a angajat la Buftea, la o fabrică de ambalaj. Nedispunând de pensie, Nadia Russo și-a petrecut ultimii ani din viață într-o mizerie neagră. Bolnavă de amnezie, a murit la 22 ianuarie 1988.

“Decise să ajungă, cu orice preț la ținta propusă, energice, pline de o voință îndărătnică și de o perseverență demnă de remarcat, aviatoarele noastre au reușit, după o muncă tenace, să-și afirme puternica lor personalitate. Ultimele manevre, în care pentru prima oară cele cinci aviatoare au fost concentrate, a fost un examen decisive pentru cariera lor. Un examen însă, pe care l-au trecut summum cum laudae".

Notă: Patria le-a fost veșnic recunoscătoare tuturor acestor eroine ale aerului...

Surse:

• articolul “Românce - aviatoare militare” - publicat în revista “Ilustrațiunea Română” - numărul din 25 ianuarie 1939
• Wikipedia – Enciclopedia liberă

Continuarea

Mărturii din Cadrilater: Aromânii din Dobrogea interbelică

„Din vrerea nestrămutată a lui Dumnezeu și prin puterea Armatei noastre, în anul 1913 ne-am mărit pământul țărei înspre miază-zi, de partea Dobrogei, încă cu o nouă țărișoară. Unii au numit acest ținut Cadrilater, patrulater, căci mai de mult, pe timpul stăpânirii Turcilor, Ruşciucul, Şumla, Varna şi Silistra, erau patru cetăți renumite, în jurul cărora s’au dat multe lupte înverșunate. Silistra, sau Drâstorul lui Mircea cel Bătrân, așezată pe Dunăre și locuită de Români, era așa de bine întărită că n’a putut fi luată niciodată de un inamic.” (“Țara nouă – Dobrogea sudică și Deliormanul” – G. Murgoci – 1913)

Ulterior, pentru a echilibra raportul demografic alterat în perioada ocupației bulgare, România a demarat colonizarea Dobrogei de Sud cu aromâni și valahi megleniți. Începând cu 26 octombrie 1925, odată cu sosirea primului transport pe vaporul „Iași”, numeroși macedo-români refugiați din Balcani au găsit aici o nouă patrie.  

Vă propun să facem o scurtă vizită în lumea aromânilor, “frații noștri de sânge presărați altădată prin văile Pindului”, dar stabiliți vremelnic în Cadrilater în perioada interbelică. Ghid ne va fi Margareta Nicolau, reporter al revistei “Realitatea Ilustrată” în anul 1932:

---

---

Viața și gospodăriile coloniștilor macedoneni în Dobrogea

Dincolo de cifrele oficiale și de contextul istoric al strămutării, spiritul acestor comunități se oglindea în modul lor cotidian de a fi. Așezați pe platourile însorite ale Cadrilaterului, aromânii și-au pus amprenta asupra peisajului local, îmbinând tradițiile multiseculare ale păstoritului cu rigoarea unei noi așezări. Iată cum descria atmosfera acelor așezări reporterul Margareta Nicolau:

“Păstoritul, agricultura și mai ales negoțul sunt ocupațiile lor de căpetenie. Au sate înfloritoare, cu școli și biserici, iar locuințele le sunt zidite temeinic din piatră și numai în arare ținuturi prea sărace, locuitorii trăiesc în bordeie. În urma nenorocitului război greco-turc, făcându-se schimb de populații, situația li s'a înăsprit până într’atât încât au fost nevoiți să pornească în masă spre alt pământ, mai pașnic și mai îngăduitor - cel românesc. Așezați ici și colo pe întinsul Cadrilaterului, vizitatorii Balcicului au prilejul să trăiască în chiar imediata lor apropiere. Lași în urmă orașul cu impresie de stampă algeriană și nu departe, pe un frumos platou, sălășuiesc așezările coloniștilor macedoneni."

