Mărturii din Transnistria: Drama colectivizării forțate și rezistența la teroarea sovietică

Moldovenii din Transnistria au fost primii români care au resimțit «binefacerile» colectivizării forțate, înțelegând rapid care era prăpastia dintre promisiunile propagandei sovietice și realitatea cruntă. Împotrivirea lor a fost întâmpinată cu un regim de teroare: mulți au fost deportați în ținuturile înghețate ale Rusiei sovietice (detaliate în articolul Nistrul – al doilea Styx) sau exterminați chiar la ei acasă. Totuși, lupta lor a existat și rămâne o datorie de onoare a memoriei noastre.

 

 

Cele mai aprige revolte țărănești au izbucnit la Coșnița, Pârâta, Movileni, Pogrebi și Doroțkaia, fiind înăbușite în sânge de armata «țării tuturor libertăților». Această tragedie a represiunii comuniste avea să devină, doar câteva decenii mai târziu, un sinistru preambul pentru ceea ce avea să îndure întreaga Românie. O mărturie istorică directă despre mecanismele terorii colectivizării în Transnistria ne parvine dintr-o relatare din 1932, aparținând unui refugiat moldovean:

---

---

„Brigăzile de instructori” și mirajul colectivizării

Dincolo de retorica salvatoare a propagandei sovietice se ascundea o strategie calculată de dezbinare a comunităților rurale, după cum dezvăluie următoarea mărturie istorică despre sosirea «brigăzilor de instructori» în satele de dincolo de Nistru. 

“Satele noastre de peste Nistru nu se deosebesc întru nimic de cele din Basarabia. Au casele tot așa de mici, și eu pot să vă spui aceasta, - povestește refugiatul, - fiindcă în pribegia mea, am trecut prin mari orașe cu palate și fabrici. Viața însă în satele de dincolo de Nistru a devenit de la un timp foarte grea. Aceasta din cauza măsurilor de „colectiv” , luate de comisarii poporului și de președinții sovietelor. Într’o zi, ne-am pomenit cu o așa zisă „brigadă de instructori pentru colectivizare”. Nu știm de unde au venit acei oameni, dar au dat ordin ca tot satul să se adune într’un loc anumit. Era un fel de adunare, cum am mai văzut apoi la oraș. Unul dintre instructor a început să vorbească cu mult avânt, ceea ce la urmă a înflăcărat pe câțiva tineri de-ai noștri. El ne-a spus cam așa: 

Refugiat transnistrean rănit de grănicerii sovietici
 în timp ce trecea Nistrul

"Că până acum am fost sclavi și că burghezii nu au avut nici un interes să ne dea copiii la școli, și să ne facă oameni. Noi am venit să vă salvăm! Voi trăiți aicea în sate, ca animalele, dormiți în case de pământ muced, ieșiți în zori cu plugul la arat și vă înhămați la el câteodată, alături de vită. Mâncați mămăligă de porumb încins și nu știți ce va să zică demnitatea de om. Așa au avut interes stăpânitorii de până acum, să vă facă să trăiți. Noi vă vom face oameni, aducându-vă mașini agricole, trimițându-vă aici ingineri și technicieni; veți munci mult mai puțin ca înainte și veți produce mai mult”.

În toată Rusia, brigade de instructori ale colectivului colindă satele, fac astfel de adunări și înflăcărează tineretul cu povești de acestea. Noi, cei bătrâni din sat, pe cari viața ne învățase că nu trebuie să dăm crezare din prima clipă vorbelor omenești, am așteptat să vedem ce voiau să facă, adică la ce voiau să ajungă instructorii. Însă, tineretul s’a dat de la început de partea lor. 

---

---

Așa s’a întâmplat, după cum am aflat apoi, în sute și mii de sate din Rusia. Aceste brigade împart deci satul în două. Ele arată că pentru mântuirea poporului trebuie ca sătenii să treacă de partea colectivului și să primească acest nou fel de muncă. Mulți săteni năbănuind ce șarlatanie grozavă se ascunde sub cuvintele lor atrăgătoare, aderă la propaganda aceasta. Instructorii spun că pentru a se ajunge la rezultate așa de frumoase, trebuie ca tot satul să muncească colectiv. Ei au făcut apoi un apel la săteni, spunându-le că le lasă libertatea, dacă vor să intre în colectiv, iar pe cei cari nu vor, nu-i silesc. 

Refugiați transnistreni - 1932

"Faceți acum o probă cu colectivul”, ne spuneau ei. Apoi, întrebară cari vor să intre de bună voie în colectiv. Atunci, satul s’a împărțit în două: bătrânii de o parte și tineretul de alta. Noi, bătrânii, știam că așezările omenești se schimbă cu multă greutate, într’o curgere de mulți ani, încetul cu încetul. Știam că nimic nu se poate schimba de la un ceas la altul, cu câteva vorbe amăgitoare. De aceea nu am vrut să ne înscriem în colectiv. 

 

Unii din noi își spuneau că dacă colectivul va da roade bune, se vor înscrie mai târziu. Dar toată adunarea, discursurile și înșelătoria cu declarația că nu ne silește nimeni să intrăm în colectiv, e un mijloc cunoscut al comisarilor sovietici de-a separa de la început, pe cei cari trec îndată la comunism, de ceilalți. Pentru ei, omul care stă la îndoială, care nu trece de la început, fără preget, cu inimă, cu strigăte de bucurie, cu un fel de beție a sufletului, de partea lor, este condamnat pentru totdeauna.  

Refugiați transnistreni într-un centru de primire din Chișinău

Pe atunci, nu știam toate acestea, și am crezut în spusele lor, că nimeni nu ne silește să aderăm la colectiv. Este adevărat însă că mulți tineri și chiar unii gospodari, unii amăgiți de făgăduinți, alții de teamă, au trecut în ceata celor cari au vrut să se înscrie în colectiv. După aceasta, brigada de instructori ai colectivului s’a urcat, care în mașini, care pe caii lor și au dispărut, luând cu ei listele de sătenii cari trecuseră la colectiv și de cei cari nu trecuseră."

Au venit în haine de piele și cu revolvere la brâu...

 

Dincolo de promisiunile generoase, mecanismul colectivizării forțate urmărea subminarea coeziunii sociale prin dezbinarea sătenilor, folosind entuziasmul tineretului ca paravan pentru o șarlatanie care avea să distrugă demnitatea de om a celor care au refuzat să se supună. 

"S’a scurs după aceasta un timp, și aproape că uitasem de venirea la noi a acelei brigăzi, când a sosit o altă comisie, care ne-a spus că se intitulează "Comisia de control". Au venit în haine de piele, cu ghiozdane la subțiori, cu revolvere la brâu și au înșirat pe o masă listele întocmite de prima brigadă. Au fost chemați de astă dată, numai cei cari declaraseră că nu intră în colectiv. 

