Planșeul Unirii: Povestea mai puțin știută a „întâiei acoperiri a Dâmboviței”

Lucrările pentru refacerea planșeului peste Dâmbovița care se desfășoară într-un ritm susținut în aceste zile au creat numeroase tensiuni și controverse în ultimele luni. Tocmai de aceea vă invit să citiți despre „întâia acoperire a Dâmboviței”.

Șantierul din Piața Unirii în 1935
(foto: Ilustrațiunea Română)

Ideea construirii unui planșeu care să acopere molcoma Dâmbovița a fost inițiată de Dem. I. Dobrescu și continuată de Alexandru G. Donescu, doi primari cu adevărat vizionari ai Bucureștiului interbelic. Scopul realizării acestei construcții era:

„...să se câștige teren pentru circulație, satisfăcând în același timp și estetica, urmând a se crea o arteră cu aspect monumental și higienă prin crearea de spații verzi.” (1)

Ca urmare, în vara anului 1934 a fost încheiat contractul de execuție pentru „lucrările de construcție în beton armat pentru acoperirea Dâmboviței” între „Primăria Municipiului București, reprezentată prin Domnul Primar General Al. Donescu, de o parte, și «Via» Societate Anonimă Română de Construcțiuni, reprezentată prin D-nii Prof. V. Vâlcovici și J. Walter”. (1)

---

---

Decembrie 1934: Începutul șantierului

Lucrările au început în decembrie 1934, fiind descrise astfel în presa vremii:

„Molcoma Dâmbovița, care-și plimbă calmă valurile leșioase, pătate arar de cercuri strălucinde de păcură, a fost îngrădită în scânduri, de la podul Șerban Vodă până la Palatul Justiției. Sub ochiul curios al bucureșteanului gură-cască, o armată de muncitori și ingineri lucrează zi și noapte, răscolind malurile și săpând în apa murdară. 

 
Lucrarea se execută fragmentar deocamdată, pe porțiunea cea mai circulată a Capitalei, pe o lungime de 246 de metri. Această primă porțiune s'a stabilit astfel, ținându-se seama de congestionarea actuală a traficului enorm din porțiunea Palatului Justiției - Hale. Sunt adunate aici nu mai puțin de 12 linii de tramvaie. Placa de beton a cărei așezare a început deasupra Dâmboviței, va avea 32 m. lățime. Pe ea se vor așeza 4 linii de tramvai, 10 metri de trotuar, 2 refugii și 24 metri de stradă pentru circulația vehiculelor." (2)

---

---

Ce se petrece cu „Dâmbovița apă dulce"?

În primăvara anului 1935 lucrările care urmau să rezolve marile probleme de trafic din această zonă erau în plină desfășurare. Un reporter al revistei „Ilustrațiunea Română” consemna:

Fotografii din timpul construirii planșeului
din Piața Unirii (1935)

„Un vechi proiect al Primăriei Capitalei, față de sporul imens de circulație ce există în dreptul halelor, prevedea acoperirea Dâmboviței, pentru a se face deasupra linii noi de tramvaie și drum pentru automobile și căruțe. La 15 iulie vom vedea aievea această stradă nouă, câștigată prin planurile inginerilor, într-un loc unde centimetrul pătrat are valoarea cântărită în aur.” (2)

Detalii tehnice: 1200 de stâlpi de stejar sub apă

Același articol detalia lucrările în curs de execuție pe porțiunea de 246 de metri între Palatul Justiției și Hale, unde erau adunate nu mai puțin de 12 linii de tramvai:

„Placa de beton a cărei așezare a început deasupra Dâmboviței, va avea 32 m. lățime. Pe ea se vor așeza 4 linii de tramvai, 10 metri de trotuar, 2 refugii și 24 metri de stradă pentru circulația vehiculelor. Lucrarea monumentală a fost calculată ca să poată suporta șiruri de camioane de 13 tone, compresoare de 23 de tone, tramvaie cu 12 tone pe o osie și aglomerații de oameni pe toate spațiile libere cu 500 kg. pe fiecare m.p.”

De-a lungul Dâmboviței au fost așezați în șir 1200 de stâlpi de stejar și 450 stâlpi de beton armat. Stâlpii erau bătuți cu un ciocan mecanic la 10 metri sub apă.

Cifrele anului 1935: Un efort monumental

Volumul materialelor folosite este cu adevărat impresionant:

„Lucrarea va însuma 1.100.000 kg. de lemnărie diferită; 2.270.000 kg. ciment; 1.000.000 kg. de fier; 16.000.000 kg. pietriș, piatră și nisip; 6.000.000 kg. pavele... Aspectul șantierului noaptea e din cele mai interesante. În apa neagră, puternic luminată de reflectoare electrice, imensul ciocan mecanic lucrează încontinuu.”

Interesant este motivul alegerii stejarului pentru piloți, reporterul făcând o paralelă cu marile orașe europene:

„Experiența vechilor ingineri arată că stejarul rezistă admirabil apei: după o trecere de ani se pietrifică... La Veneția și Amsterdam majoritatea caselor sunt construite pe piloți de lemn care rezistă de veacuri tuturor intemperiilor.”

Costul total a fost de 18.794.400 lei, rezultând un preț de 2.390 lei pe metru pătrat de teren „câștigat”, în timp ce în zonă un metru pătrat de teren liber nu se găsea sub 12.000 lei.

Concluzii

Lucrările au fost finalizate în 10 iulie 1935, iar recepția a fost făcută după teste de rezistență riguroase. Calitatea lucrărilor executate este dovedită de comportarea planșeului în timp. Acesta a rezistat mai bine de nouă decenii – în condițiile în care proiectanților interbelici le era imposibil să anticipeze intensitatea traficului din zilele noastre.

Vă invit la o plimbare imaginară pe străzile pavate cu amintiri ale Bucureștiului

Povestea planșeului din Piața Unirii este doar o piesă din fascinantul mozaic al Capitalei de altădată. Dacă doriți să simțiți și mai profund pulsul acelui București plin de contraste, vă invit la o plimbare imaginară pe străzile pavate cu amintiri ale orașului. 

Am adunat pentru voi o colecție de momente, locuri și personaje care au definit farmecul capitalei, de la primele berării și băi publice, până la mirajul zgârie-norilor interbelici și viața trepidantă a Lipscaniului. Lăsați-vă purtați în trecut și descoperiți secretele ascunse la fiecare colț de stradă citind articolul complet Bucureștiul de altădată: Călătorii prin orașul poveștilor uitate.

Surse:

(1) Articolul „Acoperirea Dâmboviței”, ing. Horia Voinescu, revista „Urbanismul”, 10 septembrie 1935
(2) Articolul „Edilitare: Acoperirea Dâmboviței”, revista „Ilustrațiunea Română”, 2 mai 1935

 

Continuarea

Despre tenis și Wimbledon în presa interbelică

Primul campionat de tenis din cadrul grandiosului turneu de la Wimbledon a fost organizat acum aproape un secol și jumătate. Mai exact, prima ediție a fost găzduită de „All England Lawn Tennis and Croquet” și s-a desfășurat în data de 9 iulie 1877. 