---

---

Aromânii din Cadrilater: Tradiții, port și datini (1932)

Dincolo de munca aspră a câmpului, duminicile și sărbătorile scoteau la iveală frumusețea conservată a portului și a rânduielilor ancestrale. Reporterul surprinde cu finețe contrastele acestui univers: de la delicatețea podoabelor feminine și sunetul cimpoiului, până la severitatea ritualurilor de curtare, totul definește o lume în care tradiția rămâne lege. Iată descrierea unei zile de sărbătoare în așezările coloniștilor: 

"Spre zări, cerul are culoarea unei petale proaspete de trandafir... Marea. bordeie acoperite cu stuf și mărăcini se înșiruiesc laolaltă cu clădiri prin ale căror ferestre înalte pătrunde puternic lumina. Femeile stau la sfat în fața locuințelor; țin în brațe copii-păpuși, cu ochii clari, în care nici pe departe nu poți întrezări chipul închis, cioplit parcă în piatră al bărbatului sau al femeii. Privești atent la pieptănătura mamei. Părul bogat își strecoară coadele printre șiragurile de mărgele și galbeni. E o gamă vie de culori, care întruchipează o tiară brăzdată cu fel de fel de desene ordonate, armonice. Potopul de mărgele înconjură bărbia, acoperă gâtul, smălțuind cămașa albă.

În fața casei - în zi de sărbătoare (stânga)
Fată din satul de coloniști "Regina Maria"
(pe coperta revistei "Ilustrațiunea Română"
numărul din 24 august 1938) (dreapta)

Dar fetele cu bonete de sub care ies valuri nebunatice de franjuri!... Din toată făptura lor emană un primitivism plin de simpatie. Mai încolo, la câțiva pași, în plin câmp, au încins o horă. Nu se țin de braț ca la noi, ci fiecare și-a prins mâna de cordonul de piele, împodobit cu paftale grele, al vecinei. Joacă domol, abia mișcând picioarele, în timp ce cântărețul satului, cimpoierul, cu fața întoarsă spre șiragul băieților, scoate sunete prelung răscolitoare. Deodată cu toții au pornit într'o fugă vertiginoasă. Cam la vreo două sute de metri se opresc și dansul îl reiau pe dată: același tempo lin, monoton, aproape plictisitor. 

Raporturile dintre tineretul de ambe sexe sunt inexistente. Fata rămâne până la căsătorie deplin imaculată. Cu puțin timp mai înainte, mirele săvârșește un simulacru de răpire, dispărând cu ea într'un sat apropiat. Înștiințați, apar imediat părinții și își dau încuviințarea."

Spiritul libertății și mentalitatea coloniștilor

Dincolo de port și tradiții, reporterul „Realității Ilustrate” surprinde nucleul dur al identității aromâne: un sentiment profund de independență și o loialitate inalterabilă față de valorile propriei familii. Această independență, călită în decenii de rezistență în fața opresiunii, a creat uneori punți dificile între acești oameni liberi și rigorile administrației statului român interbelic. Iată analiza acestui temperament neîmblânzit:

"Ivindu-ți-se prilejul să pătrunzi în intimitatea aromânilor ai cea mai vie pildă de trăinicie a familiei. Credința și statornicia sunt împinse până la fanatism. Trădările se pedepsesc imediat cu moartea. Cuțitul de la brâu ai impresia că adesea își spune răspicat crezul. Crescuți liberi - în satele lor nu apărea nici picior de turc decât pe vremea când se încasau dăjdiile - nu se prea împacă nici cu autoritățile noastre. Se simt la larg, nedepinzând de nimeni. De pasul care-l fac, nu vor să dea seamă. De aceea nu arareori în raporturile cu ei, administrația s'a izbit de stăvili nu tocmai lipsite de amuzament.

- Cum te cheamă? - e întrebat tânărul care trebuie să-și facă serviciul militar.

- Ce te privește pe tine?

- Câți ani ai?

- Nu știu…

Exemplul e edificator. Explicația e simplă. Popoarele care i-au oprimat n'au reușit decât să concentreze în ei nevoia unei depline autorități. Ca mentalitate îl poți asemui cu omul plămădit de o natură aspră și îndrăzneață. Zarea largă e a lui. Nimeni nu trebuie să cuteze să-i stăvilească drumul, iar pământul pe care-l muncește și familia pe care o ocrotește sunt bunuri în care ochii oricărei legi n'au ce căuta. Coloniștii aromâni sunt pentru noi un teren îmbelșugat în care prefacerile vor veni de la sine.”

