O vară de neuitat în 1932: Cum se trăia în tabăra Y.M.C.A. de la Timișul de Sus

Primele rânduri ale articolului „În tabăra de la Timișul de Sus”, semnat de Ion Tic și publicat în numărul din 27 iulie 1932 al revistei „Ilustrațiunea Română”, mi-au atras atenția:

„Când am ajuns în tabăra asociației Y.M.C.A., cam la câteva sute de metri în fața gării Timișul de Sus, pe un admirabil platou, 150 de tineri, „tabărași”, executau cu voioșie „programul de dimineață”. O tabără permanentă în creierii munților, în cea mai frumoasă vale a Carpaților noștri, rânduită cu îngrijire și cu pricepere, așa cum știe de regulă Y.M.C.A. să rânduiască, mi s-a părut un lucru interesant, care merită să fie văzut. De aceea am simțit o mare bucurie, petrecând o zi și o noapte din viața acestei minunate tabere, pe cât de bine organizată, pe atât de însuflețită.”

De ce mi-au atras atenția aceste rânduri? Pentru că știam că organizația Young Men's Christian Association (Y.M.C.A.) este activă în România și astăzi, la aproape un secol de la publicarea acestui articol interbelic. Această continuitate ne oferă o punte fascinantă între entuziasmul generației de de ieri și inițiativele de azi în ceea ce privește educația non-formală și viața în aer liber a tinerilor.

---

---

Sport, disciplină și băi de munte: Cum arăta o tabără Y.M.C.A. modernă în 1932

Iată cum vedea reporterul interbelic tabăra organizată de Y.M.C.A. la Timișul de Sus:

„Închipuiți-vă o farfurie mare, enorm de mare, înconjurată de brazi înalți, în spatele cărora se înalță, fermecător și maiestuos defileul munților. Ici Postăvaru, căruia turiștii îi spun „Schuleru”, colo Piatra Craiului. Iată masivul Bucegilor cu piscurile atât de apropiate; colo Piatra Craiului și munții Făgărașului, împrejmuind decorul pitoresc al taberei. În marginea farfuriei de smarald, conducătorii asociației, harnicii mei prieteni: ing. Marinescu și Braun, au construit un adăpost lung de douăzeci de metri, lat de zece metri, cu două etaje, care slujește parte drept sufragerie, parte drept dormitor. De cealaltă parte, unsprezece barăci - „cabane”, care înlocuiesc corturile - mărginesc extremitatea dinspre șosea.”

În tabăra interbelică mai erau terenuri special amenajate pentru o gamă impresionantă de activități fizice, semn că educația fizică și sportul în aer liber erau piloni centrali ai mișcării creștine de tineret. Tinerii aveau la dispoziție spații pentru practicarea unui număr mare de sporturi: volei, baschet, tenis, fotbal, tragere cu arcul sau cu arma, aruncarea cu greutăți, cu discul, sărituri.

Tabăra YMCA de la Timișul de Sus în 1932

Punctul culminant al bazei de la Timișul de Sus rămânea însă amenajarea acvatică, descrisă cu mult umor de Ion Tic:

„În spatele adăpostului, un bazin larg și adânc, alimentat cu apă rece de izvor, este punctul de atracție al tuturor. Acolo este „baia cotidiană” — rece de te îngheață - care înviorează trupurile; acolo este școala de înot, pe care o conduce un om priceput, d-l Șerbănescu. În acest bazin, câțiva păstrăvi, rătăciți din pârâiașul care alimentează necontenit apa, și-au luat vremelinic o chinuită reședință. Cine știe! Vreun sportiv mai milos i-ar putea prinde și arunca în apa pârâiașului, care are sub bolovani ascunzișuri atât de bune!”

---

---

Ce a fost și ce este YMCA? Începuturile din interbelic, interdicția comunistă și renașterea modernă 

Pentru a înțelege contextul, merită să aruncăm o privire asupra istoricului acestei organizații emblematice. YMCA în România a fost fondată la București în anul 1919, la inițiativa Reginei Maria, care a invitat voluntarii americani să pună bazele asociației la noi. 

“Într’o zi o ceată de oameni, printre care și directorul de pe vremuri al mișcării și astăzi corespondent de ziare americane, din țară, Stevens, s’au împrăștiat pe coastele de aici, măsurând și adulmecând. Căutaseră pe mai multe văi și pe Timiș în mai multe locuri. Iată ce le trebuia! Adăpostul de vară al tinerilor creștini fusese găsit!” (revista “Boabe de grău”, iunie 1931)

Primul comitet de conducere a reunit personalități marcante precum Nicolae Iorga, Dimitrie Gusti sau Gala Galaction, aceștia punând rapid bazele sediului central și ale taberei de la Timișul de Sus.

Y.M.C.A. în anul 1931
(cf. revistei “Boabe de grău”, aprilie 1931)

 

Impactul asociației asupra tineretului era intens dezbătut în epocă. Ziarul „Adevărul”, în numărul din 7 mai 1935, nota:

„Englezii au întemeiat pentru studențimea română acel club admirabil cu denumirea Young Men Christian Association (prescurtat YMCA), unde se învăța englezește, se citea Biblia, se făcea sport, se citeau reviste și ziare, într’o atmosferă de strict puritanism moral și de înfrățire a tuturor neamurilor.”