În perioada interbelică, prestigioasa competiție își sărbătorise deja semicentenarul și era una dintre cele mai urmărite competiții sportive ale timpului.

---

---

Wimbledon-ul în presa interbelică din România

Presa românească era și ea conectată la eveniment. Am selectat pentru voi câteva articole publicate în presa interbelică, în care se relatează știri de la cel mai vechi dintre cele 4 turnee de „Grand Slam” (Australian Open, Roland Garros și US Open) – singurul care se desfășoară și azi pe aceeași suprafață ca și la început: pe iarbă.

Howard W. Austin (stânga), Sydney Wood (centru),
dr. Hellen Moody-Wills (dreapta)
(“Realitatea Ilustrată” din 14 iulie 1932)

Vom afla astfel cine au fost câștigătorii turneului din anul 1932, de ce nu a jucat celebra Suzanne Lenglen la Wimbledon în 1924, cine erau așii tenisului din perioada interbelică și care erau ocupațiile lor extra-sportive:

---

---

🎾 WIMBLEDON - CEL MAI MARE TURNEU DE TENIS DIN LUME

WIMBLEDON-UL era încă de atunci cel mai mare centru de tenis din lume:

"Logic e deci, ca marile concursuri de la Wimbledon să prezinte un interes atât de mare. Eram obișnuiți ca întotdeauna să avem surprize la campionatele de la Wimbledon, dar nu atât de multe ca în anul acesta, când surprize-le au abundat la fiecare probă, afară de cea de simplu doamne, unde mai joacă încă Hellen Wills-Moody. La simplu domni, înfrângerea lui Cochet de către Collins, nu poate fi numită surpriză. Ne-am obișnuit cu Cochet, care parcă vrea înadins să ne dea emoții înaintea “Challenge-Round"-ului Cupei Davis. Poate fi numărată însă printre surprize finala, unde Ellsworth Vines a înfrânt pe H. W. Austin cu 6-4, 6-2, 6-0. Ca o simplă curiozitate, notăm că Vines are nouăsprezece ani și Astin douăzecișidoi. Modul cu care Vines a reușit să învingă pe adversarii săi mărește șansele Statelor-Unite în Cupa Davis. Vom vedea o înfrângere a lui Cochet? E foarte greu, sunt 99 șanse dintr'o sută să nu se întâmple aceasta, dar Vines poate răsturna toate calculele, grație tinereții sale. Proba de simplu doamne a rămas aceeași emulație monotonă și lipsită de interes, deoarece Hellen Moody nu are rivală. O notă bună pentru Hellen Jacobs, care a ajuns în finală învingând pe d-na Mathieu."

Ellsworth Vines, campionul mondial de tennis (stânga),
un grup de jucátori la Wimbledon (dreapta)
(“Realitatea Ilustrată” din 14 iulie 1932)

"Proba de dublu domni ne-a adus surpriza cea mai mare. Când ne-am așteptat să vedem în finală o echipă americană Vines-Shields sau Wood-Mangin, ea s'a disputat între o echipă ocazională a Franței, deoarece cuplul Snugnon-Borotra nu e o formație oficială, și echipa Angliei pentru Cupa Davis, Hughes-Perry. Francezii au învins cu mare greutate, după ce erau conduși cu 2 seturi la 1. Rezultatul a fost 6-0, 4-6, 3-6, 7-5, 7-5 în favoarea lor. La dublu mixt, Miss Ryan cu Maior, campionul Spaniei, au reușit o performanță frumoasă învingând pe D-ra Sigart-Hopman (Belgia-Australia) cu 7-5, 6-2. Cu această victorie, d-ra Ryan a cucerit al 17-a titlu de campion a Wirnbledon-ului. La dublu doamne, D-rele Sigart și Metaxa au învins în finală pe Miss Ryan-Miss Jacobs cu 6-4, 6-3. Victoria se datorește d-rei Metaxa (Franța) care e una dintre cele mai bune jucătoare de dublu din lume." (“Realitatea Ilustrată” din 14 iulie 1932 – articol semnat M. Seel)

🚫 De ce nu a jucat D-ra Suzanne Lenglen la Wimbledon în 1924

"La campionatul din Menton, D-ra Suzanne Lenglen, faimoasa jucătoare franceză, după ce a câștigat campionatul simplu-doamne contra lui Miss Ryan a anunțat că nu merge anul acesta la Wimbledon pentru titlul, din cauza arbitrilor englezi care îi fac mizerii și îi comptează prea multe greșeli de picior!..." (revista “Natura” – numărul din 50 mai 1924) 

În a treia zi a campionatelor de tenis, a plouat la
Wimbledon și terenul a trebuit să fie acoperit
cu pânze mari, groase 
(“Realitatea Ilustrată” din 8 iulie 1934)

💼 Cu ce se ocupă în viața particulară championii sportului alb

"Dintre toate sporturile, tennis-ul este desigur acela care cere antrenamentul cel mai mare și care obligă pe campionii săi ca în timpul sezonului să apară aproape zilnic pe teren. Mulți dintre ei continuă antrenamentul chiar iarna, pe terenuri acoperite, deși aceasta este o metodă puțin recomandată. Dar să nu se creadă că din cauza aceasta atleții care au disputat finala pentru Cupa Davis nu se ocupă decât de tennis." 

Davis, inițiatorul cupei cu numele său și Prentice,
căpitanul echipei U. S. A., asistând la un match internațional (stânga); Echipa americană pentru cupa Davis – de la stânga la dreapta: H. Ellsworth Vines, Wiliner Allison,  George M. Lott și John van Ryn (dreapta sus); René Lacoste și Sidney Wood (dreapta jos) (“Realitatea Ilustrată” din 14 septembrie 1939)

Tenismeni celebri din perioada interbelică

JEAN BOROTRA: Jean Borotra, este desigur cel mai ocupat dintre toți. Călătoriile sale sunt legendare. El a plecat în America de Sud ca să joace tennis și s'a reîntors după ce a fondat o societate al cărei administrator este. El pleacă în Anglia să dispute un match, sau să joace la Wimbledon și își ia ca însoțitor unul sau doi secretari. Căci, deși ba e la Paris, ba la Londra, la New-York, la Melbourne sau la Buenos Aires, Jean Borotra este actualmente consilier technic al unei importante societăți de aparate distribuitoare de benzină și administrator al mai multor societăți anonime; este un om de afaceri foarte capabil și foarte activ. S’a născut pe moșia părinților săi, în Arbonne, din Pirineii de Jos, în 1898. Ieșit din școala politechnică, “bascul săltăreț” e inginer și doctor în drept. De asemenea un polyglot celebru. În timpul unui banchet, care închidea campionatele internaționale de tennis din Franța, el luă rând pe rând cuvântul, cu aceeași ușurință, în engleză, germană, spaniolă și în italiană. Din punct de vedere sportiv, fiecare cunoaște pe Jean Borotra. El a fost campionul lumii și numărul de campionate naționale luate de dânsul nu se poate egala cu al nimănui. În lunga sa carieră, în cursul căreia el a jucat de zece ori pentru Franța în finala pentru Cupa Davis, el a repurtat victorii cu jucătorii Franței, Americei, Angliei, Australiei Olandei, Belgiei și Argentinei. S'a remarcat în toate sporturile și în echipa națională de foot-ball a fost mijlocaș drept.