O moștenire a demnității: între tradiție și istorie

Privind retrospectiv, mărturia Margaretei Nicolau nu este doar o cronică a colonizării, ci un portret veridic al unei mentalități clădite pe libertate și statornicie. Aromânii aduși în Cadrilater nu au adus cu ei doar pătura și tradițiile strămoșești, ci o forță lăuntrică, un spirit de neclintit care a modelat, în perioada interbelică, un spațiu geografic și cultural divers. Această „țărișoară” nouă a devenit, prin sacrificiul și munca lor, o parte integrantă a identității românești sud-dobrogene, păstrând peste decenii ecoul unei lumi fascinante.

Dacă v-a captivat această incursiune în viața aromânilor, vă invit să continuați călătoria documentară prin aceste mărturii despre frumusețea și misterul Dobrogei de altădată: Crucea de pe frunte: tradiția uitată a aromâncelor din Cadrilater, Povești din Tuzla: Fântâna frumoasei Nehibé, Povești din Teke – Mecca Dobrogei și O călătorie în inima Cadrilaterului: Politică şi parfum oriental la Bazargic.

Sursa: articolul “La coloniștii aromâni” – semnat Margareta Nicolau – publicat în revista “Realitatea Ilustrată” - numărul din 28 iulie 1932

 

Continuarea

Istoria Târgului Vitan: De la Zalhanaua lui Hagi Moscu la Bâlciul Interbelic

Deși am putea să fim tentați să credem că Târgul din Vitan este un vad comercial născut în ultimele decenii, lucrurile nu stau deloc așa. 

 

Alături de vechile bâlciuri și târguri organizate prin locurile tradiționale ale Bucureștiului – Târgul Moșilor, Bâlciul din Tei, Târgul de pe Bulevardul Maria sau cel din zona vechii biserici Sf. Vineri – târgul din Vitan are și el o istorie seculară. 

---

---

Târgul Vitan: O istorie seculară

La începutul secolului al XVIII-lea:

"...în apropiere, era o zalhana, proprietate a unui mare negustor și bancher de pe vremuri, anume Hagi Moscu.”

Locul ascunde istorii dintre cele mai interesante:

“...pe vremea lui Alexandru Vodă-Moruzi, în Vitan se afla și un spital de ciumați; în dosul spitalului se ridicaseră furci înalte de câte doi stânjeni, pentru spânzurătoare. Pedepsirea vinovaților se făcea, pe acea vreme, prin bâlciuri, ca să fie văzută spre pilduire, de toată lumea.”

Tot în această zonă a avut loc acum două secole un eveniment cu adevărat “senzațional”:

„...prin strada Dristorului din apropiere, se mai pot vedea și azi case acoperite cu stuf, unicele din București. Se spune că pe acest loc a căzut un balon, pe vremea lui Caragea. Era primul pe care-l vedeau bucureștenii. Întâmplarea a fost considerată ca prevestitoare de rele. Și într’adevăr, puțin timp după aceea, a ars palatul domnesc din Mihai-Vodă, de pe Dealul Spirii. Iar la 1817, în luna Octombrie, a fost un cutremur atât de mare, că s'au dărâmat multe case. Apoi a fugit și Caragea, furând o mare sumă de bani din visteria țării. Toate s'au întâmplat din pricina balonului, spunea lumea. În urma acestor triste evenimente, a rămas multă vreme o vorbă populară: de când cu bășica lui Caragea!...”

---

---

Atmosfera Târgului Vitan în perioada interbelică

Care era atmosfera Târgului din Vitan în perioada interbelică? Nu foarte diferită de cea din zilele noastre. Chiar dacă automobilul e astăzi „regele locului”, nu a dispărut cu totul „parfumul balcanic” al vechiului bâlci, prin care ne vom plimba acum puțin, însoțiți de reporterul Alex F. Mihail al revistei interbelice „Realitatea Ilustrată”:

"— Dar ce nu găsești? – te-ai putea întreba mai cu drept cuvânt. Ață, jucării, pânzeturi… Totul etalat pe jos, în bătaia soarelui strălucitor.
— Un leu kilo' de cartofi! — îl aud strigând pe unul.
— Mare ocazie domnilor! Pastă de dinți. Reclama fabricii! Parfumuri fine și roș de buze! — țipă un altul cât îl ține gura.
Un negustor vinde lapte bătut. Un altul are gâște. Al treilea cântă din fluier de asurzește pe toată lumea, ținând un teanc de astfel de instrumente la subțioară. Prăjituri și rahat puteți cumpăra de la un băiat care şi-a așezat coșul chiar în mijlocul prafului străzii, ca să fie mai în calea mușteriilor.
— Limonadă rece! Limonica de la gheațăăăăăă… Rece, răcoreala domnilor… Aci la “Capșaaa…!!!" — răcnește vânzătorul care vântură la înălțime un lichid gălbui, aflat în donița sa. 

