Cum a reușit un oraș aflat încă sub influențe fanariote să ridice, prin eforturi colective, un teatru care să rivalizeze cu cele ale Italiei? Inaugurarea Teatrului cel Mare din 31 decembrie 1852 a fost mult mai mult decât un eveniment monden: a fost un manifest pentru identitatea națională. Vă invit să redescoperim împreună magia acelei seri istorice.
 |
| Clădirea primului Teatru Național de pe Calea Victoriei |
Dorința de a clădi un edificiu cultural care să servească drept pilon pentru identitatea națională a prins contur la București în toamna anului 1833. Sub egida Societății Filarmonice, mari spirite ale vremii, precum Ion Câmpineanu și Ion Heliade Rădulescu, își uneau eforturile pentru un scop nobil: „cultura limbii românești și înaintarea literaturii, întinderea muzicii vocale și instrumentale în Principat și spre aceasta formarea unui Teatru Național” (1).
Teatrul cel Mare: O construcție pentru întreaga națiune
Puțin mai târziu însă, s-a găsit de cuviință că locul cumpărat pentru construcția teatrului — de pe Calea Victoriei — este mult mai nimerit ca să se ridice pe el o statuie a generalului Pavel Kiseleff, în semn de recunoștință din partea poporului pentru marile servicii ce-i adusese în timpul cârmuirii sale. Bunul simț al generalului Kiseleff a împiedicat grupul de boieri rusofili ca, în locul teatrului, să se ridice statuia fostului guvernator al Principatelor Române.
Punându-se temeliile, ctitorii, mânați de un gând egoist, se gândeau la un teatru al clasei lor, destinat protipendadei. Se ridicase clădirea binișor și se părea că ea va cuprinde puține locuri, ceea ce nu i-ar fi îngăduit să ajungă vreodată un teatru cu adevărat național. Dar mișcarea de la 1848, printre schimbările pe care le-a adus, a avut darul să schimbe ideea asupra rostului teatrului ce se clădea cu ajutorul Statului. Un teatru închis poporului nu-și mai avea rostul și de aceea s-a spus arhitectului Heft „să facă ce-o ști” ca, fără să demoleze fundațiile deja construite, să ridice un teatru cât mai încăpător.
Despre provocările tehnice și ingeniozitatea soluțiilor adoptate, teatrologul Ioan Massof rezuma în articolul „Cum și când a fost inaugurată clădirea Teatrului Național”, publicat în revista Realitatea Ilustrată (12 septembrie 1939):
„Deloc ușoară a fost sarcina arhitectului Heft. Cum putea să aducă schimbări atât de fundamentale unei clădiri cu planurile statornicite! Și atunci a avut buna idee să înalțe clădirea, în ciuda criticilor la care se putea aștepta, precum că este o disproporție vădită între înălțime și lărgime. Astfel au luat naștere galeria și lojile de rangul II și III.
Arhitectul dorea însă și mărirea parterului și pentru aceasta — altceva nu avea de făcut — s-a gândit să sacrifice din culoarele, din dreapta și din stânga, ale lojilor și stalurilor, reducându-le la mai mult de jumătate. Și astfel culoarele sunt astăzi, ce-i drept, cam înguste, iar lojile, gândite la început ca adevărate salonașe în vederea spectacolelor, au fost micșorate. Decorațiunile sălii sunt opera lui Mühldorfer și, împreună cu mașinăriile, au fost comandate la Mannheim.
Anecdota spune că multe clădiri ridicate în jurul Teatrului s-au împărtășit din materialul de construcție hărăzit lui, căci căruțașii, îmboldiți de cine știe cine, le descărcau ceva mai pe alături. Și cum materialul era din belșug, împreună cu Teatrul s-au mai ridicat și alte construcții, ce-i drept, mai puțin impozante.” (2)
Inaugurarea Teatrului cel Mare: O victorie a culturii naționale
La 1852, Teatrul s-a inaugurat aproape în taină, pentru a nu supăra, din motive lesne de înțeles, „puterile protectoare” care-și dădeau seama de rolul covârșitor pe care îl poate avea teatrul pentru redeșteptarea națională a unui popor. I s-a spus „Teatrul cel Mare”, spre deosebire de Sala Slătineanu, care era numit Teatrul cel Mic.
Prima reprezentație în noul Teatru Național a avut loc la 31 decembrie 1852, fiind pusă în scenă piesa „Zoe" sau "Amantul împrumutat”. Ziua deschiderii a fost prezentată în presa vremii ca fiind o sărbătoare a eleganței și a patriotismului. Trompeta Carpaților surprindea atmosfera feerică a acelei seri:
„La șapte ore și jumătate sala era plină și strălucea în toată splendoarea ei. Afluența publicului fu atât de mare, încât prețul unui bilet de intrare se urcă până la un galben pentru un loc de parter.
Lojile scânteiau de luxul poleielilor și de toaletele elegante ale doamnelor, ale căror parure prețioase reflectau razele nenumăratelor lumini și semănau ca niște fluturi într-un stup de albine. O mulțime de uniforme, de coroane, de diamante și de rochii de gaz, inunda acest local de o sărbătoare ce nu se putea compara cu nici una din câte se văzuseră până atunci la noi, astfel încât ni se păru un vis și ne crezurăm un minut strămutați, ca prin minune, pe țărmurile Senei. Atâta aristocrație! Toate clasele societății, toate stările comerțului și ale burgheziei noastre alergaseră la această sărbătoare a cultului artelor. Frumoasă amestecătură, în care erau reprezentate toate forțele și toate grațiile, de la dama de rang înalt, cu fruntea scânteind de briliante, până la modesta burgheză în bonetă de tulpan alb și în rochie simplă de muselină. Ici și colea, printre fracurile moderne, abia se mai zărea câte o pulpană de anteriu, câte un colț de giubea, tristă rămășiță a timpilor trecuți, eleganță întârziată a etichetelor fanariote care ne lasă din zi în zi și se strecoară pe nesimțite în adâncurile uitării.
