19 noiembrie 2026

Publicat de De ieri De azi with 0 comment

Cartierul Tei de altădată: Mahalaua celor 400 de cârciumi

"Societatea românească de altădată - asemeni celei de azi - era o lume a contrastelor. O lume a luminilor strălucitoare ale vitrinele centrului, dar și una a umbrelor, populată de elita politică și culturală, dar și de o clasă de mijloc pitorească, alcătuită din meseriași, muncitori și mici patroni.
 
fotografii din Cartierul Tei, Bucureștiul interbelic, 1935
 
Unul dintre cele mai vii și mai colorate simboluri ale acestei periferii bucureștene era Mahalaua Tei. Apărută după parcelarea și vânzarea moșiei domnești de către moștenitorii familiei Ghika Vodă, această zonă a devenit rapid o comunitate de sine stătătoare, cunoscută sub denumirile revelatoare de „Mahalaua celor 400 de cârciumi” sau „Patria porumbelului fierbinte”.
 
Continuarea
    email this
Publicat de De ieri De azi with 6 comments

Foaie verde de pelin: leacuri, cântece și descântece

În medicina populară și în credințele străvechi, pelinul stătea la loc de cinste alături de usturoi, busuioc sau mătrăgună.

imagine tradițională cu ramuri de pelin, o sticluță de leac bătrânesc, o lingură cu frunze uscate și un pergament inscripționat „Foaie verde de pelin — leacuri, cântece și descântece

Pelinul era planta la care românii recurgeau deopotrivă pentru leacuri trupești, descântece și apărare împotriva duhurilor necurate.



Pelinul: leac pentru alungarea durerilor de cap și a frigurilor

Pelinul era folosit cu succes în vechime pentru îndepărtarea frigurilor. Când pelinul este „verde și mustos”, babele pricepute:

„...iau nouă fire de pelin, le pisează bine, le pun în horincă și, când frigurile îi scutură, bolnavii beau horincă de aceasta și se zice că frigurile îndată-i lasă.”

Același leac era folosit pentru a trata și „alte boli din lăuntru”. Uneori pelinul se punea în vin, iar vinul-pelin obținut se folosea pentru tratarea acelorași „vătămături”.

Pelinul era întrebuințat și pentru alungarea durerilor de cap:

„Când te doare capul și te afumi cu pelin cules la Rusalii, îți trece”.

Tinerele fete foloseau apa de pelin pentru „subțierea obrazului”. Gospodinele puneau rămurele de pelin în așternuturi pentru că:

„...purecii neputând suferi mirosul cel greu și îmbătător al pelinului fug și astfel scapă oamenii de mâncărimea lor.”

O veche doină din Transilvania spunea că:

Pelin beau, pelin mănânc,
Pe pelin seara mă culc;
Dimineața când mă scol
Cu pelin pe ochi mă spăl.

Ceaiul de pelin este folosit chiar și astăzi pentru tratarea durerilor de cap sau pentru scăderea febrei. De asemenea arsurile, rănile sau tăieturile pot fi tratate cu ceai de pelin, datorită proprietăților sale antiseptice. Acest ceai este de asemenea folosit în tratamentul unor tulburări gastrice precum balonarea, flatulența, indigestia, lipsa poftei de mâncare sau în formele ușoare de gastrită.



Proprietățile magice ale pelinului

Românii aveau credința că pelinul are proprietăți magice. Despre rămurelele de pelin se credea că „au puterea” de a alunga spiritele rele, precum Vântoasele sau Frumoasele, Rusaliile sau Cel-rău, ființe magice care „stricau vitele” și care „luau oamenii care n’au ținut cum se cuvine sărbătorile”.

Pentru a se proteja pe sine și pe cei apropiați, dar și vitele din gospodărie, româncele:

„...iau mai multe rămurele de pelin, dintre care o parte le leagă mai cu seamă pruncilor la cheutoarea cămășii, o parte o pun și o poartă în sân”.

De asemenea, femeile ungeau vitele din gospodărie cu pelin pentru ca spiritele cele rele:

„..să nu se mai poată apropia de oameni sau de vacile cele mulgătoare ale acestora ca să le facă vreun rău”.

Pelinul în cântecele românilor

Pelinul este probabil cea mai amară dintre plantele cunoscută pe la noi.

„Prin urmare poporul nostru, care multe și nenumărate neajunsuri, neplăceri, nevoi, batjocuri și maltratări au avut să sufere din partea străinilor, n’a știut nici n’a putut afla altă plantă mai amară cu care să asemene casa străinului, ca Pelinul...“.