 

După ce i-a strâns pe toți într’un loc, în piață, unul din comisia de control ne-a spus: "Ați contravenit decretului comisarului poporului de la agricultură cu privire la organizarea colectivului în sate. Așadar, voi ați mărturisit singuri că voiți să sabotați opera de colectivizare, care este însuși sufletul comunismului. Deci, voi nu sunteți comuniști și ați declarat aceasta fățiș! Dar, aceasta este o mare crimă contra republicei sovietice și a comunismului și de aceea veți fi pedepsiți!"  

 

Când am auzit aceasta, inima ni s’a strâns, fiindcă știam că o amenințare cu pedeapsa, din partea comisarilor poporului, nu rămâne niciodată neînfăptuită. Credeam că vom fi pur și simplu condamnați la moarte, după cum e obiceiul. Ne așteptam să fim înșirați la zid și să fim împușcați. Ochii noștri se țintiră asupra revolverelor ce purtau la cingătoare membrii comisiunii și la armele soldaților care-i însoțeau. Dar stăpânirea sovietică născocise ceva mult mai groaznic pentru noi decât moartea. Deși ni se spusese că suntem liberi să alegem între colectiv și vechiul fel de muncă, totuși, președintele comisiei ne anunță: "S’a hotărât să fiți amendați!" 

Lucheria Bairan - refugiat rănit de gloanțele
 grănicerilor sovietici în timp ce trecea Nistrul

Aici poate, în țara românească, la dv., vi se pare că amenda e o pedeapsă mult mai ușoară decât moartea. Dar dincolo la ruși nu este așa și am să vă arăt îndată de ce: comisia luă atunci listele pe care se aflau scrise numele celor cari nu trecuseră de partea colectivului și adăugă în dreptul fiecăruia, amenda la care era supus. Aceste amenzi erau cam de 500 de ruble, or aceasta este o sumă extraordinar de mare deoarece rubla se socotea încă acolo în aur. Dintre toți locuitorii unui sat, abia dacă se găsește unul, cel mult doi în satele foarte bogate, care ar putea, vânzându-și toată averea, să găsească această sumă. Iar dacă nu poți plăti amenda, aceasta îți este pe loc schimbată în altfel de pedeapsă, și aici vine drăceasca născocire sovietică a măsurilor contra celor ce “refuză” plata amenzii. Pedeapsa pentru un astfel de „refuz” este în general surghiunul. Cei care plătesc, scapă, dar aceasta numai pentru moment, după cum vom vedea îndată. Ceilalți sunt puși imediat să formeze coloane și sunt trimiși sub bună pază departe, fără să știe nici ei unde. Din propria mea viață știu că aceste coloane ajung în Siberia, sau la Archanghelsk, în Marea Albă, sau în niște insule din Oceanul Înghețat de Nord.

Casă de piatră din Speia, pe Nistru

În urma deportaților, în sat, rămâne una din aceste situațiuni: sau deportatul nu avea familie și atunci pământul lui „se ducea singur la colectiv”, sau dacă are nevastă și copii, aceștia rămân în sat, având în paza lor mai departe pământul. Femeia e lăsată în pace un timp, după care o altă comisie își face apariția în sat și toți sătenii tremură de groază la ivirea acestor soli ai nenorocirei și foametei. Femeia deportatului este și ea de data asta supusă la amendă, sub cuvânt că n’a aderat nici ea la colectiv dacă soțul ei e deportat, că deci e și ea contra colectivului. 

 

Femeia rămasă în cea mai neagră mizerie, neputând plăti, i se transformă amenda în închisoare și e băgată la una din ocnele foarte numeroase, de pe tot întinsul Rusiei. Copiii sunt astfel smulși de la sânul mamei; unii mai mici sunt trimiși la leagănele colective (crẻches) pentru a fi crescuți în ideile comuniste sub cuvânt că părinții lor „culaci”, sau anti-colectiviști, nu le-ar fi putut face o educație comunistă. Dacă copiii sunt mai mari, sau își iau lumea în cap și hoinăresc uneori în bande pe câmpuri, ca niște haite de lupi, sălbăticindu-se, sau dacă e vorba de flăcăi, sunt și ei amendați, deportați sau băgați la ocnă. Așa s’au împărțit și s’au stins multe familii de "culaci". Mii și mii de oameni au suferit deportarea, căci până la urmă, nici un "culac" n’a scăpat."

Din tot ce s’a produs în sat, trei sferturi s’au încărcat în vagoane...

Sub masca unei false libertăți de alegere, reprezentanții puterii sovietice puneau bazele unei capcane politice, forțând colectivizarea prin izolarea celor care refuzau să se supună și manipularea celor care cădeau în plasa propagandei de partid.

"Trebuie să recunosc că după ce, prin astfel de mijloace barbare, satul rămâne numai colectiv, adică toți cei cari au declarat din primul moment că nu trec la colectiv au fost îndepărtați sau uciși, încep să sosească inginerii și mașinile trimise de la centru. Satul rămâne uimit când se ivesc acele mașini, numite tractoare, dihănii de oțel, nemaivăzute, pluguri automate și tot felul de mașini agricole, cu motoare, însoțite de echipe de ingineri și de mecanici. Sosirea acestora înflăcărează foarte mult pe unii dintre părtașii colectivului.

 

Este adevărat că se începe atuncea o eră de muncă foarte intensă; se petrece ceva pe care noi bătrânii nu-l putem înțelege. De unde multe ogoare înainte, rămâneau necultivate și oamenii erau mai mult leneși decât harnici, acum toată lumea muncește de dimineață până seara, și la început e multă voie bună și chiar veselie - dar aceasta nu durează mult. 

 

Când a venit culesul recoltei și-au dat seama oamenii că nu numai munca s’a făcut în comun, adică fără deosebire cui aparținea ogorul muncit, dar și rodul este înmagazinat în mod colectiv, la un loc, unde se strânge recolta tuturor oamenilor. Din tot ce s’a produs în sat, trei sferturi s’au încărcat în vagoane și s’au expediat undeva unde nici sătenii nu știau. După aceasta, a venit șeful cooperației în sat și a început să facă socotelile pentru a se vedea cât revine fiecărui om. S’a făcut socoteala câți au muncit în sat și, să zicem că s’a găsit o recoltă în valoare de-o sută de mii de ruble. Din această recoltă, 75% s’a încărcat pentru export; din ce rămâne, 20% ia statul, după aceasta, președintele cooperației ține un discurs și spune sătenilor că și armata roșie trebuie să ia o parte, „pentru că ea va duce peste mări și țări ideea comunismului”, și atunci sătenii încuviințează ca zece la sută să fie pentru armata roșie, așa că la urmă, câștigul sătenilor se reduce la 5% din toată recolta, ceea ce împărțit la fiecare sătean, e o batjocură.