După o perioadă înfloritoare în care a oferit inclusiv refugiu sutelor de polonezi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, asociația a fost dizolvată brutal de regimul comunist în 1948, iar mulți membri au fost închiși.

YMCA România a renăscut după 1990 datorită vechilor membri. În anii următori, organizația a reușit un pas istoric: recuperarea taberei de la Timișul de Sus, confiscată de comuniști. Astăzi, reunită sub numele de Federația YMCA România (membră YMCA Europe și World Alliance), asociația își continuă misiunea de educare a tinerilor sub motto-ul „Empowering young people”.

„Cabana Mac-Mac”: Cum arăta viața celor mai mici tabărași 

Primul loc vizitat de reporterul interbelic a fost cuibul „piticilor”, o baracă mică, curată, pe frontispiciul căreia sportivii liliputani de 9 – 10 ani își arboraseră firma: CABANA MAC-MAC. Dialogul purtat acolo ne dezvăluie atmosfera plină de viață și inocență a celor mai tineri membri ai taberei:

Emblema YMCA făcută de tăbărași:
triunghiul și cele 4 inițiale

„Deasupra unei jumătăți de ușă, apăru capul unui „pitic”, peste măsură de uimit de o asemenea vizită neașteptată. Piticul - un dolofan cu părul roșu-cărămiziu, cu ochii mari și inteligenți - ne explică, fără ca să-l fi întrebat dealtfel - că este „de serviciu” și că a întârziat din cauza unui mic conflict „cu unul dintr-o altă cabană”, care l-a supărat de dimineață, spunându-i că „un pitic nebunatic nu poate lua premii – mai ales la curățenie și gospodărie”.
— Cum te cheamă?
— Oscar.
— Și mai cum?
— Visconti. Sunt bucureștean și am venit să cunosc viața de tabără (...). — Cum văd, te pricepi și în ale gospodăriei.
— Nu prea! - răspunse un alt glas de pitic din fundul cabanei. Nu știe să curețe cartofii. Apoi face nebunii...
Oscar se făcu ca o coajă de rac fiert.
— Îl auziți?... Glumește... Sunt cel mai cuminte...
Mai volubil și mai comunicativ decât toți ceilalți, îmi povesti cu o repeziciune uimitoare senzaționalul vieții de tabără, mai ales pentru un copil de oraș, prea puțin deprins cu frumusețile și surprizele codrului.”

Această întâlnire savuroasă ne arată cum viața de tabără reușea să scoată copiii din monotonia urbană a orașelor interbelice și să îi aducă în mijlocul naturii, unde regulile de autogospodărie, micile responsabilități zilnice și glumele copilărești formau un caracter puternic, adaptat rigorilor vieții în aer liber.

„Viața în aer liber” la Timișul de Sus: Autogospodărire și sport sub îndrumarea mentorilor YMCA

După momentele de relaxare și animație, energia colectivă revine rapid la ritmul bine stabilit al activităților fizice și administrative:

În cabana piticilor (stânga)
Adăpostul și căteva cabane din tabăra YMCA

„Tabărașii își reiau programul întrerupt. Unii jucau foot-ball. Alții tenis și voley-ball. Cei mai mulți fac gimnastică sub conducerea maestrului Teică, cunoscutul boxer. Iată câțiva care trag cu arcul. Cineva îmi spune în englezește numele acestui sport favorit...
— Crezi că nu are nimic românesc într-însul?
Eu cred din contră, că străbunii noștri au fost arcași minunați. Tânărul pare o clipă contrariat. Apoi, râzând, găsește... o scuză:
— Dar nu... în tabăra noastră!
Pretutindeni voie bună, voioșie. Tinerii trăiesc din plin „viața în aer liber”: aer, soare, sănătate. Un tânăr cu musculatură de atlet îmi explică „bogăția” programului unei zile de lucru, care oferă fiecăruia belșugul atâtor sporturi.
— Dar gospodărie cine v’o face?
— Noi singuri. De la mic la mare, fără excepție, facem „de jurnă” la bucătărie, sufragerie, dormitoare. Este gospodăria taberei de care nu fuge nimeni și pe care am învățat-o cu drag. Când am venit aici, nu știam să curăț un cartof; iar acum... pot să dau examen de gospodărie.
— Îți place viața de tabără? Probabil că vii de mai mulți ani.
— Al doilea an. Sunt alții de 7-8 ani. Iată-l pe d-l Birkle, cel mai simpatic dintre toți, „decanul” tabărașilor, care ne înveselește și ne îmbărbătează la lucru...
— Dar tânărul care aleargă din loc în loc supraveghind totul, cine este?
— Secretarul Asociației, d-l Zahirnic, un tânăr de valoare care-și sacrifică tot timpul liber frumosului țel pe care-l are organizația noastră...”

Acest fragment surprinde esența conceptului de educație non-formală promovat de YMCA: îmbinarea armonioasă dintre sport, viața în aer liber și responsabilitatea practică. Principiul de a face „de jurnă” (de serviciu) îi învăța pe tineri valorile comunitare și autogospodărirea, transformând simpli băieți de oraș în tineri capabili și disciplinați, totul sub supravegherea atentă a unor lideri dedicați precum d-l Birkle sau secretarul Zahirnic.