Și atunci, când românii care își părăseau meleagurile natale își simțeau inima cuprinsă de jale, făceau referire la pelin în cântecele lor:

Că străinu-i tot străin
Ca și mursa de pelin,
Dulce-i mursa de zahar,
Dar pelinu-i tot amar,
Și străinu-i tot dușman
Și la inimă tiran.
N’a fost frate, nici va fi,
Pân ce lumea va trăi
Și soarele va luci!

Mamele rămase acasă își cântau dorul de copiii plecați în lume pomenind tot amarul pelinului:

Foaie verde de pelin,
Mi-a plecat puiul de Luni,
Mi-a lăsat dorul prin pruni
Și dragostea prin alun,
N’am batistă să le-adun!

Tocmai de aceea, pelinul era folosit în descântece pentru alungarea dorului de casă. Babele descântătoare luau nouă pietre de râu și nouă rămurele de pelin pentru a descânta de dor:

Cum spală apa toate pietrele,
Așa să spele și dorul de la cutare,
(se spune numele celui descântat).
Cu pelinu-i împelinat,
Cu pietrele îi împietrit,
Și cutare-i potolit!

Chiar dacă vremurile s-au schimbat, iar leacurile de altădată au făcut loc medicinei moderne, pelinul păstrează neștirbită amintirea unei lumi în care fiecare plantă avea rostul ei tainic în viața omului.

Alte taine și plante de leac din grădina strămoșilor

Universul plantelor magice românești nu se oprește aici; strămoșii noștri au știut să ceară ajutorul pământului pentru fiecare nevoie a sufletului, de la dorul de dragoste până la protecția împotriva duhurilor necurate:

Surse:

  • Simion Florea Marian – „Botanica poporală română - Pelinul” – „Amiculu Familiei” - numerele din 8 februarie/20 ianuarie 1881 și 22 februarie/6 martie 1881.
  • Gr. G. Tocilescu – „Materialuri folkloristice” – Tipografia „Corpului didactic” C. Ispăsescu și G.R. Bătănescu – București – 1900.


Continuarea
    email this

18 noiembrie 2026

Publicat de De ieri De azi with 4 comments

Cutremurul din 1940: «Nu ne învățăm minte»

 
În cea de a doua jumătate a anului 1940, o succesiune de evenimente dramatice au zguduit România din temelii. 
 
Cutrenur 1940, blocul Carlton, siguranta constructiilor, istoria Bucurestilor
 
Încheierea în 30 august 1940 a Dictatului de la Viena, prin care România a fost silită să cedeze aproape jumătate din teritoriul Transilvaniei (43.492 km²), abdicarea forțată a Regelui Carol al II-lea din 6 septembrie 1940, instaurarea Dictaturii Militaro-Legionare și proclamarea Statului Național-Legionar în 14 septembrie 1940, asasinatele politice care se succedau fără încetare (masacrul de la Jilava urmat de asasinarea foștilor demnitari Nicolae Iorga și Virgil Madgearu) sunt doar câteva dintre aceste evenimente.


O calamitate naturală într-un an al marilor tragedii

Tuturor acestor evenimente dramatice li s-a adăugat o mare calamitate naturală: în noaptea de 9 spre 10 noiembrie 1940, la ora 3:39, România a fost zguduită de un cutremur de pământ cu magnitudinea de 7.4 grade pe scara Richter.
 
Cutrenur 1940, blocul Carlton, siguranta constructiilor, istoria Bucurestilor
 
Consecințe dezastruoase: Cifre și cenzură
 
Consecințele au fost dezastruoase: numărul estimat al victimelor a fost de 1.000 de morți și de 4.000 de răniți, majoritatea din Moldova. Din cauza contextului în care s-a produs, cifra exactă a victimelor nu a fost cunoscută, informațiile fiind cenzurate în timpul războiului.
 
Blocul Carlton: Simbolul prăbușirii din Capitală

În București, cutremurul s-a soldat cu circa 300 de morți (cei mai mulți dintre aceștia datorită prăbușirii blocului Carlton, cea mai înaltă construcție executată din beton armat existentă în capitală în acea perioadă). 

Cutrenur 1940, blocul Carlton, siguranta constructiilor, istoria Bucurestilor
"Acolo unde a fost monumentalul bloc Carlton..."
 
Un sfert din imobilele Capitalei au fost avariate

O notă publicată în numărul din 17 noiembrie 1940 al săptămânalului “Gazeta municipală” centraliza în mod succint efectele cutremurului asupra construcțiilor din București:
“După o statistică sumară, s’au primit la serviciile technice ale primăriei reclamațiuni pentru aproape 10.000 imobile avariate de cutremur. În același timp, s’au executat reparațiuni de proprietari fără a mai încunoștința organele comunale la un număr egal de imobile. În Capitală sunt azi 80.000 de imobile. De unde rezultă că aproape un sfert au avut nevoie de reparațiuni sau de refaceri.”