 

În afară de asta, partea rămasă pentru consumul intern al satului nu este îndestulătoare și tot satul e condamnat să flămânzească. Dar nu numai cerealele, ci și găinile, ouăle, untul, laptele și toate produsele sătești se colectivizează. Controlorii speciali colindă satul și notează câte găini are fiecare locuitor, chiar câte ouă produce pe zi. Toate sunt comunicate, trimise la orașe. În satul meu, au trecut patru ani fără să fi mâncat o dată carne de pasăre deși în gospodăria mea creșteam găini.  

Nistrul - al doilea Styx (la Slobozia, jud. Tiraspol)

Mi-am adus aminte că la un Crăciun, li s’a făcut dor la ai mei de carne de pasăre. Știam că vreo trei inși din sat reușiseră să dosească de la înregistrare, câte o găină, pe care o creșteau în ascuns. Am cumpărat una din aceste găini „clandestine”. Nevastă-mea a ascuns-o într’un sac, a adus-o acasă, și am băgat-o în pod. În a doua noapte am încercat s’o tăiem, dar, cum de ani de zile nu mai tăiasem găini, mi s’a făcut o „jele” mare și n’am mai tăiat-o.

Ca să scape de „Colectiv” sau de deportare, sătenii își iau lumea în cap, fugind peste Nistru. Aci, sunt urmăriți de grănicerii sovietici și decimați...”.

Lecții despre memorie și supraviețuire

 

Mărturia acestui refugiat nu este doar o pagină de cronică, ci o dovadă vie a rezistenței în fața unui sistem menit să anuleze demnitatea umană. Drama colectivizării forțate în Transnistria a fost doar începutul unei tragedii care a marcat profund destinul românilor de pe ambele maluri ale Prutului. 

 

Pentru a înțelege mai bine contextul acelei epoci, vă invit să descoperiți și alte fațete ale acestei istorii: de la atmosfera captivantă a orașului de altădată din O vizită (interbelică) la Tiraspol, la suferința fără margini descrisă în Nistrul – un al doilea Styx, până la incredibila odisee a supraviețuirii prezentată în Călători fără odihnă pe drumul Siberiei: Odiseea de 23 de ani a doi oieri ardeleni. Istoria lor este și a noastră; să nu lăsăm uitarea să le șteargă memoria. 

 

Surse:

• articolul “Nistrul - al doilea Styx” – semnat Sandu Vornea – publicat în  revista “Realitatea Ilustrată” - numărul din 7 aprilie 1932 
• monografia “Românii din răsărit - Transnistria” – Emil Diaconescu - 1942

Continuarea

O anchetă interbelică: Ghicitori și vraci în Bucureștiul de altădată

În perioada interbelică, Bucureștiul nu era doar „Micul Paris” al eleganței și al boemei artistice, ci și un teren fertil pentru cei care trăiau de pe urma credulității semenilor. Dincolo de vitrinele strălucitoare ale hotelurilor și de agitația marilor bulevarde, se desfășura o viață subterană fascinantă și adesea periculoasă, dominată de personaje pitorești care promiteau miracole în schimbul câtorva bancnote. 

Astăzi vom arunca o privire în culisele acestei lumi obscure, cu ajutorul unei anchete jurnalistice de excepție din 1939, care scotea la iveală modalitățile prin care „fachirii" și „vracii” capitalei reușeau să seducă și să escrocheze trecătorii naivi sub privirile îngăduitoare, sau uneori neputincioase, ale autorităților.

---

---

Investigații în „zonele roșii” ale Bucureștiului interbelic

În toamna anului 1939, Alex F. Mihail, reporterul revistei Realitatea Ilustrată, a pornit pe teren însoțit de un medic legist. Cei doi au explorat zonele unde se întâlneau drumurile comerciale cu cele ale infractorilor: împrejurimile halelor bucureștene, hanurile de la barierele orașului și localurile dubioase din cartierele cu reputație proastă. Scopul lor era documentarea unui univers subteran unde „fraierii” erau „jumuliți” fără milă de către o întreagă breaslă a șarlatanilor.

În acele locații, reporterii au observat o varietate de metode prin care escrocii speculau naivitatea publicului. De la clasicul „bob” până la nelipsitul joc „uite popa, nu e popa”, arsenalul de trucuri era într-o continuă adaptare. Dincolo de aceste boscării, existau două tipuri principale de „profesioniști ai înșelăciunii”: cei care alegeau teatralitatea – purtând costume orientale fantastice și afișând firme pompoase pentru a atrage privirile – și cei care mizau pe tactica „discreției”.

Vrăjitori la Gara de Nord: „Știința misterioasă a Egiptului”

În dosul Gării de Nord, în rând cu marile hoteluri de curând clădite, cei doi anchetatori interbelici au descoperit o gheretă scundă, luminată în mod misterios de o lampă de petrol. Prin fața acestei barăci de scânduri se plimba, cu importanță, un crainic, anunțând cu glas sonor și pedant:

„— Intrați, domnilor! Nu pierdeți unica ocazie de a cunoaște viitorul. Veți afla adevărul în chestii de procese, boală, moarte, căsătorie, câștig și pagubă... Numai cinci lei pentru o mică probă... Numai cinci lei! Vă spun numele...”

---

---

Pe o placă mare, atârnată în fața gheretei, se vedea scris negru pe alb că ghicitoarea poate înlocui chiar și pe avocat sau pe medic. Reporterul interbelic a rămas surprins de textul reclamei înscrise pe un panou la intrare, o dovadă a faptului că acești exploatatori ai naivității omenești erau suficient de abili și de rafinați pentru a câștiga atenția și încrederea publicului. Am putea azi spune, citind acest text publicitar, că era scris respectând multe dintre regulile de marketing valabile astăzi:

„Spune totul precis prin puterea spirituală!!
Sosită să vă ajute la toate ce veți voi a cuceri.
Inspirată cu știința misterioasă a Egiptului, Magia Indiană, Fachiră.
Așadar, nu faceți nici un pas până nu controlați destinul, soarta și norocul. Veniți mic și mare, de orice sex, bogat și sărac, de orice naționalitate, spre a vă vedea și cunoaște viitorul și tot ce vă interesează.
Descopăr orice secrete și de orice natură prin științele oculte. Toate greutățile vieții, câți ani veți trăi, etc...
Arăt orice boală sufletească, dau voință, biruință, victorie, cucerire în dragoste, liniște în căsătorie, reușită în studii, examene, judecăți, avansări, mutări, voiajuri, concerte, loterie de stat, moșteniri, judecăți, răpiri și dispariții de la domiciliu, pagube și orice furturi.
Descopăr comori de orice natură. Dezleg toate blestemele primejdioase, dându-vă leacul. Pentru prima oară aveți ocazia a consulta o adevărată prezicătoare, care face numai minuni cu prezicerile ei.
Nu pierdeți unica ocazie și veniți spre a vă vedea viitorul chiar azi.”