HENRI COCHET: Henri Cochet s'a născut la Lyon în 1902 și se poate spune că de la nașterea sa a făcut cunoștință cu terenurile de tennis, tatăl său fiind pe atunci grădinar al “Foot-ball Club-ului" din Lyon. Tânărul Cochet, înainte de a lua prima racheta în mâini, se ocupa adesea cu strângerea mingilor jucătorilor, care nu puteau să bănuiască că acest copil simplu va fi cu vreo 20 de ani mai târziu, de trei ori în șir, campionul lumii. El a fost de asemenea campionul Franței, Angliei și al Americei.

JAQUES BRUGNON: Jaques Brugnon, care n'a reprezentat Franța mai puțin decât de nouă ori pentru Cupa Davis, s'a născut la Paris în 1896. Vlăstarul unei foarte vechi familii de magistrați din Turena, licențiat în drept, el este actualmente consilier technic al secțiunii de sport a societății Dunlop din Paris. Evident, se poate spune că e acolo "the right man in the right plate", pentru că el contribuie la vânzarea mingilor de tennis. Scriitor de valoare, Brugnon a publicat mai multe cărți, dintre care o încântătoare descriere a călătoriei sale în jurul lumii, împreuna cu Borotra și cu de Boussus. Și el a fost campion mondial. Și-a câștigat titlurile întotdeauna la dublu, în Anglia, în Franța, America și chiar în Australia.

ANDRE MERLIN: Andre Merlin, cel mai tânăr din ceată, noul campion, s'a născut în Brazzaville. Nașterea lui în Congo-francez s'a datorat de altfel faptului că la această epocă tatăl său era guvernatorul A. E. F.- oului. Merlin a repurtat primele succese în materie de tennis în Indochina, acolo unde tatăl său era guvernator general. Primul său partener într'un match de dublu nu fost altul decât actualul împărat al Annamului, pe care Merlin, cu caracterul său autoritar, l-a hărțuit atât, până ce acesta a greșit o minge. Astăzi, tânărul Merlin, așteptând să continue dreptul, își face stagiul militar. Acesta este al doilea francez care a reprezentat Franța pentru Cupa Davis, fiind în serviciul militar. Predecesorul său a fost căpitanul său de astăzi, René Lacoste. Cu toate că André Merlin intră pe teren în tunică, e o singură diferență: aceea că el, ca și Austin și Cochet, poartă pantaloni scurți.

RENÉ LACOSTE: Să vorbim acum despre René Lacoste, căpitanul echipei, omul pe umerii căruia apasă toată responsabilitatea. E fiul unui atlet de seamă, unul dintre cei mai buni vâslași din Bordeaux și Paris. René Lacoste s-a născut la Paris în 1899. A învățat la școala centrală și politechnică, maar a lucrat totodată alături de tatăl său, care prezida consiliul de administrație al societății Hispano-Suiza. Astăzi, René Lacoste este el însuși administratorul acestei societăți. Trebuie să spunem că el a fost de asemenea campion mondial în Franța și America. Această ultimă victorie a fost cea mai frumoasă. Era în 1926. Pentru a câștiga titlul a trebuit să învingă în semi-finală, pe Henri Cochet și în finală pe Jean Borotra, care ca și el a trebuit să își înfrângă toți adversarii. Aceasta a fost epoca cea mare a celor trei mușchetari, care au dat tennisului francez un atât de remarcabil relief.

„BUNNY” AUSTIN: Fapt destul de ciudat, pe când trei dintre cei patru francezi care au disputat Cupa au fost campioni mondiali, nici un jucător englez nu a cucerit până acum titlul cel mare, și singuri Perry si Hughes pot să se laude c'au fost campionii Franței, anul trecut în dublu. “Bunny” Austin, vlăstarul unei vechi familii englezești, s’a născut la Londra în 1907. El a făcut studii solide pe care le-a terminat la Universitatea din Cambridge. Nu numai că este unul dintre cei mai mari călători ai tennisului, dar este totodată și unul dintre curtierii cunoscuți la Bursa din Londra. Să adăugăm că foarte de curând s-a căsătorit cu faimoasa stea engleză de cinema Phillis Constam.

FRED PERRY: Fred Perry e de asemenea londonez. S'a născut în 1908. Tatăl său, om politic foarte cunoscut în partidul laburist, a fost ministru în primul guvern socialist pe care l-a prezidat domnul Ramsay MacDonald. Perry se interesează de mai multe afaceri comerciale.

“PAT” HUGHES: Gerald „Pat" Hughes, deși s'a născut în Warwickshire în 1903, e dintr’o familie scoțiană și nu irlandeză, cum s'ar părea că arată numele său “Pat". Ca și Brugnon, Hughes este funcționar, în calitate de consilier tehnic, la Societatea Dunlop, în rayonul sportiv.

HECTOR LEE: În sfârșit, cel de al patrulea din echipă, Hector Lee, s'a născut în comitatul Midlese, sunt 26 de ani de atunci. El este procuristul unei societăți de asigurare.

Pentru ca acest articol să fie complet, să menționăm că Georges Lott, născut la Chicago în 1906, a fost șofeur de taxi, că Ellssworth Vines a fost băiat de brutărie înainte de-a deveni student la Universitatea din sudul Californiei, țara care a produs atâția campioni. Wilmer Allison este tipul perfect al omului din Midle-West. S'a născut în 1904 și a făcut studii în Universitatea cea mai selectă din America: Harvard. În sfârșit Van Ryn este un alt student și a fost campionul universitar al Americei, sub culorile Princeton. (“Realitatea Ilustrată” din 14 septembrie 1939)

👩‍ Domnișoara Lizana la Wimbledon

TENNISUL este unul din cele mai plăcute și mai nobile sporturi și este practicat, după unele statistici, cam în aceeași măsura și de bărbați și de femei. 

D-ra Lisana la campionatele de tenis din Wimbledon
(“Realitatea Ilustrată” din 10 iulie 1935)

În general, jocul nu cere mai niciodată mari eforturi, ci mai mult dibăcie și iuțeală, un ochi ager și o mână sigură, care să stăpânească racheta.