O critică atemporală: „Nu ne învățăm minte”


Unul dintre titlurile de pe prima pagina a gazetelor publicate în zilele de după marele cutremur din anul 1940 mi-a atras atenția: “Nu ne învățăm minte” (articolul semnat M. Dragomir și publicat în numărul din 17 noiembrie 1940 al săptămânalului “Gazeta municipală”). 
 
Cutrenur 1940, blocul Carlton, siguranta constructiilor, istoria Bucurestilor
Urmări ale cutremurului din 1940 în București:
în cartierul Vitan (stânga sus),

pe strada Sfinții Apostoli (stânga jos)
și la Biserica Popa Tatu (dreapta
)

„În urma cutremurului din noaptea de 9 spre 10 noiembrie a.c. aproape toate construcțiile din Capitală au suferit stricăciuni. Unele pot fi reparate cu ușurință. Altele cer evacuarea și dărâmarea imobilelor. Construcțiile care au suferit încă din primul moment, prăbușindu-se complet, au fost: două case la periferie și imensul bloc Carlton din b-dul Brătianu, a cărui construcție a început în 1936. 
 
Nimeni nu poate tăgădui intensitatea cutremurului. A fost de gradul 9 (notă: în realitate magnitudinea cutremurului a fost de 7.4 grade pe scara Richter) și este cunoscut că în asemenea ocaziuni, dacă cutremurul ar fi fost orizontal nu vertical, toată Capitala era la pământ. Raportând faptele înregistrate la situația generală a orașului după cutremur, ne întrebăm cum a fost posibil să se prăbușească blocul acela cu care se mândreau colecțiile de cărți poștale din Capitală. S’a construit de mântuială. Răspunsul este clar și fără posibilitate de replică."
Cutrenur 1940, blocul Carlton, siguranta constructiilor, istoria Bucurestilor
M.S. Regina-Mamă Elena
printre răniții de la Carlton (stânga)
Imagine din Panciu (dreapta)

Investigarea dezastrului Carlton: O construcție de mântuială

Reporterul interbelic consemna în continuarea articolului: 
"După ce s’au început lucrările de curățire a terenului, s’au aflat multe amănunte care înmărmuresc: bovindow-ul construit pe întreaga înălțime de 12 etaje, la colțul format de str. Regală cu bulevardul Brătianu, era sprijinit pe un stâlp de beton care fusese insuficient dozat. Mai mult chiar, la rădăcina stâlpului era un transformator de electricitate care făcea un gol cu influențe asupra rezistenței stâlpului. Betonul a fost turnat mai rău ca pavajele din vremurile politiciei. Când s’a început scoaterea afară a unor blocuri de beton din grămada de moloz, echipele au legat tractoare ca să tragă blocurile de fierul beton care răsărea din blocuri. Tractoarele scoteau numai fierul, care ieșea ca niște lungi macaroane, în timp ce betonul se fărâma ca mălaiul și rămânea în grămadă."

Cutrenur 1940, blocul Carlton, siguranta constructiilor, istoria Bucurestilor
Imagini din Focșani - Strada mare (stânga)
și din Panciu (dreapta) după cutremur

Pericolele din trecut: Gabaritul și turnurile

"Sunt patru ani de când tot arătăm mereu pericolul pe care îl reprezintă așa zisele construcții în gabarit, pentru igiena, estetica și siguranța blocurilor ridicate pe marile artere de circulație. Sunt blocuri pe bulevardele Brătianu și Tache Ionescu, ca de pildă hotelul Ambasador, care a construit până la cornișă un număr de etaje, și apoi în retragere în gabarit, încă pe atâtea (notă: practica e “la modă” și astăzi). Turnurile permise pe colțurile formate de bulevarde de străzile adiacente sunt tot atâtea pretexte pentru a eluda regulamentul de construcție, slăbind temelia caselor."
Cutrenur 1940, blocul Carlton, siguranta constructiilor, istoria Bucurestilor
Cutremurul din 1940 pe prima pagina în presa franceză
(Paris-soir, Figaro, Le Matin, Le Petit journal)

O lecție uitată: Poliția construcțiilor 

"După catastrofa de la Cotroceni (notă: reporterul se referă la prăbușirea în 8 iunie 1936 a tribunei construite cu ocazia sărbătoririi “Zilei Restaurației”; bilanțul catastrofei: 4 morți și nu mai puțin de 383 de răniți) aria zilei era: crearea unei poliții a construcțiilor. Subiectul a fost agitat câteva săptămâni în ziare, în conferințele ținute pe atunci de Societatea Politechnica de ingineri specialiști care arătau că nu se mai poate merge înainte cu vechile sisteme, și apoi totul s’a liniștit de parcă n’ar fi fost nimic.