"Alo! Alo! Alo! Senzațíonal!" (ghicitoare de altădată)

Și așa era și... este înșelată lumea, căci sunt mulți care cred că tot ce le spune o ghicitoare sau un vraci e lucru sfânt!

O demonstrație de „magie”: Fachirul care plânge la comandă

În periplul lor prin universul iluzionismului stradal, cei doi impetuoși anchetatori interbelici au dat peste un „fachir” care, printre alte „minunății”, pretindea că stăpânește arta lacrimilor miraculoase:

„— Cu care ochi voiți să plâng? — ne întreabă el.
— Cu dreptul...” — răspunsei la întâmplare.
Atunci fachirul puse un deget la pleoapa inferioară, pe care o trase în jos, spre a ne arăta că ochiul e fără lacrimi. După câteva clipe însă, începură să curgă șiroaie. Rămăsei uimit.
— E un sfânt! — spuse managerul său. Vă ghicește tot ce doriți... 

— Poate plânge și cu ochiul stâng? — întrebă medicul.
— Desigur! — răspunse antreprenorul.
Dar, în clipa următoare, prietenul meu, medicul, puse mâna pe pumnul „fachirului” și descoperi acolo, ascunsă cu îndemânare între degete, o boabă de camfor amestecat cu mentol. Apropiind de pleoapă degetul ce atinsese boaba sa miraculoasă, fachirul putea face să lăcrămeze orișicare ochi.
Experiența nu-i deloc primejdioasă, chiar dacă ar fi repetată de nenumărate ori pe zi. De altfel, gospodinele știu foarte bine că un efect asemănător se poate ușor realiza și cu puțină ceapă, sau cu hrean.
Totuși, ele aleargă să se extazieze la „minunile” fachirului! Pe când plecam, crainicul de la ușă continua să strige, netulburat de demascarea șarlataniei:
— Intrați domnilor, intrați! Aci este miraculosul mag și fachir indian, care citește viitorul în stele. Experiențele de convingere se fac gratis.”

Vocea rațiunii: Prof. dr. Nicolae Minovici în luptă cu „ocultismul”

Pentru a obține informații suplimentare, reporterul Alex F. Mihail a apelat la o personalitate marcantă a epocii care a studiat îndeaproape fenomenul vracilor, ghicitorilor și al celorlalți șarlatani, militând activ pentru măsuri drastice împotriva acestora. Este vorba despre dl. senator, prof. dr. Nicolae Minovici (fratele celebrului doctor Mina Minovici), care, din poziția sa de conducător al colegiului național al medicilor s-a luptat constant cu practicarea ilegală a „medicinei” de către vraci, moașe neautorizate sau „prințese ale magiei negre".

Tot el a inițiat acțiuni pentru închiderea cabinetelor de cosmetică conduse de persoane fără diplomă, luptându-se mai ales împotriva impostorilor care, inducând în eroare publicul, îi speculau naivitatea prin "ședințe de magnetism” sau „misterele telepatiei”. În acest sens, prof. dr. Minovici a publicat studiul intitulat „Pericolul social al practicării ocultismului”, evidențiind efectele nocive ale acestor practici asupra sănătății mintale a populației:

„— În zilele noastre, practicarea variantelor ocultismului a devenit o întreprindere bănoasă pentru mulți leneși și incapabili, care n-au fost în stare să-și însușească o meserie oarecare — ne spune directorul Institutului medico-legal. Publicul pare cuprins de o «nevroză anxioasă». Practicarea ghicitoriei, îndeosebi de la războiul mondial — el însuși generatorul a tot felul de psihoze — este o specialitate foarte rentabilă pentru o anumită categorie de indivizi, speculanți fără scrupule ai inferiorității psihice în care se găsește o bună parte din masa comună a oamenilor. Mulți din acești ghicitori, care uneori provoacă drame în familii, sunt aproape analfabeți, abia având câteva clase primare. E o mirare cum li se tolerează să-și dea diferite titluri pompoase ca: «mag indian», «doctor», «profesor», «savant-filosof», «diplomat» al unor Academii care nu au existat niciodată, «trimis de Dumnezeu» etc., etc.”

Se pare însă că nici în perioada interbelică reglementările legale nu erau tratate cu prea multă seriozitate, rămânând adesea doar pe hârtie:

„D. prof. doctor N. Minovici ne atrage atenția că încă printr-un jurnal al Consiliului de miniștri, No. 540 din 18 Martie 1936, s-a interzis «practica în mod public a ghicitului, chiromanției, psihografiei, vrăjitoriei, prezicerii, etc.» Tot printr-un jurnal al Consiliului, încă din 1875, s-au desființat vechile «stărostii» și desființate au rămas! Pe vrăjitori și ghicitori, se pare că nu-i poate clinti nimeni din loc!”

Dincolo de „magie”: O problemă fără rezolvare?

Deși reporterul interbelic își încheia articolul cu un post-scriptum optimist, alimentat de speranța unor schimbări imediate, realitatea din teren era mult mai nuanțată:

„P. S. — În ultimul moment, când punem revista sub presă, aflăm că autoritățile au început să facă razii, urmând să fie goniți toți vracii și ghicitorii din București. Astfel a dispărut cuibul din dosul Gării de Nord. O problemă grea va fi, desigur, depistarea clandestinilor, cari sunt și cei mai primejdioși.”

Astăzi, privind în urmă, ne dăm seama că acea „problemă grea” a rămas, în mare parte, nerezolvată. Privind spre Bucureștiul contemporan, ne întrebăm: oare există, la urma urmei, o diferență atât de mare între România de ieri și România de azi? Sau poate că singura schimbare reală este mediul în care „magii” își desfășoară astăzi activitatea, aceștia mutându-și - în parte - vechile tarabe din dosul Gării de Nord în spațiul virtual și foarte puțin regementat al rețelelor de socializare.

O moștenire a misterului: Bucureștiul de ieri, oglinda de azi

Orașele și satele noastre adăpostesc astăzi, la fel ca și în urmă cu un veac, o armată de ghicitoare în cărți, cafea sau palmă, clarvăzătoare și cititoare în globuri de cristal, în stele sau chiar în... ochi de bufniță. În acest „domeniu” al misticului, timpul pare să fi stat în loc. S-au schimbat, poate, doar mijloacele de publicitate — firmele stradale de odinioară au fost înlocuite de reclamele din mediul virtual de azi — și dimensiunile vilelor deținute de „ghicitoarele de top”.