Târgul Vitan de odinioară

Într'o mână ține o sticlă de limonadă, pe care o umple cu multă îndemânare, la cerere. Sticla inconștientă trece tacticos de la gură la gură. Pe această zi de arșiță, lumea bea cu nesaț orice are la îndemână.
Din când în când dă năvală câte o căruță nebună, care agață cu osia și răstoarnă vreo tarabă sau vreun coș cu prăjituri multicolore. Negustorul, pe drept cuvânt indignat, după ce face o morală bine meritată vandalului, are grijă să adune de pe jos prăjiturile, să le șteargă frumos cu mâneca cămășii şi să le orânduiască din nou cu simetrie în coșul de expoziție. O țigancă mă îmbie să cumpăr flori.
— Patru lei un mosor de ață! Avem și piepteni, oglinjioare, șireturi de ghete… — înșiră repede un negustor grăbit.
— Hai la castraveți! Trei de un leu!
— Patru de un leu! — strigă concurentul disperat de alături. S-a eftenit marfa!!! Falimentul!!!
— Pardon! Pardon! — răcnește un camionagiu, aproape să mă asvârle sub copitele cailor.
Mai la o parte, o altă țigancă, șezând turcește pe jos, vinde fel de fel de pahare și sticle, viu colorate:
— Din Ardeal le aducem cu căruțele! — îmi spune ea.
În realitate, marfa sosește de peste munți în vagoane complete, cu trenul, comandate de comisionari, care o trec apoi revânzătorilor. Țiganii sticlari, cari au într'adevăr căruțe, poposesc pe un loc viran, sub cerul liber, în apropiere de bâlci, sau cutreieră comunele suburbane și satele mai depărtate din Ilfov precum și din județele limitrofe.
Simpaticii și neobosiții negustori nomazi răspândesc gustul pentru artă decorativă prin satele depărtate, adăpostindu-se, pe vreme de ploaie, sub coviltirul acoperit cu rogojini al căruțelor lor. Astfel, vagabondează de-a lungul șoselelor și drumurilor de țară, în tovărășia nevestelor, a copiilor și a câinilor, ducând cu dânșii toată gospodăria lor.”

Privind astăzi spre zona Vitanului, ne este greu să ne imaginăm foșnetul căruțelor, strigătele negustorilor sau „parfumul balcanic” al vechiului bâlci. Deși timpul a schimbat chipul acestui loc, poveștile despre zalhanale, baloane căzute din senin și negustori ambulanți rămân file prețioase dintr-un București care, prin astfel de mărturii, refuză să fie uitat.  

Dacă v-a plăcut această incursiune în trecut, vă invit să descoperiți și alte colțuri de oraș care păstrează încă ecoul vremurilor apuse: priviți cum periferiile se amuză prin animație în Ferentari, aflați povestea tragică a piticului din Târgul Moșilor sau redescoperiți forfota și poveștile din „Piața Mare” a Bucureștiului interbelic. 

Sursa: articolul “Târgul din Vitan” – semnat Alex F. Mihail – publicat în revista “Realitatea Ilustrată” - numărul din 22 iulie 1936 – disponibilă în colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștilor.

Continuarea

„Nu am decât un singur ideal – teatrul”: Interviu cu actrița Toto Ionescu (1932)

Toto Ionescu a fost una dintre figurile fascinante ale teatrului românesc din perioada interbelică, o actriță care a făcut parte din „generația de aur” care a jucat pe scena Teatrului Național din București. Deși astăzi numele său este mai puțin cunoscut, Toto Ionescu a fost în perioada interbelică o prezență constantă și apreciată în viața culturală, cucerind publicul prin versatilitate și o rigoare profesională remarcabilă.

