Hanul cu Tei: Istoria și poveștile mai puțin știute ale ultimului han al Lipscanilor

Hanul cu Tei - povestea hanului cu nume frumos ca o doină

 

Hanul cu Tei este unul dintre puținele vechi hanuri bucureștene care a rezistat și dăinuiește încă în centrul orașului. După o viață plină de glorie, dar și după lungi perioade de decădere, el rămâne o mărturie a spiritului negustoresc de altădată, fiind situat strategic între străzile Lipscani și Blănari.

 

Hanul cu Tei în 1935

 

---

---

Citește continuarea aici... >>>>>

Muzică de flașnetă și bilete de papagal: O călătorie în vechiul București

Două prezențe ne însoțesc aproape întotdeauna în încercarea de a ne imagina locuri din lumea începutului de secol XX: sunetul tânguitor și domol al unui vals care se scurge ușor din cutia magică a unei flașnete și imaginea bătrânului vânzător de vise și de promisiuni ascunse într-un mic bilețel urzit doritorilor de bătrânul papagal multicolor. 

 

Tocmai de aceea nu o să-i separ pe cei doi vechi și nedespărțiți prieteni nici aici, pe paginile blogului (dar și pentru că, în perioada interbelică, de cele mai multe ori flașnetarul și vânzătorul de bilete de papagal erau una și aceeași persoană). O să vă rog să-i privim împreună prin ochii, uneori mult prea cârcotași, ai unor contemporani de-ai lor, reporteri ai săptămânalului “Ilustrațiunea Română”:

---

---

Citește continuarea aici... >>>>>

Comerț în Bucureștiul de altădată: ""Artiștii" ambulanți

Orientalism și pitoresc pe străzile Capitalei

O notă caracteristică a străzilor bucureștene din prima jumătate a secolului trecut o reprezenta efervescența comercianților ambulanți.

Așa cum descria George Potra în volumul “Din Bucureștii de altă dată", în întregul secol al XIX-lea și până după Primul Război Mondial, orașul-capitală menținea o "amprentă de orientalism, de arhaic și de pitoresc" prin cei care practicau negoțul stradal.

Negustorașii își strigau marfa cu glas tare, "cu înflorituri și diminutive", din zorii zilei până seara târziu. Practic, nu exista nicio ramură alimentară care să nu-și aibă locul în acest negoț viu:

"De la fructele și legumele cele mai variate, preparatele de simigerie și bombonerie, ciorbă de burtă, iaurt, lapte bătut sau covăsit, “cășuleanul”, urda, brânza de vaci, până la găini, pește, mielul gras etc., etc., toți se luau la întrecere, pe ulițele mahalalelor și de multe ori chiar până pe străzile centrale ale Capitalei.”

---

---

Citește continuarea aici... >>>>>

Viaţă de picolo: Purgatoriu sau sclavie

Unii nostalgici ai perioadei interbelice ridică în slăvi ucenicia de altă dată. Ucenicia era un "sistem de învățământ” și de pregătire a tinerilor pentru practicarea diferitelor meserii "cerute pe piața muncii", care poate că își atingea scopul: copiii care parcurgeau “purgatoriul uceniciei" deveneau în cele mai multe dintre cazuri adevărați meseriași.

 

Dar cu ce preț!? Copiii-ucenici au fost poate "ultimii sclavi” ai lumii moderne românești. Vânduți de părinții prea săraci pentru a-i putea întreține, ucenicii încăpeau de cele mai multe ori pe mâinile unor “stăpâni” fără de scrupule, al căror singur gând era exploatarea acestora. Ucenicii erau salahori, comisionari și “fete în casă”. Ziua lor de muncă începea cu mult înainte de a celorlalți lucrători și se sfârșea târziu în noapte. Iar tainele meseriei pentru care “se pregăteau” erau de cele mai multe ori "furate”.

---

---

Citește continuarea aici... >>>>>

De vorbă cu Prințesa Martha Bibescu: Un Interviu fascinant din „Ilustrațiunea Română” (1936)

Prințesa Martha Bibescu (n. 28 ianuarie 1889 – d. 28 noiembrie 1973) a fost incontestabil o femeie frumoasă, talentată și cultă – una dintre cele mai admirate personalități ale aristocrației europene a secolului XX. Admirată pentru talentul literar sau bârfită pentru numeroasele sale aventuri amoroase, Prințesa Martha Bibescu a fost mereu o prezență fascinantă în viața publică europeană.

 

În stânga: Martha Bibescu
acordând  interviul  reporterului "Ilustrațiunii Române

Frumusețea și inteligența ei sclipitoare au impresionat personalități precum Marcel Proust, Winston Churchill, Charles de Gaulle sau Antoine de Saint-Exupéry.

 

Nu o să încerc să fac o biografie a talentatei scriitoare franceze de origine română. O să redau doar un interviu acordat de Martha Bibescu în anul 1936 revistei “Ilustrațiunea Română”. Un document de epocă ce ne dezvăluie vocea autentică și câteva amănunte esențiale din biografia și personalitatea Prințesei, chiar din inima Palatului Mogoșoaia.

---

---

Citește continuarea aici... >>>>>

1932: Uimitoarea poveste a primei femei taximetrist din Bucureşti

O zi din viața "șofeuriței de piață": Cum a revoluționat o "oltencă energică" lumea masculină a taximetriei interbelice și a luptat pentru independența financiară a femeilor

Prima jumătate a secolului al XX-lea a marcat o etapă crucială în lupta pentru emanciparea femeilor în România. Femeile au început să cucerească, pas cu pas, meserii rezervate până atunci exclusiv bărbaților. Această aspirație nu era un simplu "moft", ci o necesitate vitală: în lipsa unei adevărate independențe financiare, femeile ar fi rămas tributare veniturilor soților lor. Autonomia se putea câștiga doar prin munca proprie.

Astăzi, vom pătrunde – cu ajutorul relatărilor reporterilor interbelici – în lumea primei femei taximetrist ("șofeur de piață" cum li se spunea atunci) din România: Sevastița Georoceanu.

Sevastița Georoceanu - prima femeie taximetrist din București

 

Citește continuarea aici... >>>>>

De vorbă cu George Vraca: Un interviu de colecție cu marele actor

George Vraca a fost unul dintre coloșii scenei românești, un actor cu o prezență magnetică și o voce inconfundabilă. Dar dincolo de mit, cine a fost omul? Cum privea el teatrul într-o perioadă de criză economică și culturală?

 

Vă propun o incursiune în timp, redescoperindu-l pe George Vraca prin ochii contemporanilor săi: de la agronomul și jucătorul de rugby, la "amorezul" care refuza clișeele, până la interviul memorabil acordat în 1931. 

 

---

---

Citește continuarea aici... >>>>>