Pentru a vă convinge, vă invit să vă continuați periplul interbelic vizitând vechea mahalala ieșeană a Nicolinei, în căutarea „Raiului vrăjitoarelor” de altădată, sau trecând pragul casei unei adevărate Cassandre a vremii: Coana Filofteia, neîntrecuta cititoare de destine.

 

Sursă: articolul „Ghicitori și fachiri” – semnat de Alex. F. Mihail – publicat în revista „Realitatea Ilustrată”, numărul din 12 septembrie 1939.

Continuarea

O călătorie în timp: Inaugurarea primului Teatru Național din București

Cum a reușit un oraș aflat încă sub influențe fanariote să ridice, prin eforturi colective, un teatru care să rivalizeze cu cele ale Italiei? Inaugurarea Teatrului cel Mare din 31 decembrie 1852 a fost mult mai mult decât un eveniment monden: a fost un manifest pentru identitatea națională. Vă invit să redescoperim împreună magia acelei seri istorice.  

Clădirea primului Teatru Național de pe Calea Victoriei

Dorința de a clădi un edificiu cultural care să servească drept pilon pentru identitatea națională a prins contur la București în toamna anului 1833. Sub egida Societății Filarmonice, mari spirite ale vremii, precum Ion Câmpineanu și Ion Heliade Rădulescu, își uneau eforturile pentru un scop nobil: „cultura limbii românești și înaintarea literaturii, întinderea muzicii vocale și instrumentale în Principat și spre aceasta formarea unui Teatru Național” (1).

---

---

Începând din 1834, sub președinția vornicului Gheorghe Filipescu, societatea a demarat o amplă campanie de strângere de fonduri și materiale, transformând ideea unui Teatru Național într-o cauză publică. Deși parcursul nu a fost lipsit de obstacole politice — activitatea societății fiind sistată în 1837 din cauza atitudinii critice a membrilor săi față de domn și guvern — entuziasmul cultural nu s-a stins. Susținuți de viziunea lui Ion Heliade Rădulescu, membrii Obșteștii Adunări au reușit, printr-o anafora depusă în 1840, să convingă pe domnitorul Alexandru Dimitrie Ghica să preia proiectul sub egida statului. La 4 iunie 1840, printr-o decizie istorică, aprobarea construirii Teatrului Național devenea realitate, punând bazele construcției celui mai important lăcaș de artă al vremii.

Teatrul cel Mare: O construcție pentru întreaga națiune

Puțin mai târziu însă, s-a găsit de cuviință că locul cumpărat pentru construcția teatrului — de pe Calea Victoriei — este mult mai nimerit ca să se ridice pe el o statuie a generalului Pavel Kiseleff, în semn de recunoștință din partea poporului pentru marile servicii ce-i adusese în timpul cârmuirii sale. Bunul simț al generalului Kiseleff a împiedicat grupul de boieri rusofili ca, în locul teatrului, să se ridice statuia fostului guvernator al Principatelor Române.

Punându-se temeliile, ctitorii, mânați de un gând egoist, se gândeau la un teatru al clasei lor, destinat protipendadei. Se ridicase clădirea binișor și se părea că ea va cuprinde puține locuri, ceea ce nu i-ar fi îngăduit să ajungă vreodată un teatru cu adevărat național. Dar mișcarea de la 1848, printre schimbările pe care le-a adus, a avut darul să schimbe ideea asupra rostului teatrului ce se clădea cu ajutorul Statului. Un teatru închis poporului nu-și mai avea rostul și de aceea s-a spus arhitectului Heft „să facă ce-o ști” ca, fără să demoleze fundațiile deja construite, să ridice un teatru cât mai încăpător.

---

---

Despre provocările tehnice și ingeniozitatea soluțiilor adoptate, teatrologul Ioan Massof rezuma în articolul „Cum și când a fost inaugurată clădirea Teatrului Național”, publicat în revista Realitatea Ilustrată (12 septembrie 1939):

„Deloc ușoară a fost sarcina arhitectului Heft. Cum putea să aducă schimbări atât de fundamentale unei clădiri cu planurile statornicite! Și atunci a avut buna idee să înalțe clădirea, în ciuda criticilor la care se putea aștepta, precum că este o disproporție vădită între înălțime și lărgime. Astfel au luat naștere galeria și lojile de rangul II și III. 

Arhitectul dorea însă și mărirea parterului și pentru aceasta — altceva nu avea de făcut — s-a gândit să sacrifice din culoarele, din dreapta și din stânga, ale lojilor și stalurilor, reducându-le la mai mult de jumătate. Și astfel culoarele sunt astăzi, ce-i drept, cam înguste, iar lojile, gândite la început ca adevărate salonașe în vederea spectacolelor, au fost micșorate. Decorațiunile sălii sunt opera lui Mühldorfer și, împreună cu mașinăriile, au fost comandate la Mannheim. 

Anecdota spune că multe clădiri ridicate în jurul Teatrului s-au împărtășit din materialul de construcție hărăzit lui, căci căruțașii, îmboldiți de cine știe cine, le descărcau ceva mai pe alături. Și cum materialul era din belșug, împreună cu Teatrul s-au mai ridicat și alte construcții, ce-i drept, mai puțin impozante.” (2)

Inaugurarea Teatrului cel Mare: O victorie a culturii naționale

La 1852, Teatrul s-a inaugurat aproape în taină, pentru a nu supăra, din motive lesne de înțeles, „puterile protectoare” care-și dădeau seama de rolul covârșitor pe care îl poate avea teatrul pentru redeșteptarea națională a unui popor. I s-a spus „Teatrul cel Mare”, spre deosebire de Sala Slătineanu, care era numit Teatrul cel Mic. 

Prima reprezentație în noul Teatru Național a avut loc la 31 decembrie 1852, fiind pusă în scenă piesa „Zoe" sau "Amantul împrumutat”. Ziua deschiderii a fost prezentată în presa vremii ca fiind o sărbătoare a eleganței și a patriotismului. Trompeta Carpaților surprindea atmosfera feerică a acelei seri:

„La șapte ore și jumătate sala era plină și strălucea în toată splendoarea ei. Afluența publicului fu atât de mare, încât prețul unui bilet de intrare se urcă până la un galben pentru un loc de parter. 