Magia nopților la Timișul de Sus: Cum se încheia o zi în comunitatea YMCA

Ziua lungă, plină de sport și activități administrative, se apropia de sfârșit în cel mai cald și spectaculos mod cu putință:

„Înserase. Sportivii dădeau târcoale bucătăriei de unde venea miros plăcut de mâncare. Foamea e cel mai bun bucătar. Și cine s-ar putea plânge oare în tabără că duce lipsă de apetit?
Clopotul sună masa de seară. Cât ai clipi din ochi, tabărașii umplură marea sală în care stau rânduite de cu vreme mesele. Se servește mâncare bună, gustoasă. Două feluri și un desert. Cine mai vrea, primește „supliment” din crătițile enorm de mari, cum nu mai văzusem până atunci.
În timpul mesei, tabărașii vorbesc, glumesc, povestind întâmplări din cursul zilei sau proiecte pentru a doua zi.
Directorul taberei fixă pentru ora 10 noaptea „focul” în pădure — focul săptămânal la care se va cânta, declama, se vor spune snoave și povești, ca de obicei. Tabărașii aplaudă zgomotos.
Un rug imens la marginea pădurii aruncă până departe lumina limbilor de foc. Jur împrejur, tăbărașii stau ca într-un amfiteatru. Câțiva tabărași m-au rugat să le spun și eu ceva din cele văzute în cursul reportajelor mele. M’am executat.
Astfel a început programul cu ceea ce le-am putut spune despre aer, soare, dragostea de viață. Le-am povestit ce am văzut în adâncul pământului, printre minieri, și cum am binecuvântat aerul și soarele când am revenit la suprafața pământului. Le-am vorbit apoi despre binefacerile vieții de tabără și am terminat cu povestea unei vulpi — poveste adevărată, trăită astă-vară... pe plajă, la Eforie.
Au urmat câteva cântece, un concert de mandolină, de chitară și o reușită exhibiție de box. A boxat Fulea, campionul nostru la categoria semigrea, cu Dodo - boxerul amator Iacob - care e cel mai răsfățat dintre tabărași. Încercările lui Dodo de a lupta „onorabil” au stârnit nesfârșite aplauze și un entuziasm asemănător aceluia pe care-l vedem adeseori la galele de box din Capitală.
„Focul” atât de măreț la marginea pădurii, luminată până departe, mai ardea când ne-am despărțit târziu, osteniți de truda unei zile petrecute în tabără. O recreație plăcută și impresionantă, a cărei amintire o voi păstra multă vreme.”

Finalul reportajului ne lasă o imagine vie a camaraderie și a spiritului de comunitate din România interbelică. Dincolo de disciplină, focul de tabără era momentul în care tinerii își împărtășeau poveștile, cântau la mandolină și chitară, improvizau meciuri amicale de box și legau prietenii de o viață sub cerul înstelat al munților. Amintirea acelei nopți din vara anului 1932 rămâne o mărturie prețioasă a modului în care libertatea, natura și valorile morale se împleteau perfect în tabăra de la Timișul de Sus.

O moștenire vie: Valorile de ieri în educația de azi

Parcurgând acest reportaj de epocă, realizăm că dincolo de trecerea anilor, dorința tinerilor de a explora, de a lega prietenii și de a se dezvolta în mijlocul naturii rămâne neschimbată, lăsându-ne o veritabilă lecție despre importanța valorilor comunitare și a vieții trăite curat.

Dacă acest periplu nostalgic prin munții Brașovului v-a trezit apetitul pentru călătorii și povești din trecut, vă invităm să descoperiți și alte locuri de o frumusețe rară din arhiva blogului nostru. Puteți porni într-o minunată drumeție prin Cheile Bicazului (fotoreportaj interbelic), să explorați la pas peisajele spectaculoase din articolul despre frumusețile Trascăului (de ieri și azi) sau să redescoperiți farmecul elegant al trecutului în frumusețile uitate ale Banatului: Stațiuni balneoclimaterice de altădată. 

Continuarea

Valuri artificiale și alte locuri de răcoreală: Povestea ștrandurilor interbelice

E vară, e caniculă, iar asfaltul Capitalei aproape că se topește. Ce moment mai bun să ne amintim de vechile locuri de răcoreală ale bunicilor noștri? 

 

 

Vă propun o mini-istorie a ștrandurilor bucureștene din perioada interbelică, reconstruită într-un mod inedit. Am pregătit o compilație fascinantă din fragmente de articole, știri de sezon și fotografii de epocă culese direct din presa interbelică. Pregătiți-vă pentru o călătorie în timp pe malul Dâmboviței și la celebrele bazine Lido sau Kiseleff!