În ziua când se prăbușește blocul Carlton, se află că autorizația primită de constructori pentru un număr anumit de caturi, a fost depășită și că antreprenorii au construit cât au vrut, fără ca cineva din organele competente ale primăriei Municipiului să-i fi supărat. 

Până la urmă de ce să ne mirăm? Încă o dovadă că nici marile nenorociri nu ne învață minte. Blocul Carlton s’a construit și s’a terminat după nenorocirea de la Cotroceni.” 

O lecție nerezolvată pentru zilele de azi


Articolul din 1940 al lui M. Dragomir este o oglindă tristă a mentalităților care par să persiste și astăzi. De la lipsa de supraveghere și nerespectarea autorizațiilor, până la calitatea materialelor și goana după profit, problemele care au dus la prăbușirea simbolică a blocului Carlton rămân întrebări cruciale pentru siguranța României de azi. Așa cum ne arată istoria, asumarea responsabilității și aplicarea riguroasă a legii nu sunt doar chestiuni administrative, ci temelia pe care ne construim șansa la supraviețuire. Ce anume ne-ar putea convinge, în sfârșit, să ne învățăm minte?
 

Invitație la lectură:


Dacă acest articol v-a stârnit interesul pentru istoria seismică și poveștile ascunse ale Bucureștiului, vă invităm să aprofundați subiectul cu alte lecturi fascinante de pe blogul nostru. Descoperiți relatările complete despre Cutremurul din noaptea de 9 spre 10 noiembrie 1940, aflați povestea tragică Vodă, cutremurul, lumânările şi Teatrul Naţional și citiți despre cumplita coincidență a Blestemului din Vinerea Mare – evenimente care ne reamintesc constant de fragilitatea vieții și de datoria noastră de a nu uita lecțiile trecutului.  


Continuarea
    email this

17 noiembrie 2026

Publicat de De ieri De azi with 3 comments

Muzică de flașnetă și bilete de papagal

Două prezențe ne însoțesc aproape întotdeauna în încercarea de a ne imagina locuri din lumea începutului de secol XX: sunetul tânguitor și domol al unui vals care se scurge ușor din cutia magică a unei flașnete și imaginea bătrânului vânzător de vise și de promisiuni ascunse într-un mic bilețel urzit doritorilor de bătrânul papagal multicolor. 
 
Ilustrație de epocă în stil interbelic: un flașnetar pe o stradă pietonală din București

Tocmai de aceea nu o să-i separ pe cei doi vechi și nedespărțiți prieteni nici aici, pe paginile blogului (dar și pentru că, în perioada interbelică, de cele mai multe ori flașnetarul și vânzătorul de bilete de papagal erau una și aceeași persoană). O să vă rog să-i privim împreună prin ochii, uneori mult prea cârcotași, ai unor contemporani de-ai lor, reporteri ai săptămânalului “Ilustrațiunea Română”:


Muzica străzii și secretele flașnetarilor

Flașnetarul

„Din stradă se aude cântată fals melodia unui vals vechi, care a legănat la vremea lui visurile bunicii. Cântecul monoton se ridică penibil, cu scârțâituri și „ofuri" până la fereastra noastră. De peste tot au apărut capete. O femeie ciufulită, cu capotul de casă tras în grabă peste umerii goi, apare la o fereastră deschisă. O bătrână, care stătea de mult și privea în stradă, schițează un zâmbet melancolic. Servitoarele, cu tingirile spălate în mână, le șterg chicotind. 
 
A intrat în curte flașnetarul. E un om fără vârstă, cu părul și mustața negre, dar cu obrazul săpat de cute. În privirile șterse de aburul vremii, se vede că nu mai e în prima tinerețe. În cutia lui cu muzică, de unde scoate atâtea note false, strangulate, mai are și proviziile pentru dejun și un papagal mic, verde, care nu știe să vorbească, dar se zborșește la copiii care nu-i dau pace. Flașnetarul acesta e o personalitate. Sub conducerea lui se află un atelier pentru fabricarea sulurilor de cântece cu peste 15 flașnetari, care pornesc în fiecare dimineață în toate colțurile Bucureștilor, ducând în cutia lor cu muzică, daruri pentru naivi, pentru fetișcane amorezate, pentru văduve cu speranțe. 
 