Grațioasa sportivă domnișoara Lizana (Chile), într'un match susținut la Wimbledon contra domnișoarei Stammers (Anglia), într'un moment de expansiune sportivă, a făcut un efort mai mare și racheta a reușit să-i sboare din mână, ca o pasăre care-a stat prinsă în colivie. Un fotograf dibaci a isbutit să înregistreze pe peliculă acest unic moment. (“Realitatea Ilustrată” din 10 iulie 1935) 

🏆 Alte pagini memorabile din istoria sportului

Dacă v-a făcut plăcere această incursiune în atmosfera marilor competiții din trecut, vă invit să descoperiți și alte povești fascinante din istoria sportului mondial și românesc. Puteți citi despre culisele ciclismului interbelic în articolul dedicat faimosului „Tour de France” în anul 1936, sau puteți retrăi un moment de aur absolut, parcurgând pagina despre România, Campioană Mondială la Bob: Povestea succesului răsunător din 1934. De asemenea, nu ratați detaliile savuroase despre debutul tricolorilor la prima mare sărbătoare a fotbalului planetar, în materialul România la primul Campionat Mondial de Fotbal – Montevideo 1930.

Continuarea

Herculane în 1933: „Cea mai high-life dintre stațiunile noastre”

Izvoarele tămăduitoare din Herculane au fost descoperite de legionarii împăratului Traian – cei care le-au numit “Băile sfinte ale lui Hercule” (“Ad aquas Herculi sacras”). Devastate în timpul năvălirilor barbare, băile din Herculane au fost refăcute și modernizate - începând din anul 1734 - de guvernele austriece, maghiare și apoi de cele românești.

 

Localitatea, beneficiară a unui climat temperat și bogată în ape minerale tămăduitoare, a reprezentat până acum câteva decenii una dintre cele mai importante stațiuni turistice balneare din Europa.

 

---

---

Continuarea

Prima baie publică din București: Revolta băieșilor turci împotriva „franțuzului” Lagarde

Băile publice au dispărut aproape cu desăvârșire în zilele noastre. Să mergi azi la un asemenea stabiliment este desigur ceva desuet. 

A fost însă o vreme în care bucureștenii de rând au făcut un adevărat cult pentru igiena corporală și așteptau cu nerăbdare ziua din săptămână în care mergeau să se relaxeze și, de ce nu, să socializeze, în aburii fierbinți dintr-o baie publică. Mai ales că în acele vremuri apa caldă nu era la îndemâna oricui. Era un lux rezervat celor cu dare de mână și celor care locuiau în blocurile construite după 1918.

---

---

Cum se spălau bucureștenii înainte de modernizare?

Până la apariția primelor băi publice, mai toată lumea făcea baie acasă, improvizând cu ce avea la îndemână prin gospodărie. Istoria acestui obicei este descrisă perfect în paginile vremii:

„...fie în căzi speciale de tinichea de zinc sau în hârdaie scunde și largi cu doage de lemn încercuite cu fier, fie în albiile de lemn, de plută sau de plop pe care le scobeau anume și le vindeau țiganii rudari. Vara, mulți se mulțumeau numai cu un duș, instalație proprie, făcuta prin fundul curților sau pe după casă și prin magaziile de scânduri ale gospodăriei. Dușurile acestea erau alcătuite dintr-o îngrăditură strâmtă de rogojini, deasupra căreia se atârna o stropitoare de tinichea plină cu apă, pe care și-o deșertau pe cap trăgând de o sfoară legată de pârghiuța ce ridica un căpăcel de pe fundul ei. De binefacerea unei asemeni instalațiuni ingenioase se foloseau pe rând toți ai casei, ba uneori chiar unii dintre vecinii, ce nu erau pliroforisiți cu așa... confort". (“Bucureștii vechiului regat” – George Costescu – 1944)

---

---

Dezbateri furtunoase la înființarea primelor băi publice

Ca și oricare altă „reformă”, înființarea primei băi publice în București a fost prilejul unor adevărate „răsmerițe” – prilej de „dezbateri furtunoase” și de „jalbe” trimise lui Vodă.

Îl las mai bine pe Ioan Massoff, cunoscut teatrolog și redactor al săptămânalului „Realitatea Ilustrată”, să vă povestească toată tărășenia din Bucureștiul de altădată:

„Partea comică a chestiunii însă o constituie faptul că instalarea primei băi la București a stârnit o adevărată revoluție — o „răsmeriță", cum se spunea pe vremea aceea. Așa s'a întâmplat întotdeauna cu marile... reforme. La început ele au întâmpinat rezistență, pentru ca, în urmă să se impună. Și nici nu s'ar fi putut ca obiceiul, atât de salutar, al curățirii bucureștenilor de „murdalâc" să nu întâmpine rezistența... interesaților. Dar, după cum veți vedea, totul nu a fost decât o chestiune de tarabă. Să vedem ce spune istoria. Ne referim la V. A. Urechia. (Cine-i mai citește astăzi atât de pitoreștile „aduceri aminte" scrise uneori, pe bază de documente?) Așadar, în Capitală nu exista acum 112 ani (notă: articolul a fost scris în anul 1937) nici o baie mai ca lumea. Un franțuz întreprinzător cu numele de Lagarde s'a gândit că ar fi o afacere deschiderea unei băi la București. Și s'a înfățișat Divanului cu o petiție prin care cerea voie să deschidă un stabiliment de băi, cu un „privilegiu de 20 de ani". Petiția purta data Martie 1825. Domnitorul Grigore Ghica, probabil surprins și el de această neobișnuită cerere, a însărcinat o comisiune de doctori să... refere „de sunt asemenea băi folositoare la sănătatea omenirii". La 2 Aprilie 1825, doi doctori au luat „plirforie" (informație) că băile sunt necesare. Și astfel Lagarde a primit autorizația cu următoarele condiții:

1. Stabilimentul va poseda 10 camere de băi în bună stare „cu uși și ferestre bune, cu pălimarul lor și cu câte un pat de scânduri pentru odihnă, cu o mescioară și cu o oglindă cu cele trebuincioase pentru gătire și cu doua jgheaburi, care jgheaburi au să se păstreze curate și adesea se vor schimba"

2. Doritorii de baie să afle „după gust, apă caldă sau rece, prin șuruburi"."

Băi publice în Bucureștiul de odinioară

"În sfârșit, „anaforaua" mai prevedea și monopolul: „să nu mai fie volnici alții a mai deschide aci acest fel de băi".

Hrisovul acesta, care constituie lucru de seama pentru istoria civilizației române, este subscris de către Postelnicul Mihalache Ghica, lordache Golescu, Scarlat Grădişteanu, D. Bibescu, legistul Nestor, marele logofăt Ion Fălcoianu și Șt. Bălăceanu. Dar să nu credeți că hrisovul acesta a fost primit așa, ca oricare altul, căci - cum spune istoricul - „o mare agitațiune s'a stârnit. „Cu mare jalbă în proțap, pleacă Kir Stanciu, arendașul băii de lângă casa Beilicului, adecă casa unde se găzduiau musafirii turci, din strada actuală Șerban Vodă, însoțit de toți frecătorii băieși și de două babe cari - făceau aceeași meserie pentru cocoane". Bucureștenii, văzând atâta lume adunată, nu știau ce să creadă. „Răsmeriță! - spuneau unii negustori și dădeau fuga să închidă tarabele. Atras de sgomotul mulțimii - ca întotdeauna - grupului de inițiativă s'ar fi adăogat și haimanalele de pe uliță. Ghica Vodă s'a uitat în stradă, dar fără să priceapă mare lucru. Intrând în palat, invitat de Vodă, Kir Stanciu, patronul băii turcești, se aruncă la picioarele Măriei Sale, sărutându-i, după obiceiul timpului, poalele anteriului.