Dâmbovița de altădată: De la apa „dulce” la scăldatul fără prejudecăți

 

Mult înainte de apariția costumelor de baie moderne, Dâmbovița era principalul punct de atracție estetică și utilitară al orașului. O cronică publicată în anul 1937 ne întoarce în timp pentru a descoperi farmecul (și impudoarea) vremurilor de demult: 

“Contemporanul lui Grigore Ghica Vodă care s'ar trezi în Bucureștiul de astăzi care stă în pas cu toate marile centre ale Occidentului în ce privește progresele edilitare și confortul, mult ar avea ocazie să se mire, lung, lung, cu mâna la gură. Dâmbovița de-a cărei apă dulce ne pomenește versul popular era singurul loc de răcoreală pentru mahalagiii bucureșteni, pe cari îi răzbeau căldurile. De cum dădeau căldurile, bucureștenii, mari amatori de apă rece, populau apele mai mult sau mai puțin tulburi ale Dâmboviței. În oraș, de pe atunci, apa era neagră de toate rezidurile casnice industriale ce le colecta Dâmbovița în drum. De aceea, bucureștenii își aleseseră “loc de ștrand" la intrarea râului în oraș, la celebra moară a lui Ciurel, unde e apa rece și limpede ca cristalul. Locul acesta de ștrand a rămas până astăzi, fiind acum amenajat după cerințele moderne.  

 Dâmboviţa la Bucureşti - Amedeo Preziosi, 1868

Acum 100 de ani, la Ciurel se scăldau bucureștenii, femeile își spălau rufele și sacagiii își umpleau butoaiele cu apă de băut. Desigur că în acea vreme nu existau costumele de baie. Cu o încântătoare impudoare, femeile își etalau nudurile rubensiene, în stricta vecinătate a bărbaților cari purtau fără urmă de falsă pudoare, același costum strămoșesc al lui Adam. Femeile cari veneau să bată pânza, se dezbrăcau, profitând ca să se şș îmbăieze. Alături, la moara lui Ciurel, poposeau care, neguțători, oameni din tot orașul, care aveau ocazia să privească gratuit acest fermecător spectacol.” (extras din articolul “Ștrand bucureștean acum un secol” – publicat în revista “Ilustrațiunea Română” - numărul din 24 martie 1937)

Oglinda de apă curată de lângă Capitală: Istoria plajei Snagov

Transformarea Snagovului dintr-o simplă baltă de la marginea orașului într-o destinație estivală a fost una spectaculoasă. Iată cum se vedea acest nou punct de atracție pe harta Capitalei, așa cum consemna revista Realitatea Ilustrată în 18 iulie 1929:

O baie reconfortantă în Lacul Snagov

„Parcul și lacul Snagov sunt și astăzi unele dintre locurile cele mai frumoase și mai frecventate din apropierea Bucureștiului. Ansamblul mănăstiresc de la Snagov, ctitorit de Neagoe Basarab, este un loc cu o istorie impresionantă. [...] Puțină lume știe însă că Snagovul a devenit un loc de atracție pentru bucureșteni abia pe la începutul secolului 20, după ce s-a realizat asanarea lacului. Vechea «baltă» s-a transformat într-o oglindă de apă curată iar pe malurile ei Primăria Bucureștiului a amenajat un parc superb.”

Weekend interbelic la Snagov

Succesul a fost atât de mare încât, doar câțiva ani mai târziu, zona a trecut printr-o transformare radicală. Plaja și parcul Snagov au fost complet reamenajate la începutul anilor ’30, iar fastuoasa inaugurare din anul 1933 s-a făcut în prezența Regelui Carol al II-lea, a Voevodului Mihai și a unor personalități de prim rang ale vremii, printre care Nicolae Iorga, Iuliu Maniu și primarul Dem I. Dobrescu.

Marile ștranduri „populare” interbelice

Istoria adevăratelor ștranduri bucureștene începe să se scrie cu adevărat în perioada interbelică. Anii ’30 sunt cei în care se construiesc marile ștranduri populare care atrag mii de oameni din toate colțurile orașului, oferind facilități moderne la prețuri accesibile.

Nisip de la mare și bazine moderne în Calea 13 Septembrie și Obor 

O radiografie excelentă a acestor noi facilități edilitare o găsim în articolul “București – oraș de vilegiatura”, semnat Alex F. Mihail, publicat în revista “Realitatea Ilustrată”, numărul din 3 martie 1933, care descria eforturile municipalității de a transforma Bucureștiul într-un veritabil „oraș de vilegiatură”: 

“În Bulevardul Maria, la rond, e un teren vast, cu plajă de nisip, adus de la mare, cu trei bazine. Ultimul, în construcție, va fi gata peste câteva zile. Acesta va avea șapte sute de metri pătrați suprafață și doi până la trei metri adâncime, fiind destinat pentru înotători. Bazinul special al copiilor are numai 50 cm. - 110 cm. adâncime. Apa se schimbă zilnic la toate bazinele. Mai sunt nu știu câte dușuri, apoi aparate de gimnastică, minge, foot-ball... Mai stau la dispoziție mese cu umbrele, scaune, bănci, cântar, bufet. Ștrandul are o uzină proprie, pentru lumină. Există un vestiar, foarte bine organizat, unde ar putea depune hainele șase mii de persoane. Vizitatorul se dezbracă într'o cabină și apoi predă hainele la garderobă printr-o ferestruică, ce e practicată la spatele cabinei. Sunt numeroase asemenea cabine, pentru desbrăcat. O secție specială a vestiarului este destinată pentru doamne. Să mai menționăm, că de jur împrejur s'au plantat pomi... Intrarea este 5 lei pentru copii și 10 lei pentru adulți. Pentru cinci lei se poate închiria un costum de baie. 