Lojile scânteiau de luxul poleielilor și de toaletele elegante ale doamnelor, ale căror parure prețioase reflectau razele nenumăratelor lumini și semănau ca niște fluturi într-un stup de albine. O mulțime de uniforme, de coroane, de diamante și de rochii de gaz, inunda acest local de o sărbătoare ce nu se putea compara cu nici una din câte se văzuseră până atunci la noi, astfel încât ni se păru un vis și ne crezurăm un minut strămutați, ca prin minune, pe țărmurile Senei. Atâta aristocrație! Toate clasele societății, toate stările comerțului și ale burgheziei noastre alergaseră la această sărbătoare a cultului artelor. Frumoasă amestecătură, în care erau reprezentate toate forțele și toate grațiile, de la dama de rang înalt, cu fruntea scânteind de briliante, până la modesta burgheză în bonetă de tulpan alb și în rochie simplă de muselină. Ici și colea, printre fracurile moderne, abia se mai zărea câte o pulpană de anteriu, câte un colț de giubea, tristă rămășiță a timpilor trecuți, eleganță întârziată a etichetelor fanariote care ne lasă din zi în zi și se strecoară pe nesimțite în adâncurile uitării. 

Cele trei lovituri ale regizorului dădură semnalul de începere; se făcu un minut tăcere și auzirăm, cu nespusă plăcere, preludiile unui flaut — era flautul artistului Folz, care făcu să răsune în majestuoasa sală niște tonuri suave, dulci și prelungite. Un tunet de aplauze și de strigăte de „bravo” acoperiră ultimele vibrații. Cortina se ridică și reprezentația se începe cu piesa intitulată „Zoe”.”

Imagini din foaierul primului Teatru Național din București

Iar Vestitorul Românesc completa tabloul prin latura sa caritabilă:

„Miercuri, în 31 ale trecutei luni (decembrie), la 8 ceasuri seara, s-a urmat deschiderea solemnă a noului teatru. Cu două zile mai înainte, lumea alerga la casieria teatrului, grăbindu-se fiecare a se căpătui cu bilet de intrare pentru acea seară. 

Inauguralia s-a făcut prin reprezentația piesei „Zoe” sau „Amantul Împrumutat”, de către actorii români (Costache Caragiale, Costache Mihăileanu, Lăscărescu, Diamant, Ralița Mihăileanu, Niny Wallery, Marița Blondă, Catinca Mihăescu și Raluca Stăvescu), și mai multe arii și un trio din diferite opere, executate de cei mai de căpetenie artiști și artiste din trupa italiană, sub direcția d-lui Papa Nicola. Toți banii adunați în acea seară au fost destinați pe seama săracilor și se vor împărți cu o scumpă cercetare și nepărtinire între cei mai lipsiți, de către o comisie rânduită într-adins. 

Întinsa și mult încăpătoarea sală a noii clădiri, care are împrejur trei rânduri de loji, foarte bogat decorate și luxos mobilate, jos peste 400 staluri și sus în galerie, unde cu un preț foarte mic se pot împărtăși de frumoasa și morala petrecere a reprezentațiilor teatrale peste 300 persoane, cu toată comoditatea, se află decorată cu multă eleganță și strălucit iluminată. 

Pe la șapte ceasuri și trei sferturi sosi M.S. Preaînaltul nostru Domn și fu primit în cele mai entuziaste aclamații din partea a toatei adunări; orchestra intonă îndată o arie națională ce fu ascultată cu o vie mulțumire de spectatori, ce făcea să salte de bucurie inimile române. După aceasta se ridică cortina și actorii români își jucară fiecare în parte rolul, cu o artă ce face onoare d-lui director Caragiale. Artiștii italieni, cu frumoasa lor voce, au încântat adunarea și d. Papa Nicola, care totdeauna a răspuns cu vrednicie la așteptarea Înaltei Oblăduiri, își va pune silințele, suntem siguri, și pe viitor a merita încurajarea și bunăvoința Înaltului Guvern. 

La ieșirea M.S. din teatru, toată adunarea, ca printr-o impulsie electrică, pătrunsă de cel mai adânc sentiment de recunoștință în privința M.Sale, pentru numeroasele faceri de bine ce în scurt timp părinteasca-i oblăduire a dobândit, cum cele mai desfătătoare grădini de petrecere, acest măreț și falnic edificiu ce se poate compara cu cele mai de căpetenie teatre ale Italiei, înflorirea comerțului, siguranța dinăuntru și alte atâtea binefaceri neîncetat sub ochii noștri, au petrecut pe M.Sa cu cea mai mare bucurie.”

Epilog: O moștenire lăsată istoriei

Cu acestea, închei scurtul istoric al inaugurării Teatrului Național, demersul meu limitându-se la a expune cauzele și împrejurările care au dus la ridicarea unui local atât de prețios pentru dezvoltarea educației și culturii unui popor.

Vă voi mai destăinui doar un amănunt pitoresc: în primii doi ani de la deschidere, Teatrul Național era luminat cu lumânări de seu, o provocare tehnică ce punea la grea încercare siguranța și confortul spectatorilor. Însă întreaga aventură a iluminatului, legată de figuri marcante ale vremii și de vicisitudinile vremii, este o poveste în sine — pe care o puteți descoperi în detaliu în articolul: „Progresul sub reflector: Vodă, cutremurul, lumânările și Teatrul Național”.

Din păcate, povestea clădirii monumentale de pe Calea Victoriei s-a sfârșit tragic în 1944, când bombardamentele germane au distrus edificiul. Deși clădirea ar fi putut fi, teoretic, refăcută, istoria a ales un alt drum: Teatrul Național a fost mutat în actualul sediu din Piața Universității, purtând cu el, peste timp, spiritul primei scene a națiunii.

Surse bibliografice: 

1. George Potra – Din Bucureștii de ieri, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1990 
2. Ioan Massof – articolul Cum și când a fost inaugurată clădirea Teatrului Național, publicat în revista Realitatea Ilustrată, nr. 12 septembrie 1939

Continuarea

O călătorie în inima Cadrilaterului: Politică şi parfum oriental la Bazargic

Există locuri în geografia României Mari care par desprinse dintr-o altă lume, unde timpul curgea după alte reguli, iar obiceiurile Orientului se împleteau discret cu rigoarea administrației românești. Un astfel de loc, plin de farmec și mister, a fost Bazargicul.

Vedere din Bazargicul interbelic

Să pornim acum într-o călătorie imaginară înspre Bazargic, capitala fostului județ românesc Caliacra în anul 1939, însoțind-ul pe V. Ghețea, reporter în acei ani al revistei “Realitatea Ilustrată”. Vom regăsi aici atmosfera unică a Cadrilaterului și vom descoperi poveștile unei comunități fascinante, aflată la granița dintre tradiție și modernitate.