Bilețelele frumos păturite, pe care le scoate papagalul din cutie, sunt toate opera literară a flașnetarului nostru. Efortul lui nu e prea mare, fiindcă are numai două serii de texte, care diferă prea puțin.
  • Un text pentru femei în se care spune că vor lua de bărbat pe un anume Andrei și că vor trăi până la 86 de ani, avînd mulți copii, mulți bani și multă fericire.
  • Și un text pentru bărbați, în care afirmă că se vor căsători cu numita Margareta, vor trăi până la 92 de ani, vor avea mulți copii, mulți bani și multă fericire...
Împărțitorii de optimism, flașnetarii, parcurg străzile învârtind din manivelă, ochind fetele sau tinerii sentimentali și „schimbând sulul”: când „valsul dimineții”, când „hora de la Măgurele". 
 
Flașnetarii, conduși de personajul de care vorbeam mai sus, constituie o breaslă cu totul închisă. Prea puțini știu că nu e ușor lucru să te faci flașnetar și că, în primul rând, îți trebuie concursul celorlalți breslași. În cazul când un individ arată prea multă inițiativă, să fie sigur că nu va mai putea străbate mahalalele învârtind din manivela cutiei lui cu muzică. Printr'o „mică minune”, sulul cu muzică, oricare ar fi el, va hârșâi lamentabil între posturile sonore ale flașnetei. O mână dibace a știut să schimbe peste noapte o rotiță, sau a tras o urmă fină cu acul peste toate sulurile și... nu mai poate exercita profesiunea de flașnetar. Strâns uniți într’un clan al lor, unde nimeni nu poate pătrunde, flașnetarii își poartă plictiseala pe străzile unde o clientelă nerăbdătoare îi așteaptă cu palpitații.
- Oare azi ce mi-o ieși?
Fiecare bilet mov, bleu sau roz dă noi emoții, ca și cum ieri, alaltăieri sau acum o săptămână nu ar fi încercat aceiași neliniște delicioasă. „Planeta" e un adevărat viciu! (...)”

(articolul „Muzicanții străzii” – semnat „I.” – „Ilustrațiunea Română” din 9 octombrie 1935 citit din Biblioteca Digitală a Bucureştilor).
Colaj de trei fotografii din perioada interbelică cu flașnetari
Flașnetari de altădată


Bilete de papagal: Coco, ghicitorul străzii

Cutia cu planete

„Priveam mai zilele trecute la un colț de stradă, meșteșugul unui biet papagal, care scotea bilete. Pasărea cu pene multicolore asculta vocea stăpânului - o voce aspră care răbufnea din când în când, scurt și răgușit: 
- Coco, frumos, un bilet pentru domn, Coco, frumos un bilet pentru copil! Coco, frumos, frumos, frumos... 
Până ce inteligentul Coco scotea, în vârful ciocului încovoiat ca o secere, cu îndemânarea unui adevărat scamator, biletul miraculos..
 
Am privit multă vreme papagalul în jurul căruia ochii copiilor și ai unui impozant număr de gură cască iradiau lumini de bucurie...
- Coco, și mie unul! - spuse o fetiță ca de cinci anișori, cu glasul rugător.
Coco o privi nedumerit cu ochiul său aproape imobil, negru, mic și lucios, ca o mărgea de sticlă neagră; își privi apoi stăpânul, fără de care nu făcea o mișcare; și când acesta îi porunci din gâtlejul răgușit să „servească” mica domnișoară, papagalul îi scoase un bilet alb, prăfuit... Fetița desfăcu biletul, îl citi cu atenți; apoi încruntându-și sprâncenele, scoase un țipăt de indignare.
- Mincinosule ! Ăsta-i bilet pentru domn...
Copiii isbucniră într'un râs sgomotos, prelung, bătând din palme și urlând:
- Coco mincinosul! Coco mincinosul...
 
Stăpânul papagalului - un flașnetar vagabond deprins cu surprizele meseriei – nu’și pierdu cumpătul... Așteptă să se risipească minuscula furtună pe care o deslănțuise ceata copiilor înnebunită de veselia unei asemenea întâmplări apoi se adresă fetiței care rămăsese singură, stupefiată, cu biletul în mână:
- Ai făcut ceva drăcușorule...
- N'am făcut nimic...
- De ce nu porți cercei la ureche ?
- Fiindcă nu mă lasă tăticul...
- Atunci cu siguranță că te-ai îmbrăcat vreodată băiețește...
Fetița se înroși până în vârful unghiilor. Aplecă capul rușinată răspunzând cu gura pe jumătate...
- Da, adevărat. Dar de unde știe Coco ? M'am îmbrăcat... o singură dată cu pantalonii fratelui meu...
O nouă furtună de râsete, țipete, aplauze. Copiii, în culmea fericirei, aclamă pasărea cu pene verzi, care stă mândră deasupra cutiei cu bilete... 
- Bravo Coco! Bravo, bravo, bravo! Tu ești cel mai mare ghicitor din România...
- Bilete, bilete, bilete...
 