Ștrandul Obor

Mai este un asemenea ștrand popular, construit tot de Primăria de Albastru, în Calea 13 Septembrie. D. Chiriță Vasilescu, primarul Sectorului a făcut foarte bine și merită mulțumirile călduroase ale cetățenilor, atât pentru initiațiva construirii acestor ștranduri cât și pentru că nu le-a concesionat vreunui antreprenor, care apoi să exploateze publicul (…).

Aglomerație estivală

Aglomerație estivală și dușuri în libertate la Ciurel

Pentru că vorbim despre ștrandurile bucureștene, să nu uităm să menționăm ștrandul de la moara Ciurel: 

"... unde într-un decor rustic, pe o insulă cu pomi și iarbă din mijlocul Dâmboviței, unde pasc vaci și cai, vin Dumineca numeroși bucureșteni să facă baie în râul carpatin, stăvilit de enormele porți de fier, de la intrarea în cetatea lui Bucur. S'au instalat și acolo vreo sută de cabine. Copiii, ștrengari ai Bucureștilor, preferă însă să-și ia dușul în libertate, fără să plătească nimănui nici o taxă, pe enormele trepte de piatră de la stăvilare, unde cade, în cascade, apa Dâmboviței, îndărătnică și răsvrătită în încătușarea ei…”

Răcoreală

Ștrandul Obor: Glume între băieți și „atmosferă de cartier"

Ștrandul Obor, construit în anul 1936, făcea parte din aceiași categorie a ștrandurilor populare bucureștene. Ca toate ștrandurile, era un loc de răcoreală și de distracție pentru tinerii acelor vremuri. Iar “atmosfera” creată de aceștia în jurul bazinelor nu se deosebește cu mult de cea pe care o întâlnim astăzi:

“În partea cealaltă se petrecea o glumă aproape stranie. Câțiva înotători, cu structuri atletice, abia ieșiți din bazin, se salutau sgomotos unul pe un altul, tot atât de tânăr, cu mușchii tot atât de articulați…

- Servus, Dane… Ia arată-ne ce poți…

- Habar n'am să înot.

- Lasă “bancurile" astea, pentru alții care au timp să asculte…

- Serios, mă, pe cuvânt…

- Îi e frică de apă! Vrei să știi cum e apa? Apa e… umedă… Pe el!

Ridicat din toate părțile, acel care răspundea la numele de Dan, a fost învârtit mai întâi în aer, cu o întreagă ceremonie, după aceia, brusc, sec și fără multe formalități, asvârlit în apă, ca un bolovan… Un moment apa la readus la suprafață:

- Ajutor, mă, nu știu…

- Banc!... Se întoarseră ceilalți plictisiți.

L-au scos dinăuntru destul de târziu, atunci când bietul Dan, sătul de apă, nici nu mai putea să-și blesteme “prietenii"…

- Lasă, Dane, că așa înveți… Era păcat de tine…”

(sursa: articolul “Aspecte din Ștrandul Obor” - publicat în numărul din 29 iulie 1936 al revistei “Ilustrațiunea Română”)

Elite și modernism: Marile atracții estivale din centrul Capitalei

 

Dacă ștrandurile populare ofereau răcoare maselor, Bucureștiul interbelic avea pregătite și adevărate bijuterii edilitare de lux, destinate înaltei societăți și vizitatorilor străini. Două nume au rămas de referință în istoria urbană a Capitalei: Lido și Kiseleff. 

Bazinul Lido: Valuri maritime, jazz și aparate de masaj în centrul orașului

Deschiderea bazinului Lido a adus marea direct pe bulevardele bucureștene. O cronică entuziastă din iulie 1930 descria perfect efervescența acestui loc exclusivist: 

Lido - bazinul cu "valuri maritime"

“Bucureștenii au, în sfârșit, un mijloc minunat să scape de căldură: fac băi în grandiosul Bazin “Lido" cu valuri maritime, situat în centrul Capitalei, în bulevardul Brătianu colț cu strada Franklin. În fiecare zi, mii de oameni profită de minunata invenție a valurilor Bazinului “Lido", valuri cari au forța și eficacitatea valurilor mării. Când ies din valuri, vizitatorii bazinului “Lido" găsesc în jurul piscinei splendide grădini și terase solare, înzestrate cu admirabile aparate electrice de gimnastică și de masaj.

Bucureșteni la Lido

La ora aperitivului, după amiaza la ceai, seara la dineuri, animația întreținută de un jazz excelent și de renumitul restaurant “Cina-Lido" e extraordinară. E inutil să adăugăm că “Bazinul Lido" cu valuri maritime e centrul sezonului bucureștean și ținta primei vizite a tuturor străinilor și oficialilor care vin în vizită în București.” (sursa: articolul “Lido -  bazinul cu valuri maritime" - publicat în numărul din 17 iulie 1930 al revistei “Realitatea Ilustrată”)

Ștrandul Kiseleff: Avangarda lui Marcel Iancu ridicată în doar 52 de zile

Ștrandul Kiseleff - cel care a primit mai târziu numele de “Ștrandul tineretului”  - a fost cel mai mare ștrand și, de asemenea,  cea mai mare bază sportivă a Bucureștiului din perioada interbelică. 