Cele trei lovituri ale regizorului dădură semnalul de începere; se făcu un minut tăcere și auzirăm, cu nespusă plăcere, preludiile unui flaut — era flautul artistului Folz, care făcu să răsune în majestuoasa sală niște tonuri suave, dulci și prelungite. Un tunet de aplauze și de strigăte de „bravo” acoperiră ultimele vibrații. Cortina se ridică și reprezentația se începe cu piesa intitulată „Zoe”.”
 |
| Imagini din foaierul primului Teatru Național din București |
Iar Vestitorul Românesc completa tabloul prin latura sa caritabilă:
„Miercuri, în 31 ale trecutei luni (decembrie), la 8 ceasuri seara, s-a urmat deschiderea solemnă a noului teatru. Cu două zile mai înainte, lumea alerga la casieria teatrului, grăbindu-se fiecare a se căpătui cu bilet de intrare pentru acea seară.
Inauguralia s-a făcut prin reprezentația piesei „Zoe” sau „Amantul Împrumutat”, de către actorii români (Costache Caragiale, Costache Mihăileanu, Lăscărescu, Diamant, Ralița Mihăileanu, Niny Wallery, Marița Blondă, Catinca Mihăescu și Raluca Stăvescu), și mai multe arii și un trio din diferite opere, executate de cei mai de căpetenie artiști și artiste din trupa italiană, sub direcția d-lui Papa Nicola. Toți banii adunați în acea seară au fost destinați pe seama săracilor și se vor împărți cu o scumpă cercetare și nepărtinire între cei mai lipsiți, de către o comisie rânduită într-adins.
Întinsa și mult încăpătoarea sală a noii clădiri, care are împrejur trei rânduri de loji, foarte bogat decorate și luxos mobilate, jos peste 400 staluri și sus în galerie, unde cu un preț foarte mic se pot împărtăși de frumoasa și morala petrecere a reprezentațiilor teatrale peste 300 persoane, cu toată comoditatea, se află decorată cu multă eleganță și strălucit iluminată.
Pe la șapte ceasuri și trei sferturi sosi M.S. Preaînaltul nostru Domn și fu primit în cele mai entuziaste aclamații din partea a toatei adunări; orchestra intonă îndată o arie națională ce fu ascultată cu o vie mulțumire de spectatori, ce făcea să salte de bucurie inimile române. După aceasta se ridică cortina și actorii români își jucară fiecare în parte rolul, cu o artă ce face onoare d-lui director Caragiale. Artiștii italieni, cu frumoasa lor voce, au încântat adunarea și d. Papa Nicola, care totdeauna a răspuns cu vrednicie la așteptarea Înaltei Oblăduiri, își va pune silințele, suntem siguri, și pe viitor a merita încurajarea și bunăvoința Înaltului Guvern.
La ieșirea M.S. din teatru, toată adunarea, ca printr-o impulsie electrică, pătrunsă de cel mai adânc sentiment de recunoștință în privința M.Sale, pentru numeroasele faceri de bine ce în scurt timp părinteasca-i oblăduire a dobândit, cum cele mai desfătătoare grădini de petrecere, acest măreț și falnic edificiu ce se poate compara cu cele mai de căpetenie teatre ale Italiei, înflorirea comerțului, siguranța dinăuntru și alte atâtea binefaceri neîncetat sub ochii noștri, au petrecut pe M.Sa cu cea mai mare bucurie.”
Epilog: O moștenire lăsată istoriei
Cu acestea, închei scurtul istoric al inaugurării Teatrului Național, demersul meu limitându-se la a expune cauzele și împrejurările care au dus la ridicarea unui local atât de prețios pentru dezvoltarea educației și culturii unui popor.
Vă voi mai destăinui doar un amănunt pitoresc: în primii doi ani de la deschidere, Teatrul Național era luminat cu lumânări de seu, o provocare tehnică ce punea la grea încercare siguranța și confortul spectatorilor. Însă întreaga aventură a iluminatului, legată de figuri marcante ale vremii și de vicisitudinile vremii, este o poveste în sine — pe care o puteți descoperi în detaliu în articolul: „Progresul sub reflector: Vodă, cutremurul, lumânările și Teatrul Național”.
Din păcate, povestea clădirii monumentale de pe Calea Victoriei s-a sfârșit tragic în 1944, când bombardamentele germane au distrus edificiul. Deși clădirea ar fi putut fi, teoretic, refăcută, istoria a ales un alt drum: Teatrul Național a fost mutat în actualul sediu din Piața Universității, purtând cu el, peste timp, spiritul primei scene a națiunii.
Surse bibliografice:
- George Potra – Din Bucureștii de ieri, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1990
- Ioan Massof – articolul Cum și când a fost inaugurată clădirea Teatrului Național, publicat în revista Realitatea Ilustrată, nr. 12 septembrie 1939