Câte minți n'ați încălzit voi, cu vraja minciunilor voastre, pe care naivii drumului le cumpără și le savurează; câte fericiri momentane n’ați încropit în sufletele care cred în minunea ghicitului; câte iluzii n'ați aprins pentru a le stinge!” Și poate că în vuietul străzii se aude "Balada flașnetarului":

N'avea nici douăzeci de ani
Când a plecat, fugar, de-acasă,
S'adune glorie şi bani.
Cu plete lungi, mustața rasă,
Şi-n suflet cu ‹‹puțin îmi pasă!››.
Dar visul lui de proletar
Vis a rămas.
În viața-i goală,
Nu s'a-'ntâlnit decât cu-o boala.
— Și d'aia azi e flașnetar.

(“Balada flașnetarului” – Haralamb G. Lecca - publicată în reviste “Familia” - numărul din 9/21 noiembrie 1897)

În ochii reporterului de la "Ilustrațiunea Română", muzica melancolică a flașnetei și promisiunile ascunse în biletele de papagal nu erau doar divertisment de stradă, ci o oglindă fidelă a micilor speranțe și a naivității bucureștenilor din perioada interbelică. Flașnetarul și papagalul rămân, astfel, simboluri vii și pline de farmec ale unui folclor urban de mult apus, purtători de vise și de o nostalgie iremediabilă.

Povești din Bucureștiul de altădată


Dacă v-a captivat lumea pitorească a străzilor interbelice, vă invit să citiți și alte reportaje din lumea celor care au dat viață Capitalei. Descoperiți meserii și personaje fascinante, accesând link-urile de mai jos:

Sursa: 

  • articolul „Bilete de papagal” – semnat „T.” – publicat în revista „Ilustrațiunea Română” - numărul din 15 iunie 1932 - disponibil în Biblioteca Digitală a Bucureștilor)


Continuarea
    email this
Publicat de De ieri De azi with 3 comments

Periferiile se amuză: Animație în Ferentari

Vă invit să plecăm într-o vizită insolită într-una dintre periferiile Capitalei. Am ales pentru periplul nostru, bineînțeles, o zi de duminică, iar ca și companion pe reporterul Liviu Floda al revistei interbelice “Realitatea Ilustrată”.  
 
fotografii din cartierul Ferentari în anul 1940
Înghițitorul de săbii și orchestra
care anima bâlciul din Ferentari în anul 1940

De ce cred că este interesant acest instantaneu al lumii interbelice? Pentru că este publicat în luna mai a anului 1940: Europa era cuprinsă deja de câteva luni în vâltoarea războiului iar România, deși era încă neutră, peste doar o lună urma să fie cuprinsă și ea de vârtejul evenimentelor (în iunie cedarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord, în august pierderea Transilvaniei de Nord-Vest, în septembrie abdicarea Regelui Carol al II-lea și, peste toate, marele cutremur din 9 noiembrie)
Continuarea
    email this

16 noiembrie 2026

Publicat de De ieri De azi with 8 comments

Usturoiul în descântece, superstițíi, farmece şi vrăji

Usturoiul - sau aiul după cum mai este numit prin Banat și Transilvania – este una dintre plantele cele mai des folosite de români pentru a se lecui de boli, pentru alungarea spiritelor necurate sau pentru “prinderea farmecelor, a descântecelor sau a vrăjilor".
 
Usturoiul în descântece, superstițíi, farmece şi vrăji

Este întrebuințat în aceste scopuri atât usturoiul de toamnă cât și cel de vară. “Femeile știutoare” folosesc însă cu precădere usturoiul de toamnă pentru a face vrăji sau pentru descântece.
Continuarea
    email this

13 noiembrie 2026

Publicat de De ieri De azi with 1 comment

Un pelerinaj interbelic la Mănăstirea Tismana

Una dintre cele mai vechi și impunătoare așezări monahale din România este Mănăstirea Tismana, o străveche ctitorie a Basarabilor ridicată în munții Gorjului. 

Colaj interbelic din revista Realitatea Ilustrată (1930) cu Mănăstirea Tismana și doi călugări

Situată pe valea cristalină a Tismanei, în mijlocul unor păduri seculare de brad, stejar, fag și castani, mănăstirea reprezintă un prețios tezaur istoric și un reper al patrimoniului național. Numele său provine de la codrii de tisă care acopereau odinioară acești munți, dar care astăzi aproape au dispărut.