---

---

O istorie la răscruce de drumuri

Bazargicul românesc de altădată (devenit Tolbuhin între 1940-1989 și Dobrič astăzi) se află la doar 37 de kilometri de frontiera actuală a României. Istoria sa este un mozaic veritabil: locuit de traci în antichitate, martor al invaziilor pecenegilor și reînființat în secolul al XVI-lea de Hacioğlu Pazarcik, cel care i-a dat și numele. Între 1913 și 1940, Bazargicul a fost parte integrantă a României, fiind un punct strategic și cultural esențial din sudul Dobrogei.

De la Medgidia la Bazargic: Începutul călătoriei

Să pornim la drum așadar înspre anul 1939. Călătoria începe cu o schimbare de tren la 5 dimineața, în Medgidia, într-o gară rece, populată doar de câțiva hamali turci și de negustori obosiți.

„Pentru omorârea timpului, am cumpărat de la bufet semințe. Am aflat mai târziu că a mânca semințe pe stradă, la spectacole și la restaurant e la modă. La Bazargic toată lumea mănâncă semințe.” — nota reporterul în însemnările sale.

Trenul spre sud, vopsit într-un verde proaspăt, tăia câmpia Dobrogei ca un șarpe, ajungând în cele din urmă în gara Bazargic sub arșița orei 10:30.

Bazargic - carte poștală interbelică

Atmosfera orașului: Moscheea și baia turcească

În Bazargic nu existau tramvaie sau taxiuri; vizitatorul trebuia să se bazeze pe birjari sau pe propriile picioare. Un bulevard lung ducea înspre centrul localității, loc în care o veche moschee străpungea cerul albastru. Tot în centru se afla și o baie comunală primitivă, veche de 600 de ani, construită de turci, unde pietrele încălzite și apa aruncată direct pe clienți înlocuiau dușurile moderne.

---

---

Farmecul orașului nu stătea însă în luxul acestuia, ci în farmecul său oriental. Deși apa era puțină și gheața lipsea cu desăvârșire, viața de noapte vibra prin restaurantele centrale.

Moscheea din Bazargic - desen de H. de Bearn

O seară cosmopolită la „Central”

Seara, străzile Bazargicului deveneau o veritabilă „Babilonie”. Turci, bulgari, tătari, ruși, armeni și români se amestecau într-un spectacol fascinant.

„Pe strada principală te poți aștepta să întâlnești de la cuconița cea mai cochetă, până la bătrânul turc ce-și duce oile la apă. Restaurantul «Central» e singurul refugiu unde Iordache, simpaticul chelner, știe ce să servească în timp ce orchestra rusească începe să cânte. Dar orașul – la periferie – avea aspectul că plânge. Vaietul acela turcesc, casele de pământ joase, viața dezordonată, dădea impresia că e în veșnic doliu. Bazargicul plânge. Bazargicul – la “Central” – râde.”

Dernir, un vânzător de semințe din Bazargic

Politică și românism: La o cafea cu Colea Ciumetti

Părăsim atmosfera de petrecere pentru a avea o discuție serioasă la o cafenea, loc în care cafeaua se amesteca generos cu năut prăjit. Aici, reporterul Ion Tic stă de vorbă cu Colea Ciumetti, avocatul și liderul coloniștilor macedoneni.

La o cafea cu Colea Ciumetti

Ciumetti, un luptător vajnic al „cauzei naționale”, vorbea cu însuflețire despre provocările colonizării în Cadrilater:

"Ce a făcut Cola Ciumetti în Macedonia, a rămas desigur în istoria sbuciumată și luminoasă a fraților noștri, de atâtea ori înfrățiți cu moartea. Ce face acum, în România, este cu atât mai demn de admirat cu cât acest mare român luptă zi de zi pentru frații lui macedoneni, împotriva tuturor greutăților, mizeriilor, amenințărilor care, bine înțeles, nici nu-l descurajează, nici nu-l sperie. Editează o gazetă a coloniștilor și prezidează societatea lor cu sediul în Bazargic. Stă de pază la toate încercările multiple, felurite și îndrăznețe ale iridentei bulgare, care pare a avea în acest Bazargic un centru important".

În anul 1939 Colea Ciumeti trăgea un semnal de alarmă asupra încercărilor "iridentei bulgare" de a acapara pământurile cumpărate de la emigranții turci și cerea statului român să sprijine cele 1.500 de familii macedonene care așteptau să treacă în Cadrilater: 

"Problema colonizărilor se integrează de minune în marea și indisolubila operă a celor care au înfăptuit unitatea noastră națională. De aceea ea depășește cadrul preocupării izolate a diferitelor partide politice. Acesta este motivul pentru care cerem tuturor cârmuitorilor să privească problema dintr'un singur unghi: acela al intereselor curat românești. Și nu ne putem plânge că partidele politice, toate la un loc, privesc altfel problema.” — Colea Ciumetti.

Dacă ți-a plăcut acest articol citește și: 

„O bijuterie pe Dunăre”: Turtucaia anului 1935

(Adaptare după articolele publicate în „Realitatea Ilustrată” și „Ilustrațiunea Română”, anul 1939)

Continuarea

Genica Missirio – un român celebru pe marile ecrane franceze

Aceste prime fraze ale articolului “Celebrul artist de cinema Genica Missirio la București” – publicat în numărul din 10 aprilie 1930 al revistei “Realitatea Ilustrată” – mi-au stârnit curiozitatea:

“Cine n’a admirat în filmele proiectate la noi, pe Genica Missirio, pe celebrul artist de cinematograf, care a stârnit admiraţia lumii întregi prin silueta lui fină, prin mimica lui neîntrecută de prim-amorez, prin supleţea lui de sportsman select? Genica Missirio - care nu-i decât compatriotul nostru, Eugeniu Mitirliu - s’a înapoiat în țară, după 12 ani de şedere în Franţa, înapoiere de scurtă durată, de câteva săptămâni numai, pentru a-şi revedea familia şi patria.”  

 

Ca urmare, am căutat informații despre acest actor român – foarte popular în lumea cinematografului francez interbelic:

---

---

Eugeniu Mitirliu alias Genica Missirio

 

Genica Missirio – pe numele lui adevărat Eugeniu Mitirliu – s-a născut în Craiova, în 9 martie 1895. În anul 1913 tânărul craiovean a plecat la studii în Franța. Odată cu intrarea României în Primul Război Mondial, tânărul sublocotenent de cavalerie și-a întrerupt șederea în Franța pentru a se alătura armatei române pe câmpurile de luptă. După terminarea războiului Genica Missirio s-a reîntors la Paris, unde a urmat cursurile Facultății de Drept. 