Întrucât detaliile biografice despre viața sa privată și artistică sunt, în prezent, destul de sumare, redescoperim cu atât mai mult importanța unui interviu de epocă, publicat în revista „Ilustrațiunea Română” în numărul din 9 martie 1932. Acesta ne oferă, prin chiar cuvintele sale, o fereastră deschisă către formarea, ambițiile și culisele carierei unei artiste dedicate trup și suflet scenei.

---

---

Formarea și primii pași pe scândurile scenei

Reporterul revistei „Ilustrațiunea Română” a întâlnit-o pe actriță într-o zi de primăvară a anului 1932. Prima întrebare a discuției s-a concentrat, în mod natural, asupra anilor de școală și a primelor încercări pe scenele bucureștene, începuturi marcate de multă pasiune și de greutățile materiale inerente acelei vremi:

„Începutul carierei mele? De când mă știu, gândul mi-a fost să mă văd pe scândurile scenei, agitându-mă în lumina reflectoarelor. De aceea, din cea mai fragedă vârstă, am intrat la Academia d-lui Stoenescu. Dar „criza” nu e pesemne o invenție chiar atât de modernă pentru că domnea atunci ca și acum. Cum mama avea de hrănit cinci copii, vă închipuiți că trebuia să-mi câștig și eu existența ca să pot urma Academia această teatrală, ocupam și o funcție birocratică la „Steagul”, cu 50 lei pe lună.

Spre ghinionul meu, maestrul Stoenescu m’a apreciat prea mult, căci terminând cei trei ani, a vrut să mă oblige să mai vin un an, eu îi făceam succesele producțiilor la „Liedertafel”. Din cauza aceasta am plecat certată și fără diplomă și m’am înscris la Conservator, începând pe bune mâini ale maestrului Notara, după ce am declamat „Voichița lui Ștefan cel Mare”.”

Această tenacitate i-a fost curând răsplătită de destin, oferindu-i șansa neașteptată de a păși pe cea mai importantă scenă a țării:

„După trei luni de Conservator mi s’a întâmplat ceea ce nici nu visasem. Fiind nevoie de o fetiță care să joace în piesa „Zaza” la Național, maestrul m’a recomandat pe mine și am jucat cu atâta dezinvoltură încât am fost angajată bursieră, pentru a avansa foarte curând la gradul de probistă, după a doua victorie câștigată în rolul unei copile din „Sânziana”.

Între timp, îmi absolveam studiile cu maestrul Livescu, căruia îi datorez de asemeni mult din cele ce știu în teatru. După producția cu „Scânteia” lui Pailleron, am fost angajată stagiară.”

---

---

O carieră sub semnul diversității: De la roluri de comedie la triumful în travesti

Toto Ionescu a fost o prezență scenică versatilă, interpretând personaje celebre în epocă, remarcându-se, de pildă, în rolul Mitei Baston din piesele lui Caragiale, într-o trupă celebră a vremii, „Teatrul Nostru”, unde a jucat alături de actrițe precum Nelly Caracioni. De asemenea, a participat cu succes la montări emblematice precum „Allegro ma non troppo”. Referindu-se la cele mai importante borne ale carierei sale, actrița mărturisea în paginile revistei „Ilustrațiunea Română”:

„Am jucat apoi în nenumărate piese, dintre care citez principale: „Două curse” de regele George al Greciei; „Rikki-Tikki-Tavi” de Verbinceanu (cu maestrul Demetriad); „Patima Roșie” (rolul Crinei); „Allegro ma non troppo” de Minulescu; „Eroul” de Kirițescu; „Fără reazăm” de Lucia Petrescu; „Georges Dandin” (rolul Claudinei); „Copellia” de N. Ottescu; „Comedia Fericirii” de Evreimoff (Dansatoarea); „Fantana Blanduziei” (rolul Gettei); „Ilderim” de M. S. Regina Maria; „Bărbierul din Sevilia” (Rosina); „Marele Duhovnic” etc.”