Mănăstirea Tismana: Scurt istoric

Așezată la poalele muntelui Vulcan, la 35 km de Târgu-Jiu, Mănăstirea Tismana este a doua ctitorie a cuviosului Nicodim, întemeietorul monahismului românesc (după Vodița, ridicată la 1362).Vechile scrieri spun că acesta, întors în Țara Românească în timpul lui Vlaicu Vodă:

“...a cutreierat părțile dinspre munte, „căutând locul cu căderi de apă despre care era înștiințat în chip minunat că trebuie să cuprindă o nouă zidire bisericească a lui”. Un ciobănel, care-și căta porcii prin păduri, îl îndreaptă la el și Nicodim face aci altă mânăstire, a Tismanei. Legenda vorbește despre biserica făcută de Nicodim sub Vladislav, cu care se începe pomelnicul mănăstirii, că era din lemnul unui „tisa”.” (1)

Fotografie de arhivă din anul 1899 cu turnurile și intrarea la Mănăstirea Tismana
Mănăstirea Tismana la 1899

Biserica a fost înlocuită la 1374, cu sprijinul lui Radu Vodă, cu una de zid:

“...așezată sub un mare șteiu de piatră, la jumătatea căruia sfântul Nicodim și-a cioplit chilia unde a trăit, sub care se găsea o peșteră prin care trece pârâul Gurnia, care, după ce merge pe sub mânăstire, se asvârle în apa Tismanei, formând o frumoasă cascadă de 40 m. înălțime.” (1)

Construcția a fost terminată de Dan I, fiul lui Radu Vodă, la 1385 și desăvârșită de Mircea cel Bătrân, care "isprăveşte ce era nesfârşit”. Radu Vodă Paisie a zidit din nou mănăstirea, în 1542, după ce construcția inițială a fost distrusă într-un incendiu.

Un pelerinaj interbelic la mănăstirea Tismana

În perioada interbelică, hramul Sfintei Mănăstiri Tismana (prăznuit pe 15 august, în ziua Adormirii Maicii Domnului) constituia un prilej de întâlnire pentru zeci de mii de pelerini veniți din județele limitrofe:

„Mii de automobile, trăsuri, căruțe și tot felul de vehicule, umplu, până la ultimul loc, cei cinci kilometri ai văii Tismana, înșirându-se, deoparte și de alta a drumului, în pădurile seculare ce străjuiesc apa pârâului. Anul acesta, hramul sfintei mânăstiri Tismana a adunat laolaltă peste 30 mii credincioși, iar serviciul divin ce s’a oficiat de către cuviosul stareț Glicherie Lovin, încurajat de soborul preoțesc și călugăresc al mânăstirii, a fost un prilej de neprețuită reculegere.” (2)

Vă invit acum să însoțim un grup de turiști care făceau în anul 1930 un pelerinaj la cel mai vechi așezământ monahal încă în funcțiune din Țara Românească. Reporterul interbelic Sandu Vornea consemna experiența în articolul “Tismana”, publicat în numărul din 18 septembrie 1930 al revistei “Realitatea Ilustrată”:

„Șoseaua se desfășoară prin fundul văii ce se adâncește, cu vegetația bogată, în umbra răcoroasă și umedă a munților. Mânăstirea Tismana, — castel pe vârfuri de stânci, — apare la o cotitură, brusc, ca o schimbare de decor la cinema. Înfățișarea ei medievală, are ceva de legendă. Crenelele albe se desprind mândre din fondul de brădet negru; un susur de șipot se îngână cu foșnetul codrului.
De sub zidul mânăstirei de pe stâncă, iese o cascadă subțire, aș vrea să spun o cascadă elegantă, ce se desface, până jos, în două șuvițe. E ca un iadeș de pasăre sau ca un mâner bifurcat de praștie, cu cele două brațe în jos. O pulbere de argint se răsfiră în soare, din spuma apelor ce cad pe colții de piatră.”

Mănăstirea Tismana și cascada bifurcată de sub stâncă, alături de o gravură dinainte de restaurare
Mănăstirea Tismana înainte de restaurare
și cascada „ca un iadeș de pasăre”

Grupul de turiști interbelici își continuă urcușul pe drumul cotit care suie spre curtea mănăstirii:

“Un mormânt în dreapta.
— E mormântul Sfântului Nicodim...
Un stol negru de călugări ne întâmpină. Unul e foarte bătrân, alb, şi munceşte încă cu spor.
— Mormântul e gol, — ne spun călugării, — trupul sfântului a fost furat...
Leşul sacru a fost furat de sârbi: Sf. Nicodim era și el sârb.”