 

Kiseleff - cel mai mare ștrand interbelic

 

Arhitectura clădirilor din zona ștrandului, proiectate de arhitectul Marcel Iancu,  este una simplă, într-un limbaj modern, cu evidente referiri la stilul Art-Deco. Ștrandul în ansamblul lui reprezintă de altfel unul dintre primele ansambluri de arhitectură modernă din București. Ansamblul  a suferit însă în perioada comunistă transformări considerabile, care au alterat imaginea arhitecturală unitară inițială. Imediat după terminarea construcției sale – în numai 52 de zile – Ștrandul Kiseleff a devenit una dintre cele mai aglomerate zone de agrement ale Bucureștiului:

“Ștrand. Minunat loc de recreaţțe pentru bucureștenii condamnați de soartă, să rămână pe meleagurile pe care a păstorit Bucur. Instalația din Șoseaua Kiseleff vine să umple un gol demult resimțit. Deși a apărut ca din pământ - construirea lui nu a durat decât 52 zile - ștrandul se prezintă astăzi admirabil din toate punctele de vedere. În primele zile, este adevărat, el a avut lipsurile inerente oricăror începuturi, dar cei puși să conducă monumentala operă și-au înțeles menirea și cu o perseverență rară, au procedat la înlăturarea a tot ceea ce nu corespundea cerințelor. Astăzi imensa construcție dintre Școala de Agricultură și Hipodromul Băneasa, este gata să concureze cu instalațiile similare din străinătate.   

Ștrandul Kiseleff

Cine nu a văzut ștrandul, nu-și poate da seama de măreția lui, cu atât mai mult cu cât durata construirei lui a fost excesiv de scurtă. Este deci nevoie să te plimbi pe alei și prin atenanse spre a-ți putea face o idee exactă asupra formidabilei întreprinderi. Imaginați-vă un teren imens, în mijlocul căruia se află un bazin de dimensiuni respectabile, înconjurat de o plajă în suprafață de 12.000 de metri pătrați! Așa vă veți putea da oarecum seama de impunătoarea instalație.” (sursa: articolul “Măreață serbare la ștrand” - semnat Jenny Dumitrescu - publicat în numărul din 15 august 1929 al revistei “Ilustrațiunea Română”)

Bucureștiul estival, o poveste care curge mai departe

Fie că vorbim de luxul central de la Lido, de avangarda minimalistă de la Kiseleff sau de farmecul simplu al bazinelor din Obor și 13 Septembrie, ștrandurile interbelice au redefinit complet modul în care bucureștenii își petreceau timpul liber. Ele nu au fost doar simple locuri de răcoreală, ci adevărate scene ale modernizării sociale și arhitecturale ale Capitalei.

Dacă povestea verilor de altădată v-a trezit curiozitatea, vă invit să explorați mai în profunzime secretele acestor oaze urbane. Puteți descoperi detaliile uimitoare din spatele celei mai mari baze sportive a epocii în articolul dedicat Ștrandului Kiseleff: cel mai mare bazin din Europa în anul 1929. Iar dacă vreți să mergeți și mai înapoi în timp, în vremurile când ideea de igienă publică speria comunitatea, nu ratați savuroasa cronică despre Revolta stârnită de instalarea primei băi publice din București.

Continuarea

Sfaturi interbelice: Cum se apărau românii de caniculă în 1933

Căldurile toride revin an de an, transformând orașele în adevărate furnale. Sub soarele dogoritor, zilele par interminabile, iar nopțile aduc un respiro doar în parcurile umbroase. Indiferent de epocă, orășenii care rămân în oraș în plină caniculă caută soluții pentru a supraviețui acestor temperaturi extreme. 

 

 

Azi, la fel ca și în perioada interbelică, orășenii care nu pot pleca “în vilegiatură”, la munte sau la mare, caută soluții pentru a păcăli canicula. În numărul din 10 august 1933 al revistei “Realitatea Ilustrată”, redactorul Ion Zăbavă încerca să ofere “o serie de sfaturi inedite”:

---

---

Sfaturi "anti-caniculare"

 

Deși recomandările clasice pentru combaterea insolației inundau paginile publicațiilor an de an, Ion Zăbavă a ales să abordeze subiectul dintr-o perspectivă neconvențională. Sătul de clișeele vremii, autorul își propune să ofere cititorilor săi o perspectivă inedită asupra luptei cu arșița  

“De îndată ce sosesc căldurile, toate ziarele și revistele se simt obligate să publice sfaturi anti-caniculare: “Cum să ne apărăm de căldură”, „Cum să ne ferim de insolație”, “Sfaturi pentru lunile de vară"... și altele. De vreme ce așa este tradiția, să ne fie îngăduit să dăm și noi cititorilor o serie de sfaturi contra căldurilor; cum însă toate recomandațiile higienei au fost publicate de sute de ori, vom căuta să vă oferim o serie de sfaturi inedite.” 