Dincolo de București, talentul său a strălucit și în turnee naționale istorice. Un punct de cotitură a fost „marele turneu” în Transilvania și Banat din 1919, organizat de Zaharia Bârsan, Victor Bumbești și Tiberiu Brediceanu. Această caravană culturală a vizat paisprezece localități, Toto Ionescu evoluând alături de nume mari precum C. I. Nottara, G. Ciprian și Aurel Athanasescu. Cronicarul Alex. Al. Hodoș, într-o cronică publicată de ziarul sibian „Renașterea română” (15 iulie 1919), elogia prestația ei din acest turneu în rolul Crinei din piesa „Patima roșie” de Mihail Sorbul:

„Crina d-șoarei Toto Ionescu n’are desigur nici un cusur. E feciorelnică, timidă și seducătoare. Nimic nu distonează în armonia aceasta de curățenie sufletească, de drăgălășenie și de o palidă umbră de melancolie. Atâtea nuanțe delicate, pe care d-șoara Toto Ionescu a știut să le sculpteze ușor, ca într’o lamă de sidef, cu o artă uimitoare pentru o absolventă din anul acesta a Conservatorului.”

Un capitol aparte în evoluția sa artistică l-au reprezentat rolurile de travesti, o nișă în care Toto Ionescu a atins culmi de expresivitate, fiind recompensată cu numeroase premii. În cadrul aceluiași interviu din 1932, autorul observa cu admirație versatilitatea actriței în această zonă dificilă:

„Se pare că un deosebit succes al d-nei Ionescu sunt rolurile de travesti. Toate i-au adus succese. Spiridon din „Noaptea furtunoasă”; Stoenică din „Nevestele domnului Pleșiu”; Chĕrubin din „Nunta lui Figaro”; Puck din „Visul unei nopți de vară”; Georgică din „Muscata din fereastră”. Pentru aceste rolurile din urmă, ca și pentru rolurile din „Sărutarea”, „Năluca” și „Zaza”, a avut premii de creație.”

Recunoașterea valorii sale a fost oficializată la 1 ianuarie 1925, când Toto Ionescu a devenit societară a Teatrului Național din București. Această distincție de elită a venit într-un moment fast, actrița fiind primită în trupă alături de viitori coloși ai scenei românești, precum George Vraca, Aura Buzescu, George Calboreanu și Sorana Țopa.

„Nu am decât un singur ideal – teatrul”

Dincolo de aplauzele publicului și de cronicile favorabile, cariera lui Toto Ionescu a fost definită printr-o rigoare profesională aproape ascetică. Într-o confesiune plină de sinceritate, actrița dezvăluia reporterului „Ilustrațiunii Române” ce se ascundea în spatele cortinei, dincolo de lumina reflectoarelor:

„Învăț rolurile extrem de ușor, identificându-mă imediat cu tipurile create; de altfel, când am pus mâna pe un rol, nimic altceva nu mai contează pentru mine... Dar asta nu mă scutește de emoții îngrozitoare la premieră. Gongul mă înfioară din tălpi și până în creștet.

De altfel, sunt tot atât de conștiincioasă în frecventarea teatrului cât și în învățatul rolului; în 15 ani de teatru n’am lipsit niciodată de la vreo repetiție și, ca să nu întârzii... sunt cu două ceasuri înainte în cabină. În „Muscata din fereastră” am jucat odată cu 39 grade temperatură și – probabil grație emoției – m’am vindecat.

Am avut și întotdeauna norocul unei prese bune, deși nu cunosc personal aproape pe niciunul dintre criticii noștri. Mi-aduc cu recunoștință aminte de bunele lor cuvinte de încurajare, dintre care unele mi-au dat tăria a suporta cu mai multă resemnare epocile - deșarte de lungi – când nu mi s-au dat roluri. Nu am decât un singur ideal – teatrul. Aș vrea să joc cât mai mult, ca să pot da, cu ceea ce îmi permit mijloacele, lucruri cât mai bune. De preferință, roluri care îmi sunt dragi, cum este de pildă acelea din „Heidelbergul de altădată” ori „Kätty”.”

Din păcate, informațiile pe care le-am putut reconstitui despre destinul actriței Toto Ionescu se opresc aici. Cel mai probabil, tumultul istoriei și schimbările radicale de după cel de-al Doilea Război Mondial au făcut ca acest nume, cândva strălucitor pe afișele Teatrului Național, să se retragă treptat din prim-planul vieții artistice, lăsând în urmă doar amintirea unor roluri interpretate cu pasiune și devotament.  

