Regii au fost şi ei copii: Regele Mihai

Primii pantaloni lungi, o ședință foto,  Zeppelinul

 

În anul 1929, încă prea mic pentru a se ocupa cu adevărat de "problemele statului", Regele Mihai era un copil care alerga fericit pe aleile Castelului Peleș. Era însă și un copil urmărit mereu ochii presei pentru că, nu-i așa, românii trebuiau să știe ce le face suveranul. 

 

Tocmai pentru a satisface această curiozitate, la începutul lunii noiembrie a anului 1929, reporterul A. Dumbrăveanu pășea în zorii zile pe aleile din fața reședinței regale de la Sinaia.  

---

Citește continuarea aici... >>>>>

Sfântul Nicolae: "Fericirea ți-o aduce putința de a dărui"

Magia ghetuțelor

În România, ca și în majoritatea țărilor creștine, copiii își lustruiesc cu sârg ghetuțele în seara de 5 decembrie și așteaptă plini de înfrigurare darurile.

  

Sfântul Nicolae este sărbătorit pe 6 decembrie și este unul dintre cei mai cunoscuți și iubiți sfinți, a cărui faimă este strâns legată de un principiu esențial al credinței sale:

"Fericirea pe care ți-o aduce putința de a dărui."

Această replică i-a fost atribuită Sfântului Nicolae în timpul vieții, devenind o emblemă a generozității și a spiritului său neobosit de caritate, motiv pentru care este considerat patronul dărniciei.

---

---

Citește continuarea aici... >>>>>

Mănăstirea Cernica: Despre credință, păcatele Bucureștiului și blestemul lui Troiță

La numai 12 kilometri de București, amplasată pe două dintre insulele pitorești ale lacului Cernica, se află Mănăstirea Cernica, unul dintre cele mai frumoase și importante complexe monahale din România. De-a lungul istoriei, acest loc a servit drept refugiu spiritual, iar motivele alegerii sale au fost adesea puse sub semnul întrebării. 

 

 

Vă propun să citiți un articol inedit din anul 1929, publicat în revista “Ilustrațiunea Română”, care surprinde nu doar frumusețea locului, dar și o perspectivă morală asupra timpurilor: un țăran înțelept vedea mănăstirea drept un antidot necesar pentru păcatele grele ale orașului. Veți descoperii, de asemenea, istoricul mănăstirii de la ctitorirea sa în 1608 și povestea cutremurătoare a Blestemului lui Gheorghe Troiță, un caz real care ilustrează credința și suferința la porțile Bucureștiului interbelic. 

---

---

Citește continuarea aici... >>>>>

Hanul cu Tei: Istoria și poveștile mai puțin știute ale ultimului han al Lipscanilor

Hanul cu Tei - povestea hanului cu nume frumos ca o doină

 

Hanul cu Tei este unul dintre puținele vechi hanuri bucureștene care a rezistat și dăinuiește încă în centrul orașului. După o viață plină de glorie, dar și după lungi perioade de decădere, el rămâne o mărturie a spiritului negustoresc de altădată, fiind situat strategic între străzile Lipscani și Blănari.

 

Hanul cu Tei în 1935

 

---

---

Citește continuarea aici... >>>>>

Muzică de flașnetă și bilete de papagal: O călătorie în vechiul București

Două prezențe ne însoțesc aproape întotdeauna în încercarea de a ne imagina locuri din lumea începutului de secol XX: sunetul tânguitor și domol al unui vals care se scurge ușor din cutia magică a unei flașnete și imaginea bătrânului vânzător de vise și de promisiuni ascunse într-un mic bilețel urzit doritorilor de bătrânul papagal multicolor. 

 

Tocmai de aceea nu o să-i separ pe cei doi vechi și nedespărțiți prieteni nici aici, pe paginile blogului (dar și pentru că, în perioada interbelică, de cele mai multe ori flașnetarul și vânzătorul de bilete de papagal erau una și aceeași persoană). O să vă rog să-i privim împreună prin ochii, uneori mult prea cârcotași, ai unor contemporani de-ai lor, reporteri ai săptămânalului “Ilustrațiunea Română”:

---

---

Citește continuarea aici... >>>>>

Comerț în Bucureștiul de altădată: ""Artiștii" ambulanți

Orientalism și pitoresc pe străzile Capitalei

O notă caracteristică a străzilor bucureștene din prima jumătate a secolului trecut o reprezenta efervescența comercianților ambulanți.

Așa cum descria George Potra în volumul “Din Bucureștii de altă dată", în întregul secol al XIX-lea și până după Primul Război Mondial, orașul-capitală menținea o "amprentă de orientalism, de arhaic și de pitoresc" prin cei care practicau negoțul stradal.

Negustorașii își strigau marfa cu glas tare, "cu înflorituri și diminutive", din zorii zilei până seara târziu. Practic, nu exista nicio ramură alimentară care să nu-și aibă locul în acest negoț viu:

"De la fructele și legumele cele mai variate, preparatele de simigerie și bombonerie, ciorbă de burtă, iaurt, lapte bătut sau covăsit, “cășuleanul”, urda, brânza de vaci, până la găini, pește, mielul gras etc., etc., toți se luau la întrecere, pe ulițele mahalalelor și de multe ori chiar până pe străzile centrale ale Capitalei.”

---

---

Citește continuarea aici... >>>>>

Viaţă de picolo: Purgatoriu sau sclavie

Unii nostalgici ai perioadei interbelice ridică în slăvi ucenicia de altă dată. Ucenicia era un "sistem de învățământ” și de pregătire a tinerilor pentru practicarea diferitelor meserii "cerute pe piața muncii", care poate că își atingea scopul: copiii care parcurgeau “purgatoriul uceniciei" deveneau în cele mai multe dintre cazuri adevărați meseriași.

 

Dar cu ce preț!? Copiii-ucenici au fost poate "ultimii sclavi” ai lumii moderne românești. Vânduți de părinții prea săraci pentru a-i putea întreține, ucenicii încăpeau de cele mai multe ori pe mâinile unor “stăpâni” fără de scrupule, al căror singur gând era exploatarea acestora. Ucenicii erau salahori, comisionari și “fete în casă”. Ziua lor de muncă începea cu mult înainte de a celorlalți lucrători și se sfârșea târziu în noapte. Iar tainele meseriei pentru care “se pregăteau” erau de cele mai multe ori "furate”.

---

---

Citește continuarea aici... >>>>>