Pelerinajul interbelic nu putea să ocolească peștera cu o lungime de aproximativ 200 de metri, care adăpostea chiliile monahilor, inclusiv chilia Sfântului Nicodim. Prilej pentru monahi să dezvăluie pelegrinilor interbelici una dintre legendele sfântului:

“Mai sus, o peșteră. Afară e o căldură cotropitoare. În mica peșteră, aerul e înghețat. Ecourile sunt haotice... Aci a locuit Sfântul Nicodim, care a dus o viață de pustnic.
— Nu s'a putut da până acum de fundul acestei hrube... Pe aproape, este isvorul firului de argint, care cade de sub ziduri, formând cascada pe care am asemuit-o cu un iadeș.
— Pustnicul acela, ne spune un călugăr, a făcut o minune înfiorătoare...
Călugărul ne arată un brâu de fir. E brâul regelui Sigismund, prigonitorul catolic.
— Sigismund era papistaș și batjocorea aprig pe drept credincioși. Într'o zi chemă la el pe Sfântul Nicodim, a cărui faimă de făcător de minuni, se dusese pretutindeni. Regele cel viclean îi dădu acest brâu de fir și-i spuse să se încingă cu el. Apoi, porunci să se facă un foc mare și ceru Sfântului încins cu brâul de fir, să treacă prin foc, ca să dovedească puterea lui Dumnezeu. Sfântul s'a rugat lui Dumnezeu și Domnul l-a ajutat să treacă nevătămat prin văpaie...”

Ce nu știau monahii și vizitatorii interbelici ai Peșterii Sfântului Nicodim era faptul că aceasta avea să joace, peste doar câțiva ani, un rol important în istoria României: între anii 1944 și 1947, în sala a doua a peșterii au fost ascunse peste 200 de tone de aur din rezerva Băncii Naționale a României, alături de o parte din tezaurul Poloniei.

Ilustrații interbelice cu capela mănăstirii și cu ansamblul mănăstirii Tismana
Capela mănăstirii și o vedere de ansamblu
a Mănăstirii Tismana

Sfântul Nicodim de la Tismana s-a stins din viață pe 26 decembrie 1406. În racla din biserica mănăstirii se păstrează un deget de la mâna sa dreaptă, alături de vasul cu mir și de crucea sa de plumb:

“În biserică se află un sipet tainic de argint, pe care călugărul îl deschide cu smerenie și scoate din ea un talisman lugubru. E un deget de om!...
— Părinte, ce e asta? - îl întrebăm cu înfrigurare.
— E degetul Sfântului Nicodim. Atâta ne-a mai rămas din trupul său...
Osciorul negru, uscat, din sfânta relicvă, devine o clipă un obiect de curiozitate turistică, pentru a fi iară înmormântat în umbra micului său sicriu de argint.”

Vizita la sfânta mănăstire se încheia – cum altfel – în sunetul toacei de vecernie:

„Sunt, la această mânăstire, două toace: una e simplă, cealaltă de aramă, de la sârbi. E în formă de vultur bicefal. O toacă ciudată...
— N'o întrebuințați ?...
— E toaca pentru sărbători...
Coborâm. Pădurea din vale ne primește în umbra ei răcoroasă, cu miros tare de brusturi și pământ umed... Seara s'a lăsat. La viraj, farurile automobilului își fixează o clipă elitrele de lumină pe zidurile albei mânăstiri de pe stâncă, turlele se profilează clare pe fondul muntelui negru, cascada strălucește... Decor de dramă istorică, sub lumina proiectoarelor din culise...” (3)

Dacă v-a încântat această incursiune interbelică la Mănăstirea Tismana vă invit să vă continuați pelerinajul interbelic și să vă lăsați cuceriți de spiritul epocilor trecute în care românii au știut să prețuiască rugăciunea și arta: O călătorie spirituală prin România de altădată.

Surse:

  1. monografia “Mânăstiri și schituri din Mitropolia Olteniei” – semnată de preot iconom Marin Pretorian – Editura Sfintei Mitropolii a Olteniei – 1942; 
  2. articolul „Mânăstirea Tismana” – semnat Ion Parâng – publicat în ziarul “Adevĕrul” – numărul din 20 august 1936; 
  3. articolul “Tismana” – semnat „S.V.” – publicat în revista “Realitatea Ilustrată” – numărul din 18 septembrie 1930.


Continuarea
    email this
Publicat de De ieri De azi with 8 comments

Superstiții și credințe românești despre cocoși și găini

În universul satului tradițional românesc, în care fiecare gest se făcea după o anumită rânduială și în care fiecare viețuitoare purta o încărcătură simbolică, păsările din ogradă nu erau doar o sursă de subzistență, ci adevărate semne ale timpului și ale lumii nevăzute. 

Superstiții și credințe românești despre cocoși și găini

De la cântatul revelator al cocoșilor și până la tainele găinilor negre sau ale ouălor cu rosturi ascunse, credințele populare reînvie o lume fascinantă, în care credința și superstiția se împleteau zi de zi.

Continuarea
    email this