Alte destine fascinante din lumea teatrului interbelic  

Dacă povestea actriței Toto Ionescu v-a purtat cu gândul la farmecul și nostalgia scenei de altădată, vă invit să descoperiți și alte biografii remarcabile readuse la lumină. Citiți despre Jean Yonnel: Copilul din strada Știrbey Vodă care a devenit o legendă a Comediei Franceze, pătrundeți în universul teatrului francez alături de Elvira Popescu - actrița care a fascinat Parisul sau lăsați-vă cuceriți de efervescența unui gen unic, descoperind viața actriței Virginica Popescu: Fermecătoarea vedetă a teatrului de revistă interbelic.

Continuarea

Când „luxul” se închiria cu ora: În vizită la "Paradisul săracilor”

Articolul „Aspecte bucureștene – Luxul săracilor”, semnat de Daria Luca în revista Ilustrațiunea Română din 28 iunie 1933, debutează cu următoarea reflecție:

„Lux și sărăcie? Împerecherea acestor cuvinte nu vi se pare tocmai potrivită?... Parcă vă aud spunând: ‹‹Săracul doar atunci e mulțumit, când își poate aduna strictul necesar; de lux îi mai arde lui?›› Și apoi luxul nici nu-i șade bine săracului! De acolo și proverbul românesc: ‹‹Ce-i lipsește chelului? Tichie de mărgăritar››”.

Am ales acest titlu deoarece îmi oferă ocazia de a integra o nouă piesă a  incursiunii în cotidianul României interbelice. Pentru că perioada dintre cele două războaie mondiale nu a fost definită doar de opulență și strălucire, ci și de umbrele mizeriei și ale decadenței. 

---

---

Oaze în deșertul sărăciei

 

Să ne continuăm așadar periplul prin România interbelică: astăzi îl vom însoți pe reporterul Daria Luca în universul unor magazine al căror obiect de închiriere era "luxul":  

“Dar vedeți că, în ciuda bunului simț, în ciuda cumințeniei proverbelor, săracul e ademenit de lux ca și cel bogat. Și de ce nu și-ar satisface și el capriciul gătelii, când tentațiile luxului îl pândesc la fiecare colț de stradă, când ocaziile de a-l desfășura îi sunt oferite la fiecare pas. Nu mai spun că pentru un costum vechi capătă 3 metri de stofă din care își face haine noi și că pentru un pol pălăria de paie strălucește ca nouă, dar mai există și o serie întreagă de firme pe lângă care mulți dintre dv. trec cu cel mai jignitor dintre sentimente – cu nebăgare de seamă - firme care sunt pentru săracii jinduitori de lux o adevărată oază a deșertului sărăciei lor.

Un joben de închiriat

Când îi bate la ușă invitația la nunta nepoatei vecinului, la botezul fiului proprietarului, săracul trăiește clipe de un înduioșător tragism:

- Vin cu mare bucurie! – promite el. Îi sclipesc ochii de plăcere, i se dilată nările de bucuriile pe care i le promite o astfel de invitație și în fața ochilor i se desfășoară tot alaiul nunții cu fripturi, lăutari… cu toalete, fracuri și jobene…

Da! Frac și joben! La imaginea lor, visul trăit o clipă se năruie ca un turnuleț de cuburi. Dar, peste puțin timp, se reînalță triumfător la amintirea unei firme albe, cu litere mari negre, bine plasată într'un colț al memoriei sale și care anunță: 

 

“Închiriem fracuri și jobene pentru nunți"

---

---

Dincolo de aparențe: Comerțul în vreme de criză

În vara anului 1933, reporterul Daria Luca a pășit într-unul dintre aceste "magazine apostolice”, fiind întâmpinată cu o politețe ostentativă. Dialogul purtat cu proprietarul a scos la iveală paradoxurile economice ale acelei epoci:

"– Aș vrea să știu dacă închiriați și toalete de damă!
– Noi nu, vă rog. Dar găsiți vă rog, alături. Noi ținem numai fracuri, jobene, haine bărbătești. Vă rog, poate soțul dv…. Avem absolut toate măsurile…
Nemaiavând ce să cer, intru de-a dreptul în materie:
– Trebuie să meargă cam greu negustoria dv.!... Pe criza asta lumea petrece mai puțin.
– Slavă Domnului! Cu cât crește criza, cu atât mergem noi mai bine. Avem clienți berechet! Doctori, ingineri. De studenți nici nu mai vorbesc...; au sărăcit oamenii și la noi găsesc haine de prima calitate. 