Petiția lui Stanciu spunea că „el și băiașii săi, cari au avut cinstea să îmbăieze pe toate pașalele turcești până și pe M. S. Vodă, când era numai boer, acum au să ajungă să cerșească pâinea de toate zilele, pentru că un păgân de franțuz a căpătat voie să facă baie ca la Viena“. Bine'nțeles că Stanciu nu uită să pomenească şi pe cele zece băiașe tinere: ...adică ce? Unguroaicele cele tinere ale lui musiu Lagarde vor fi mai pricepute decât băiașele mele, ori săpunul meu cu miros de odogaci și de trandafir, spală mai puțin bine decât ăl franțuzesc, făcut din seu de câine?“

Vodă scrise cu mâna lui pe jalba lui Kir Stanciu: „să nu se pricinuiască nici o zăticnire la celelalte băi din București, unde merg oamenii de se spală de murdalâc, baia lui musiu Lagarde să fie numai pentru bolnavi". Dar, totul a fost de prisos: lumea bună s'a dus toată la „musiu Lagarde", Kir Stanciu rămânând cu mitocanii, cari se spălau din an în Paști.” (cf. „Realitatea Ilustrată" – nr. din 3 martie 1937).

Evoluția și extinderea băilor publice din București

În timp, numărul acestor stabilimente de igienă a crescut la un număr considerabil, deși procesul a fost destul de lent la început.

„Pe la 1870, Bucureștii nu aveau decât patru băi publice: Baia turcească (hamam, cu aer uscat) din strada Șelari, Baia Rusească (cu aburi) de la Jignița, pe str. Negru-Vodă, reconstruită poi de Meltzer; Baia din mahalaua Dudescului (Sfinții Apostoli) azi Baia Mitraschewski și Baia cu pucioasă a doctorului Lucaci, din dosul Palatului Regal. După mulți ani, Baia turcească și cea de pucioasă au fost desființate și înlocuite cu Băile Eforiei, cele dintâi mai bogate și mai largi instalate, și cu Băile Doctorului Erdreich, cari la început erau în strada Vestei, la spatele statuiei lui Mihai-Viteazul, apoi au fost mutate pe strada Italiană, lângă Biserica Armenească unde sunt și acum, maar sub altă direcțiune. În afară de acestea, Primarul Protopopescu-Pache a pus să fie construită lângă, Piața Legumelor, de la Bibescu-Voda, și o Baie Populară destinată mai ales precupețimei și hamalilor Pieței-Mari”.

Reclamă pentru o baie publică
publicată în ziarul "Epoca"
(numărul din 16 ianuarie 1898)

Harta igienei bucureștene s-a diversificat treptat, apărând noi locații de referință în istoria Bucureștiului:

Printre cele mai vechi băi publice sunt și băile Grivița (existentă și azi) și Eforiei (din Palatul Eforiei, astăzi primăria sectorului V), Baia Centrală, de pe strada Enei nr. 11; Baia Comunală de pe Calea Plevnei 44; Baia Primăriei Municipiului București (Splaiul Unirii 14); Bazinele Comunale ale Primăriei (b-dul Maria 110); Baia Comunală Populară (strada Mașina de pâine); Baia comunală Zerlendi (Șerban Vodă 185); Baia Melzer (str. Căuzaşi, astăzi dispărută); Baia Obor din câmpul Moșilor; Baia Marenco din strada Oițelor. (cf. studiului „Bucureștii vechiului regat” – George Costescu – 1944).

Cert este că prin 1937, România ajunsese să aibă o baie la fiecare 2000 de locuitori, devansând la acest capitol țări considerate „mult mai avansate” de la acea vreme.

Toate lucrurile de seamă s-au câștigat prin luptă, nu-i așa? Până chiar și dreptul de a te spăla...

Bucureștenii și băile: O poveste care curge mai departe

Fie că vorbim de luxul central de la Lido, de avangarda minimalistă de la Kiseleff sau de farmecul simplu al bazinelor din Obor și 13 Septembrie, ștrandurile interbelice au redefinit complet modul în care localnicii își petreceau timpul liber. Ele nu au fost doar simple locuri de răcoreală sau igienă, ci au continuat, sub o altă formă, tradiția socializării începută în vechile băi publice, devenind adevărate scene ale modernizării sociale și arhitecturale ale Capitalei.

Dacă povestea verilor de altădată v-a trezit curiozitatea și vreți să vedeți cum a evoluat acest obicei al bucureștenilor în perioada interbelică, vă invit să explorați atmosfera acestor oaze urbane în articolul dedicat acelor Vechi ștranduri bucureștene. Totodată, puteți descoperi detaliile uimitoare din spatele celei mai mari baze sportive a epocii în materialul dedicat Ștrandului Kiseleff: cel mai mare bazin din Europa în anul 1929.

Surse istorice consultate:

• Articolul „Revoluția stârnită de instalarea primei băi publice la București” – Ioan Massoff – publicat în săptămânalul „Realitatea Ilustrată”, numărul din 3 martie 1937.
• „Bucureștii vechiului regat” – George Costescu, 1944.

Continuarea

Români în America interbelică: O epopee a dezrădăcinării

Primul mare val de migrație al românilor către Statele Unite ale Americii s-a declanșat la începutul secolului al XX-lea. Fie că erau iobagi pe domeniile grofilor maghiari din Transilvania sau „sclavi” pe moșiile marilor boieri din Vechiul Regat, mii de oameni au ales calea pribegiei. Pentru acești emigranți români, traversarea oceanului a însemnat un drum dureros al dezrădăcinării, întins pe mii de kilometri. Cu toate acestea, în doar câteva săptămâni, călătoria i-a transformat din țărani asupriți în „cetățeni liberi ai celei mai democratice republici”.

Romănii în America interbelică:
constructori, pescari sau... coafeze

 

Motivele profunde care i-au împins pe românii și sașii ardeleni să își părăsească vetrele sunt surprinse cu acuratețe într-un articol tulburător din „Calendarul Minervei” (1913):

„Necontenitele crize economice ce au urmat cu o regularitate dătătoare de disperare, îndărătnicia cu care pământul acestor locuri se lăsa să fie cultivat, vitregia administraţiei ungureşti, toate aceste nenorociri duseseră la disperare atât pe români, cât şi pe saşi şi’i pornise pe drumul îndepărtat al Americei. (…) Cei care pleacă mai aruncă o privire disperată îndărăt, apoi privesc de-o parte şi de alta a drumului, locuri cunoscute de-atâtea ori cercetate, privesc cu aceiaşi mâhnire ca şi la oamenii de cari s’au despărţit. Oamenii şi locurile le sunt deopotrivă de scumpe la despărţire. Toţi şi toate au legături cu sufletele lor, atât de crud încercate.” (articolul „Spre America”, semnat de C. Demetrescu, „Calendarul Minervei”, 1913)

---

---

Odată ajunși dincolo de Atlantic, membrii comunității românești din America au reușit să crească și să se organizeze constant. Deși s-au integrat treptat în societatea americană, ei au menținut vie legătura cu identitatea natală: au înființat asociații culturale, au ridicat biserici românești și au tipărit primele ziare în limba română. Cu toate acestea, dincolo de succesul adaptării, majoritatea covârșitoare a acestor pionieri ai diasporei a sfârșit cu același regret profund în suflet: dorul mistuitor de a mai revedea vreodată patria mamă.