Remedii istorice (și ușor bizare) pentru domnițele interbelice

 

Dincolo de sfaturile medicale convenționale, Ion Zăbavă apelează la o ironie fină, făcând apel la „autoritatea” lui Herodot pentru a oferi soluții cel puțin neobișnuite – și de un umor savuros – pentru doamnele bucureștene care înfruntau asfaltul încins al Căii Victoriei:

„Pe asfaltul topit de soarele fierbinte, patru tocuri înalte și ascuțite se înfig simetric:

- Vin căldurile, dragă. Ce ne facem?...

- Ce să faceți, Doamnele mele... Să citiți pe Herodot.

Nu știți cine e Herodot?... Un mare romancier cehoslovac sau un gazetar american. Nu importă. Dar să-l citiți, fiindcă veți găsi în Herodot admirabile remedii contra căldurii. Într’adevăr, Herodot ne spune că grațioasele egiptene de acum câteva mii de ani, întocmai ca și cucoanele de azi, nu se puteau lipsi de o mică plimbare cotidiană - cum ar veni pe Calea Victoriei sau la Șosea. E încă o dovadă că nimic nu se schimbă sub soare. Dar acest astru era pe atunci mult mai înfierbântat în Egipt, decât este azi la București, ceea ce nu trebuie să vă surprindă: era pe vremea aceea mai tânăr cu vreo șase mii de ani. Curioase cum sunteți, veți întreba:

O posibilă soluție împotriva căldurii: fotoliul de gheață

- Dar cum se puteau plimba egiptenele pe o căldură mai grozavă decât la noi?

lată ce scrie Herodot, în această privință: “în litiere, risipeau un strat gros de ierburi verzi, pe care se întindeau, îmbrăcate eu o simplă tunică de in". Până aici, nu e greu să le imitați. Vă rămâne numai să vă culcați în automobile, pe un strat de iarbă rece, fiindcă îmbrăcăminte mai complicată nici dv. nu obișnuiți. Herodot continuă: “Egiptenele își înfășurau pe brațe și pe gât două sau trei vipere vii, dresate de neguțători galici sau fenicieni. Și numai astfel cutezau să iasă la plimbare, pe caniculă". Conițele noastre știu desigur că temperatura trupului viperei este sub temperatura celui feminin, pentru că șarpele are sângele rece, pe când al femeii clocotește, vara ca și iarna. Din această cauză, înfășurarea trupului cu vipere este un remediu excelent contra căldurii, și vi-l recomandăm... cu căldură.”

---

---

„La mare, la soare” – O aventură (și puțin haos) în gara din Constanța

 

Dacă viperele propuse de Herodot păreau o soluție prea îndrăzneață, Ion Zăbavă ne propune o alternativă clasică: fuga la malul mării. Însă, așa cum aveau să descopere turiștii interbelici, drumul până la destinație era el însuși o probă de foc, unde organizarea feroviară și entuziasmul călătorilor creau situații de un comic absurd: 

“Dacă anumite prejudecăți de rasă sau de specie vă împiedică să întrebuințați acest remediu, nu vă rămâne decât să vă duceți la ștrand, dar apoi veți fi nevoite spre a vă curăța trupul, să vă duceți la mare. Evitați însă Tekirghiolul, unde veți întâlni din nou noroiul. Ca să ajungi la mare, în gara Constanța te vor trece toate nădușelile:

- La ce oră e tren spre Mamaia?

- E afișat la casă.

La casă un afiș galben anunță trenuri din oră în oră spre Mamaia sau spre Movilă, plus trenuri automotoare suplimentare. Dar, deși existent pe afiș, trenul nu se vede în gară la ora indicată. Te adresezi din nou portarului, care te lămurește:

- Pleacă după afiș, dar încă nu s'a pus în circulație.

Pe scara vagonului - înainte de plecarea spre mare

S'a zvonit, pe peron, că un tren suplimentar pleacă. În dimineața aceasta de Duminică arzătoare, dar nu se știe pe ce linie trage, dacă pleacă spre Mamaia sau spre Carmen Sylva (notă: în perioada antebelică stațiunea Eforie Sud a purtat mai întâi numele de Băile Techirghiol-Movilă, mai târziu Băile Movilă sau Techirghiol-Movilă și mai apoi Carmen Sylva). Portarul se contrazice eu tăblițele de pe vagoane, și acestea cu afișul galben.

- E pentru Carmen Sylva!

Jumătate din lumea de pe peron, dă năvală în trenul care se umple într'o clipă. Dar altcineva precizează:

- E pentru Mamaia!

Cei din tren vor să coboare, în timp ce pasagerii de pe peron, amatorii de Mamaia, vor să se urce. Femei se rostogolesc din tren, pe scări, unde s'au încins bătăi. Nimeni nu cedează: călătorii spre Mamaia vor să se urce peste cei din tren; aceștia vor să coboare până nu pleacă trenul. Unii ies pe ferestre. Copiii sunt striviți sau trecuți, colete ce sbiară, din mână în mână, pe deasupra capetelor. Prin ușile blocate nimeni nu urcă și nimeni nu coboară. Dar toți împing cu convingere, voinicește... În fine, trenul cu călători pentru Carmen Sylva, a plecat... spre Mamaia.”