Din dosul unei draperii se aude discursul convingător al unui amploiat:
– Chiar dacă l-ați fi făcut de comandă, nu v'ar fi stat mai bine. Vă vine ca turnat. Stofa e de o calitate cum nici nu se mai fabrică azi. Ați pipăit să vedeți?..." 

Lux de închiriat

Această tehnică persuasivă de vânzare, menită să ofere clientului sentimentul unei schimbări radicale de statut, se dovedea însă a fi doar o iluzie trecătoare, așa cum a observat cu ironie autoarea:

"Domnul care a închiriat fracul și care juca în această scenă rolul personagiului mut, deoarece nu era convins pe deplin de acest discurs, apăru de după cortină în avanscenă. Aici oglinda îi reda imaginea în toată splendoarea ei. Pe buze îi apăru un zâmbet radios. Haina de lux îl făcea să creadă că părăsea magazinul metamorfozat într’un mare boier. Mânecile îi erau scurte, pantalonii prea lungi și jobenul îi ședea… întocmai ca și chelului tichia de mărgăritar. Totuși era fericit:
– Salut, pe mâine!
Plecarea sa mă lăsă cam nedumerită:
– Plata?
– Mâine când aduce fracul înapoi.
– Dar dacă nu-l mai aduce? 

Hainele lui, oprite ca garanție, tot fac mai mult decât fracul acela ros în coate.
– Dar dacă preferă să aibă un frac, chiar ros în coate? Sau dacă hainele pe care ți le lasă în schimb sunt totuși mai proaste decât fracul închiriat?
– Dar mâine la slujbă, cu ce se duce? Cu frac și cu cilindru? Ar arunca toată mahalaua cu pietre după el și maistrul l-ar da afară din atelier, că ar zice c'a înebunit." 

“Toată găteala" unei fericite mirese

Iluzia fericirii închiriată cu ora

Dincolo de lumea costumelor bărbătești, Daria Luca ne dezvăluie o altă fațetă a acestui „lux al săracilor”, surprinzând vulnerabilitatea unei tinere mirese pentru care ziua nunții depindea de o tranzacție dureroasă:

"În magazinul învecinat se găsește o marfă asemănătoare: un coafor închiriază “toată găteala" unei fericite mirese: voal, beteală, rochie, pantofi albi și o coafează.

- Îmi stă, bine? - întreabă sfioasă mireasa, care vibrează la gândul satisfacerii celui mai mare lux dintre luxuri.

- Ar visa multe mirese, care cheltuiesc mii de lei pentru toaleta lor de nuntă, să arate ca dv.

Cu mâna tremurândă scoate 1000 de lei și îi pune pe tejghea.

- Poftiți garanția!

- Vedeți că ați găsit 1000 de lei?

- Da. Am amanetat la o vecină cerceii mamei și am vândut niște plombe de aur rămase de la răposatu’ tata.

- Noi v'am fi dat voalul și fără garanție, dar… nu putem. Știți, principiul casei.

- Mă rog, înțeleg prea bine.

- Să vă ajute Dumnezeu să fiți fericită!

Dacă urarea negustorului se va îndeplini pentru viitorul miresei nevoiașe nu știu, dar știu că în ziua în care a pășit la altar cu voal și beteală închiriată, a fost cum nu se poate mai fericită.”

Reportajul Dariei Luca din 1933 nu este doar o fereastră deschisă către o lume mai puín cunoscută, ci o dovadă tulburătoare a nevoii noastre de a ne păstra demnitatea și de a visa la puțină strălucire, chiar și atunci când realitatea materială ne apasă greu. Sunt poveștile unor „oameni mărunți” care, în ciuda lipsurilor, au refuzat să se lase învinși de cenușiul cotidian.

Dacă v-a plăcut această fereastră deschisă spre istoria socială a Bucureștiului interbelic, vă invit să descoperiți și alte destine uitate în cronica timpului:

• „Second hand-ul” de la Taica Lazăr
• Viaţă de picolo: Purgatoriu sau sclavie
• Povestea ilustrată a unui mic lustragiu interbelic
• Drame în lumea micilor lăutari: Lenuța, Mitică și Fănică

Sursa: articolul “Aspecte bucureștene – Luxul săracilor” – semnat Daria Luca – publicat în revista “Ilustrațiunea Română” - numărul din 28 iunie 1933

Continuarea