Românii în America interbelică: De la munci necalificate la ascensiune socială

Conform estimărilor din perioada interbelică, în Statele Unite ale Americii trăiau în jur de 200.000 de români, marea lor majoritate aparținând deja celei de-a doua sau a treia generații.

Dacă primii sosiți pe pământ american prestau, în cea mai mare parte, munci grele și necalificate, urmașii lor au reușit o integrare remarcabilă. Aceștia au început să ocupe locuri de muncă specializate în fabricile americane, în porturi sau în construcții. Mai mult, mulți au devenit mici antreprenori, comercianți sau au urmat cariere liberale, activând ca profesori, medici, avocați și magistrați.

---

---

Această ascensiune socială și economică nu i-a determinat, însă, să își renege originile. În presa vremii se sublinia cu mândrie această uimitoare rezistență culturală:

„În Calendarul ziarului „America” pe 1935, d. Henry John din Ohio - nu vă speriaţi, e tot Haralamb Ion al nostru – ne dă câteva amănunte impresionante asupra acomodărilor şi evoluţiei sufleteşti a foştilor emigranţi români, cetăţeni americani.

E interesant faptul că majoritatea nu şi-a pierdut conştiinţa naţională, fenomen foarte obişnuit la emigranţii de altă naţionalitate, la italieni, la francezi şi chiar germani, cari de la a doua generaţie devin cu desăvârşire „americani”. E de asemenea surprinzătoare rezistenţa religioasă a foştilor ţărani români, cari au rămas creştini, ortodoxi sau uniţi, aşa cum fuseseră de-acasă, deşi în Statele Unite au fost întâmpinaţi de tot felul de secte şi curente mistice ispititoare. Au rămas latini. Îşi numesc copiii Aurel, Ovidiu, Virgil iar fetele Lucreţia, Letiţia, Agripina. Cei cari se acomodează împrejurărilor, îşi nuanţează doar numele, uşor de ghicit: Ionaş devine John, Ghibu devine Gibas, Dănceanu se numeşte Duncan, Lungu - Long, Stan - Stanley iar Gavril - Graham.”

Povestea lui Sima: Un clăcaș în Ardeal care a ajuns șef de secție în uzinele Ford

Printre miile de destine anonime care au clădit diaspora română din SUA, unele povești par desprinse din scenariile de film. Un astfel de exemplu tulburător este cel al unui copil de doar 14 ani, a cărui evoluție uimitoare reflectă spiritul de adaptare al întregii comunități:

„Aţi auzit oare de întâmplarea ardeleanului Sima, copil de 14 ani plecat în ajunul răsboiului (n.r. Primul Război Mondial) în Statele-Unite în America? Amărât de viaţa de clăcaş fără nădejde a oamenilor din satul lui, de tristele împrejurări ale familiei, cu un tată pierdut şi altul vitreg dobândit, îşi ia acele puţine coroane ale moştenirii şi pleacă în lumea largă. Ajuns la ţărmurile Americii, după ce plutise pe oceanul imens, zile şi nopţi, între emigranţi de toate neamurile, caută numaidecât de lucru şi începe munca cea mai amarnică, pe care o ştia din strămoşi: săpatul pământului. Dar glia americană e mai puţin moale ca cea de-acasă, iar supraveghetorii mult mai atenţi. Cu mâinile copilăreşti pleznite si sângerate, Sima lasă târnăcopul, sapa şi se'ndreaptă spre uzinele Ford de la Detroit, unde oricine e primit să muncească pe dolari buni."

Românii curajoşi din America construiau "zgârie-nori" (stânga)
sau spălau geamurile "zgârie-norilor" (dreapta)

"Sima n'ar fi izbutit să intre în lucru la o meserie atât de încurcată ca a  automobilelor, dacă nu l-ar fi ajutat isteţimea lui românească. La întrebări răspunde că “se pricepe" şi e dus la o maşină care mergea şi lucra aproape singură, mulţumindu-se doar să fie supravegheată si din când în când îndreptată cu o mână. Dar Sima se alege, din primul ceas, cum era de aşteptat, cu o despicătură a degetului gros de la mâna stângă. Pe-acolo astfel de întâmplări nu pricinuesc alungarea muncitorului şi lăsarea lui pe drumuri, ci dimpotrivă, ajutorarea medicală şi plata salariului în tot timpul suferinţii, fără altă muncă.

Sima se bucură nu atât de salariul nemuncit, cât şi de împrejurarea care-i îngăduia să înveţe meşteşugul pe'ndelete şi să ia aminte la obiceiurile maşinei. De la dispensarul unde era pansat, flăcăul ardelean nu dă fuga pe bulevarde sau la cârciumi, se'ntoarce la fabrică “la locul lui". Bănuiţi ce s'a mai întâmplat: Sima a rămas de atunci un bun lucrător în armata industrială a lui Ford, dar nu vă vine uşor a crede, că a ajuns şeful secţiei. Povestea lui Sima, flăcăul ardelean, e a tuturor românilor care, urmăriţi de blestemul locului dinfre Tisa şi Munţii Carpaţi, nemaivoind să sufere jugul milenar al asupririlor, şi-au luat cum se spune lumea în cap". (extrase din articolul “Românii din America” - semnat de F. Aderca – “Realitatea Ilustrată” din 27 februarie 1935)

Povestea emigranților români din America din perioada interbelică sau de aiurea este o epopee care pare fără sfârșit. Rămâne, peste timp, mărturia profundă a celor care s-au văzut nevoiți să se despartă de o țară care nu a știut – și, din păcate, uneori nu știe nici astăzi – să își prețuiască și să își păstreze cetățenii. 

 

Pentru a înțelege și mai bine drama primilor pași făcuți de conaționalii noștri pe pământ american, vă invit să citiți și articolul Români pe Insula lacrimilor, o incursiune emoționantă în destinele celor care au trecut prin faimosul centru de carantină de pe Ellis Island. 