Five-o'clock tea marin

La munte pentru... „o cură de praf”: Un altfel de concediu la Poiana Țapului

 

Dacă aventura de la mare s-a dovedit a fi o luptă pentru supraviețuire, nici muntele nu oferă, în viziunea ironică a lui Zăbavă, tihna promisă. Între „neurastenia” provocată de zgomotul mașinilor și eterna condiție meteo de pe Vârful Omu, vacanța la înălțime devine o satiră savuroasă la adresa „progresului” de care se bucurau orășenii interbelici: 

“De aceea, daca nu aveți pumnul lui Schmeling sau statura lui Carnera (notă: Max Schmeling și Primo Carnera au fost campioni mondiali la box în perioada interbelică), nu vă sfătuim să plecați la mare. În acest caz este preferabil muntele. De pildă Poiana Țapului, o stațiune răcoroasa, strivită între somptuozitatea Sinaiei și majestatea munților de la Bușteni. Aici vei scăpa de căldura din București, dar în locul insolației te amenință neurastenia. Într’adevăr, odinioară unica distracție a vilegiaturiștilor era să privească la gară defilarea trenurilor. Azi, toată lumea pândește pe șosea, făcând cură de praf și exerciții de recunoaștere a mărcilor de automobil:

- Fiat!

- Ași! E un Buik...

- Chrysler! Îl cunosc după claxon!

Și astfel, înnebunești lent... Ca mâine, nefericiții vilegiaturiști din Poiana Țapului vor sta ore întregi cu capul ridicat spre cer, până la ankilozarea gâtului, amuzându-se să ghicească “marca” avioanelor:

- Spad!

- Fokker!

- Aha! Vine acceleratul aerian de la Oradea!...

Legea progresului...

Trebuie să recunoaștem însă că sunt și alte delicii la munte, afară de înghițirea în doză masivă a prafului de pe șosea (notă: însoțit azi de suavele gaze împrăștiate de miile de țevi de eșapament). De pildă, răsăritul de soare la Vf. Omu. Toți turiștii au un carnet de impresii și obligația de a se duce să și le scrie la Omu, în fața răsăritului de soare. Pagină tipică din toate carnețele de impresii:

Ziua întâi: Am urcat din greu 7 ore pe panta abruptă a munților, ca să vedem răsăritul soarelui la Omu. Se spune că e o minune.

A doua zi: Am suit, sufocați de extenuare, stâncile pleșuve, dar vom fi desigur recompensați pentru truda noastră, prin superbul răsărit de soare de la vârf.

A treia zi: Am suit toată noaptea ca să prindem răsăritul de soare de pe piscul Omului. Abia ne mai târâm. Dar răsplata va fi magnifică.

A patra zi în zori: În fine, am ajuns în vârful Omului. Plouă cu găleata.”

În Bucegi - pe Valea cerbului

Bagajele – „cufărul diabolic” și eterna dilemă a voiajului

 

După ce am analizat peripețiile călătoriei la mare și la munte, reporterul interbelic punctează un ultim obstacol, poate cel mai dificil de gestionat: excesul de bagaje. Cu o ironie plină de șarm, autorul trasează o scurtă și amuzantă istorie a cufărului, transformând o problemă logistică banală într-o observație despre natura umană: 

“În goana sa după răcoare, vilegiaturistul mai are și alți dușmani de moarte, pe lângă ploaie și chelneri de pildă, cum ar fi bagajele soției. Trăim clipa de actualitate a valizelor și a cufărului, și de groază la gândul cantității de bagaje pe care o va lua soția. Cufărul, acest obiect născocit de o imaginație diabolică prin secolul al XIV-lea, din necesitatea unei vieți de lungi peregrinări a seniorului medieval, și care pe vremea Regelui Soare era capitonat (cufărul, nu seniorul) cu stofe scumpe și avea colțurile bătute în plăci de aur, servea acum șase veacuri mai ales pentru transportul rochiilor femeiești. În fiecare femeie este o Gabrielle d'Estrée, care, în secolul al XVII-lea își transporta în călătorie până și patul demontabil, închis într’un cufăr de nuiele! Contra cantității de bagaje ce o ia soția în tren, nu vă putem însă da nici un sfat: așa este sexul căruia îi datorăm nevestele și celelalte necazuri mai mici ale noastre.”

Copii la scăldat - sub roata morii

Privind retrospectiv, observăm că, deși tehnologia a evoluat și trenurile nu mai au aceeași aură de imprevizibil, dorința orășenilor de a găsi un strop de răcoare a rămas neschimbată. Umorul fin al lui Ion Zăbavă ne amintește că, indiferent de secol, canicula este o provocare ce necesită fie puțină ingeniozitate, fie o doză sănătoasă de ironie. 

 

Dacă doriți să aprofundați incursiunea în universul cotidian al Bucureștilor de altădată, vă invit să descoperiți și alte mărturii fascinante despre cum se ascundeau bucureștenii de arșiță în articolul nostru: Sfaturi (interbelice) pentru zilele caniculare. Până la urmă, „legea progresului” s-o fi schimbat, dar plăcerea de a evoca vara de ieri a rămas la fel de proaspătă. 

 

 

Sursa: articolul “Sfaturi anticaniculare” – semnat Ion Zăbavă – publicat în numărul din 10 august 1933 al revistei “Realitatea Ilustrată"

Continuarea