“Dar destinul viitorului avocat a urmat un alt curs; evoluția cursurilor de schimb, care au devenit rapid dezastruoase pentru punga tânărului, l-au determinat în curând să-și întrerupă studiile pentru a-și începe cariera în cinematograf, așa cum i s-a făcut propunerea.” (cf. articolului dedicat actorului de origine română Genica Missirio, publicat în revista pariziană “Cinéa” – numărul din 15 aprilie 1926) 

Genica Missirio în "Realitatea Ilustrată" (stânga și dreapta)
În centru - prima parte a articolului publicat în revista pariziană Cinéa” – numărul din 15 aprilie 1926

---

---

Genica Missirio - despre România și cinematograf

 

Povestea anilor de început ai carierei de actor este evocată chiar de Genica Missirio în continuarea interviului publicat în anul 1930 de revista “Realitatea Ilustrată”:  

„Am vorbit cu Missirio despre transformarea extraordinară a Bucureștilor, despre viața care devine din ce în ce mai occidentală, de bucureștencele frumoase, de teatru și de... cinematograf. Ultimul capitol al conversației noastre, transportă dintr’o dată pe Genica, într’o lume de visuri.

- Cinematograf! Ce sbucium! Ce viață! Astăzi este „en vogue" cel vorbitor, dar am convingerea că se va reveni la frumoasele filme mute, în care cuvântul ți-l dau mimica, gesturile, silueta, cadrul, natura. Pentru cânt și vorbă avem teatrul, avem opera, concertele.”

Genica Missirio în presa franceză interbelică:
Comœdia (29 martie 1926), Le Petit Parisien (18 februarie 1927)
Oran spectacles (29 martie 1930) și Cinéa (15 iulie 1923)

Genica Missirio - debutul pe marele ecran

 

În continuarea interviului actorul român își amintea zilele care "au fost cele grele și mai ales triste"" din cariera sa:  

„Debuturile în cinematograf au fost grele și mai ales triste. Zile întregi am pășit pragul marilor case de cinematograf franceze și în fața acelorași figuri amabile, în fața saltarelor tixite de fotografii, în fața eventualilor concurenți, primeam invariabil același răspuns:

- Foarte bine - ne vom gândi la d-ta. Îți vom scrie!

Și... așa au trecut luni de zile, plecând totdeauna cu speranța...

 

Îmi voi aminti totdeauna de primul fior, de marea mea bucurie, când am fost angajat pentru primul film, la Casa “Gaumont”. De această zi este legată întreaga mea carieră. Prima mea figurație trebuia să cristalizeze întregul meu viitor în cinematograf. Am apărut sub regia lui Poirier (notă: Léon Poirier - regizor, scenarist și producător de film francez), în filmul “Le penseur” (notă: film realizat în anul 1920), care trebuia să-l consacre - atât pe el cât și pe André Nox (notă: Abraham-Andre Nonnez Lopes - comedian francez din perioada filmului mut, cunoscut sub pseudonimul André Nox). Într’o scenă de ansamblu, între zeci de figuranți, mă străduiam, pe cât era posibil, să par cât mai în largul meu într’un studio – unde intram pentru prima oară. Cei care cunosc cinematograful vor înțelege bucuria mea când mi s’a spus că am fost ales pentru a face un “prim plan”... Și succesele au urmat...

 
Am luat parte la turnarea filmului “Atlantida” (notă: „L'Atlantide”, film franco-belgian mut regizat de Jacques Feyder, turnat în anul 1921), unde am avut un mic rol de debutant. Aci, sub regia lui Feyder și alături de artiști consacrați, am pătruns o mare parte din secretele acestei arte. După doi ani, am interpretat două roluri importante în filme în care am fost mult remarcat. Curând după aceasta mi s’a încredințat rolul principal din filmul “Margot” după nuvela lui Alfred de Musset. Am jucat alături de Gina de Palerme. Mi s’a spus că am redat cea mai reușită siluetă de adevărat husar, din timpurile napoleoniene...

 

De atunci succesele mele s’au tot urmat unele după altele și câteva din filmele unde am “turnat” știu că au venit și în România. Ultimele două filme în care am jucat sunt “Madame Recamier”, unde am redat pe impetuosul Lucien Bonaparte, alături de Marie Bell și “Figaro”, după trilogia lui Beaumarchais - unde am avut rolul sinistrului intrigant. Păcat că aceste două filme, n’au venit în România.”

Genica Missirio în pelicula "Margot"
pe  prima pagină din "Comœdia" (8 mai 1922)

Satisfacțiile cinematografului

 

Succesele repurtate pe acran au adus și admirația fanilor: 

“- Îmi aduc aminte de prima scrisoare pe care mi-a trimis-o, din necunoscut, o admiratoare... Mă impresionau de asemenea mult afișele colorate cu clișeul meu lipite pe zidurile Parisului și mai ales am fost impresionat, când mi-am văzut numele pe ecranul operei din Paris. Cea mai mare satisfacție o aveam însă - spune Genica Missirio - atunci când mă gândeam că departe, în țara mea scumpă, înconjurată de lume și necunoscuți, doi ochi - ochii mamei mele – puteau să mă privească.”

Cariera actorului francez de origine română a fost una de excepție. Cele 16 pelicule turnate, precum și articolele publicate în presa pariziană a acelor ani - dedicate artistului sau filmelor în care a jucat  – uneori pe prima pagină - sunt dovezi de necontestat. 

 

Din păcate, asemeni multora dintre colegii săi actori din epoca de aur a filmului mut, Genica Missirio nu a reușit să facă trecerea către “cinematograful vorbitor”. Nu am găsit nici un fel de informații despre destinul actorului de după 1930, anul publicării interviului acordat revistei “Realitatea Ilustrată”. 

Le Petit journal (16 septembrie 1925) - sus
Le Populaire (7 martie 1929) - jos

Genica Missirio - filmografie

 

Figaro (1929),  Madame Récamier (1928),  Poker d'as (1928),  Le chemin de la gloire (1927), Napoléon vu par Abel Gance (1927),  Belphégor (1927), Le prince Zilah (1926), Le soleil de minuit (1926), L'espionne aux yeux noirs (1926),  Le cavalier de minuit (1924),  L'affiche (1924),  Vidocq (1923),  La bouquetière des innocents (1923), Margot (1922), Les ailes s'ouvrent (1921),  L'Atlantide (1921).

O retrospectivă a succesului

 

În epoca de aur a cinematografiei și a teatrului, artiștii români nu au fost doar simpli spectatori, ci protagoniști care au cucerit Parisul, Berlinul și strălucitorul Hollywood. Astăzi, vă propun o retrospectivă a celor mai fascinante destine care au pornit din România pentru a scrie istorie în arta universală:

• Artiști români care au scris istorie pe scenele lumii

Continuarea