Continuarea

O vară de neuitat în 1932: Cum se trăia în tabăra Y.M.C.A. de la Timișul de Sus

Primele rânduri ale articolului „În tabăra de la Timișul de Sus”, semnat de Ion Tic și publicat în numărul din 27 iulie 1932 al revistei „Ilustrațiunea Română”, mi-au atras atenția:

„Când am ajuns în tabăra asociației Y.M.C.A., cam la câteva sute de metri în fața gării Timișul de Sus, pe un admirabil platou, 150 de tineri, „tabărași”, executau cu voioșie „programul de dimineață”. O tabără permanentă în creierii munților, în cea mai frumoasă vale a Carpaților noștri, rânduită cu îngrijire și cu pricepere, așa cum știe de regulă Y.M.C.A. să rânduiască, mi s-a părut un lucru interesant, care merită să fie văzut. De aceea am simțit o mare bucurie, petrecând o zi și o noapte din viața acestei minunate tabere, pe cât de bine organizată, pe atât de însuflețită.”

De ce mi-au atras atenția aceste rânduri? Pentru că știam că organizația Young Men's Christian Association (Y.M.C.A.) este activă în România și astăzi, la aproape un secol de la publicarea acestui articol interbelic. Această continuitate ne oferă o punte fascinantă între entuziasmul generației de de ieri și inițiativele de azi în ceea ce privește educația non-formală și viața în aer liber a tinerilor.

---

---

Sport, disciplină și băi de munte: Cum arăta o tabără Y.M.C.A. modernă în 1932

Iată cum vedea reporterul interbelic tabăra organizată de Y.M.C.A. la Timișul de Sus:

„Închipuiți-vă o farfurie mare, enorm de mare, înconjurată de brazi înalți, în spatele cărora se înalță, fermecător și maiestuos defileul munților. Ici Postăvaru, căruia turiștii îi spun „Schuleru”, colo Piatra Craiului. Iată masivul Bucegilor cu piscurile atât de apropiate; colo Piatra Craiului și munții Făgărașului, împrejmuind decorul pitoresc al taberei. În marginea farfuriei de smarald, conducătorii asociației, harnicii mei prieteni: ing. Marinescu și Braun, au construit un adăpost lung de douăzeci de metri, lat de zece metri, cu două etaje, care slujește parte drept sufragerie, parte drept dormitor. De cealaltă parte, unsprezece barăci - „cabane”, care înlocuiesc corturile - mărginesc extremitatea dinspre șosea.”

În tabăra interbelică mai erau terenuri special amenajate pentru o gamă impresionantă de activități fizice, semn că educația fizică și sportul în aer liber erau piloni centrali ai mișcării creștine de tineret. Tinerii aveau la dispoziție spații pentru practicarea unui număr mare de sporturi: volei, baschet, tenis, fotbal, tragere cu arcul sau cu arma, aruncarea cu greutăți, cu discul, sărituri.

Tabăra YMCA de la Timișul de Sus în 1932

Punctul culminant al bazei de la Timișul de Sus rămânea însă amenajarea acvatică, descrisă cu mult umor de Ion Tic:

„În spatele adăpostului, un bazin larg și adânc, alimentat cu apă rece de izvor, este punctul de atracție al tuturor. Acolo este „baia cotidiană” — rece de te îngheață - care înviorează trupurile; acolo este școala de înot, pe care o conduce un om priceput, d-l Șerbănescu. În acest bazin, câțiva păstrăvi, rătăciți din pârâiașul care alimentează necontenit apa, și-au luat vremelinic o chinuită reședință. Cine știe! Vreun sportiv mai milos i-ar putea prinde și arunca în apa pârâiașului, care are sub bolovani ascunzișuri atât de bune!”

---

---

Ce a fost și ce este YMCA? Începuturile din interbelic, interdicția comunistă și renașterea modernă 

Pentru a înțelege contextul, merită să aruncăm o privire asupra istoricului acestei organizații emblematice. YMCA în România a fost fondată la București în anul 1919, la inițiativa Reginei Maria, care a invitat voluntarii americani să pună bazele asociației la noi. 

“Într’o zi o ceată de oameni, printre care și directorul de pe vremuri al mișcării și astăzi corespondent de ziare americane, din țară, Stevens, s’au împrăștiat pe coastele de aici, măsurând și adulmecând. Căutaseră pe mai multe văi și pe Timiș în mai multe locuri. Iată ce le trebuia! Adăpostul de vară al tinerilor creștini fusese găsit!” (revista “Boabe de grău”, iunie 1931)

Primul comitet de conducere a reunit personalități marcante precum Nicolae Iorga, Dimitrie Gusti sau Gala Galaction, aceștia punând rapid bazele sediului central și ale taberei de la Timișul de Sus.

Y.M.C.A. în anul 1931
(cf. revistei “Boabe de grău”, aprilie 1931)

 

Impactul asociației asupra tineretului era intens dezbătut în epocă. Ziarul „Adevărul”, în numărul din 7 mai 1935, nota:

„Englezii au întemeiat pentru studențimea română acel club admirabil cu denumirea Young Men Christian Association (prescurtat YMCA), unde se învăța englezește, se citea Biblia, se făcea sport, se citeau reviste și ziare, într’o atmosferă de strict puritanism moral și de înfrățire a tuturor neamurilor.”

După o perioadă înfloritoare în care a oferit inclusiv refugiu sutelor de polonezi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, asociația a fost dizolvată brutal de regimul comunist în 1948, iar mulți membri au fost închiși.

YMCA România a renăscut după 1990 datorită vechilor membri. În anii următori, organizația a reușit un pas istoric: recuperarea taberei de la Timișul de Sus, confiscată de comuniști. Astăzi, reunită sub numele de Federația YMCA România (membră YMCA Europe și World Alliance), asociația își continuă misiunea de educare a tinerilor sub motto-ul „Empowering young people”.

„Cabana Mac-Mac”: Cum arăta viața celor mai mici tabărași 

Primul loc vizitat de reporterul interbelic a fost cuibul „piticilor”, o baracă mică, curată, pe frontispiciul căreia sportivii liliputani de 9 – 10 ani își arboraseră firma: CABANA MAC-MAC. Dialogul purtat acolo ne dezvăluie atmosfera plină de viață și inocență a celor mai tineri membri ai taberei:

Emblema YMCA făcută de tăbărași:
triunghiul și cele 4 inițiale

„Deasupra unei jumătăți de ușă, apăru capul unui „pitic”, peste măsură de uimit de o asemenea vizită neașteptată. Piticul - un dolofan cu părul roșu-cărămiziu, cu ochii mari și inteligenți - ne explică, fără ca să-l fi întrebat dealtfel - că este „de serviciu” și că a întârziat din cauza unui mic conflict „cu unul dintr-o altă cabană”, care l-a supărat de dimineață, spunându-i că „un pitic nebunatic nu poate lua premii – mai ales la curățenie și gospodărie”.
— Cum te cheamă?
— Oscar.
— Și mai cum?
— Visconti. Sunt bucureștean și am venit să cunosc viața de tabără (...). — Cum văd, te pricepi și în ale gospodăriei.
— Nu prea! - răspunse un alt glas de pitic din fundul cabanei. Nu știe să curețe cartofii. Apoi face nebunii...
Oscar se făcu ca o coajă de rac fiert.
— Îl auziți?... Glumește... Sunt cel mai cuminte...
Mai volubil și mai comunicativ decât toți ceilalți, îmi povesti cu o repeziciune uimitoare senzaționalul vieții de tabără, mai ales pentru un copil de oraș, prea puțin deprins cu frumusețile și surprizele codrului.”

Această întâlnire savuroasă ne arată cum viața de tabără reușea să scoată copiii din monotonia urbană a orașelor interbelice și să îi aducă în mijlocul naturii, unde regulile de autogospodărie, micile responsabilități zilnice și glumele copilărești formau un caracter puternic, adaptat rigorilor vieții în aer liber.

„Viața în aer liber” la Timișul de Sus: Autogospodărire și sport sub îndrumarea mentorilor YMCA

După momentele de relaxare și animație, energia colectivă revine rapid la ritmul bine stabilit al activităților fizice și administrative:

În cabana piticilor (stânga)
Adăpostul și căteva cabane din tabăra YMCA

„Tabărașii își reiau programul întrerupt. Unii jucau foot-ball. Alții tenis și voley-ball. Cei mai mulți fac gimnastică sub conducerea maestrului Teică, cunoscutul boxer. Iată câțiva care trag cu arcul. Cineva îmi spune în englezește numele acestui sport favorit...
— Crezi că nu are nimic românesc într-însul?
Eu cred din contră, că străbunii noștri au fost arcași minunați. Tânărul pare o clipă contrariat. Apoi, râzând, găsește... o scuză:
— Dar nu... în tabăra noastră!
Pretutindeni voie bună, voioșie. Tinerii trăiesc din plin „viața în aer liber”: aer, soare, sănătate. Un tânăr cu musculatură de atlet îmi explică „bogăția” programului unei zile de lucru, care oferă fiecăruia belșugul atâtor sporturi.
— Dar gospodărie cine v’o face?
— Noi singuri. De la mic la mare, fără excepție, facem „de jurnă” la bucătărie, sufragerie, dormitoare. Este gospodăria taberei de care nu fuge nimeni și pe care am învățat-o cu drag. Când am venit aici, nu știam să curăț un cartof; iar acum... pot să dau examen de gospodărie.
— Îți place viața de tabără? Probabil că vii de mai mulți ani.
— Al doilea an. Sunt alții de 7-8 ani. Iată-l pe d-l Birkle, cel mai simpatic dintre toți, „decanul” tabărașilor, care ne înveselește și ne îmbărbătează la lucru...
— Dar tânărul care aleargă din loc în loc supraveghind totul, cine este?
— Secretarul Asociației, d-l Zahirnic, un tânăr de valoare care-și sacrifică tot timpul liber frumosului țel pe care-l are organizația noastră...”

Acest fragment surprinde esența conceptului de educație non-formală promovat de YMCA: îmbinarea armonioasă dintre sport, viața în aer liber și responsabilitatea practică. Principiul de a face „de jurnă” (de serviciu) îi învăța pe tineri valorile comunitare și autogospodărirea, transformând simpli băieți de oraș în tineri capabili și disciplinați, totul sub supravegherea atentă a unor lideri dedicați precum d-l Birkle sau secretarul Zahirnic.

Magia nopților la Timișul de Sus: Cum se încheia o zi în comunitatea YMCA

Ziua lungă, plină de sport și activități administrative, se apropia de sfârșit în cel mai cald și spectaculos mod cu putință:

„Înserase. Sportivii dădeau târcoale bucătăriei de unde venea miros plăcut de mâncare. Foamea e cel mai bun bucătar. Și cine s-ar putea plânge oare în tabără că duce lipsă de apetit?
Clopotul sună masa de seară. Cât ai clipi din ochi, tabărașii umplură marea sală în care stau rânduite de cu vreme mesele. Se servește mâncare bună, gustoasă. Două feluri și un desert. Cine mai vrea, primește „supliment” din crătițile enorm de mari, cum nu mai văzusem până atunci.
În timpul mesei, tabărașii vorbesc, glumesc, povestind întâmplări din cursul zilei sau proiecte pentru a doua zi.
Directorul taberei fixă pentru ora 10 noaptea „focul” în pădure — focul săptămânal la care se va cânta, declama, se vor spune snoave și povești, ca de obicei. Tabărașii aplaudă zgomotos.
Un rug imens la marginea pădurii aruncă până departe lumina limbilor de foc. Jur împrejur, tăbărașii stau ca într-un amfiteatru. Câțiva tabărași m-au rugat să le spun și eu ceva din cele văzute în cursul reportajelor mele. M’am executat.
Astfel a început programul cu ceea ce le-am putut spune despre aer, soare, dragostea de viață. Le-am povestit ce am văzut în adâncul pământului, printre minieri, și cum am binecuvântat aerul și soarele când am revenit la suprafața pământului. Le-am vorbit apoi despre binefacerile vieții de tabără și am terminat cu povestea unei vulpi — poveste adevărată, trăită astă-vară... pe plajă, la Eforie.
Au urmat câteva cântece, un concert de mandolină, de chitară și o reușită exhibiție de box. A boxat Fulea, campionul nostru la categoria semigrea, cu Dodo - boxerul amator Iacob - care e cel mai răsfățat dintre tabărași. Încercările lui Dodo de a lupta „onorabil” au stârnit nesfârșite aplauze și un entuziasm asemănător aceluia pe care-l vedem adeseori la galele de box din Capitală.
„Focul” atât de măreț la marginea pădurii, luminată până departe, mai ardea când ne-am despărțit târziu, osteniți de truda unei zile petrecute în tabără. O recreație plăcută și impresionantă, a cărei amintire o voi păstra multă vreme.”

Finalul reportajului ne lasă o imagine vie a camaraderie și a spiritului de comunitate din România interbelică. Dincolo de disciplină, focul de tabără era momentul în care tinerii își împărtășeau poveștile, cântau la mandolină și chitară, improvizau meciuri amicale de box și legau prietenii de o viață sub cerul înstelat al munților. Amintirea acelei nopți din vara anului 1932 rămâne o mărturie prețioasă a modului în care libertatea, natura și valorile morale se împleteau perfect în tabăra de la Timișul de Sus.

O moștenire vie: Valorile de ieri în educația de azi

Parcurgând acest reportaj de epocă, realizăm că dincolo de trecerea anilor, dorința tinerilor de a explora, de a lega prietenii și de a se dezvolta în mijlocul naturii rămâne neschimbată, lăsându-ne o veritabilă lecție despre importanța valorilor comunitare și a vieții trăite curat.

Dacă acest periplu nostalgic prin munții Brașovului v-a trezit apetitul pentru călătorii și povești din trecut, vă invităm să descoperiți și alte locuri de o frumusețe rară din arhiva blogului nostru. Puteți porni într-o minunată drumeție prin Cheile Bicazului (fotoreportaj interbelic), să explorați la pas peisajele spectaculoase din articolul despre frumusețile Trascăului (de ieri și azi) sau să redescoperiți farmecul elegant al trecutului în frumusețile uitate ale Banatului: Stațiuni balneoclimaterice de altădată. 

Continuarea