De vorbă cu George Vraca

Teatrologul Ioan Massoff îl prezenta astfel în anul 1937 cititorilor revistei “Realitatea Ilustrată” pe marele actor George Vraca: “La Bursa valorilor teatrale, unde schimbările sunt foarte bruște, George Vraca este astăzi unul dintre cei mai cotați actori. Își menține faima de ani de zile și nu numai că n'a început să se obosească și, mai ales, să obosească, dar aproape în fiecare stagiune face, ceea ce în limbaj “technic” se numește “un bronz”, adică o creație. (…) Ei bine, Vraca, astăzi unul dintre cei mai munciți actori ai noștri, unul dintre cei mai “storși”, face o excepție: continuă să-și mențină cota, ba cu vădite tendințe de urcare, căci, cu fiecare rol - actor de surprize- arată o altă fațetă a talentului său. Până acum vreo câțiva ani nu putea fi conceput decât în frac, june și frumos, așa cum scrie la cartea perfectului amorez de teatru. Se pare că venirea la București a regisorului Barnowsky a constituit o răscruce în cariera acestui actor cu adevărat înzestrat: astăzi, Vraca este unul din cei mai valoroși actori de compoziție al nostru. Și-și mai menține faima printr’o probitate profesională, din ce în ce mai rară în ultimul timp, ca și printr’o viață foarte puțin spectaculoasă în afara de scenei. Când oare vor înțelege actorii și actrițele noastre, că pierd grozav de mult, printr’o prea mare circulație în afara “careului fermecat”?

(…) Fostul combatant George Vraca, cel care la o vârstă crudă a dat ochii cu moartea, și-a format o filosofie specială a vieții și de aceea el a isbutit să îndepărteze acel pericol de cădere în ridicol cu care sunt amenințați “amorezii” și tenorii. Bărbatul frumos, cu trăsături distinse, gânditor și cam pierdut în neagra veșnicie, cum îl vedeți pe stradă, este un om care nu crede, ca atâția alții, că fizicul poate constitui o carieră. Nu s'a prezentat niciodată cu rolul neînvățat, n'a tras sfori, n'a băgat niciodată intrigi, n'a căutat să se distingă în afară de scenă, a știut să se cultive. lată calități atât de rare, care-ți dau putința în micul București teatral să te menții, ba chiar să te înalți, după aproape douăzeci de ani de carieră.” (1)

Citește mai mult... »

Teatrul în epoca marilor clasici: cronicile unei stagiuni interbelice

Perioada interbelică a reprezintat cu siguranță o perioadă de definire a identității noastre ca neam, de “schimbare la față a României”, îndeosebi prin mijloacele creației culturale, dar nu numai. Lumea interbelică a teatrului nu a fost nici ea străină de această extraordinară efervescență culturală. Am încercat de mai multe ori să aduc în paginile blogului instantanee din lumea teatrului românesc – încercând să recompun chipuri și destine ale unor actori din acea perioadă – unii dintre ei aproape uitați astăzi. 

 

Pentru a vă face o imagine mai de ansamblu a vieții teatrale românești interbelice am "adunat" pentru voi câteva cronici - nu toate elogioase - publicate în săptămânalul “Realitatea Ilustrată” în prima jumătate a anului 1935 - cronici semnate “Monsieur de la Palisse”. Numele oamenilor de teatru – dramaturgi, regizori, actori, scenariști - care se regăsesc în aceste cronici teatrale spun aproape tot ce este de spus despre această epocă a teatrului românesc. Mai bine decât aș putea să o spun eu:

Citește mai mult... »

Silly Vasiliu - vedeta Alhambrei de altădată

Silly Vasiliu - o răsfățată a publicului de revistă

 

„Superlativele nu sunt deloc exagerate în cazul de față: Silly Vasiliu este pe drept răsfățata publicului de revistă, este și rămâne marea lui vedetă, populară și iubită deopotrivă de spectatorii din primele rânduri de fotolii, ca și de cei din ultimele rânduri de balcoane...

- Bravo Silly !... Bis!...

... este exclamația obișnuită, de proporții delirante, care răsplătește fiecare „șlagăr” al lui Silly Vasiliu, fie că e vorba de o arie națională, pe care o „zice” de foc și de inimă albastră, electrizând sala, fie că e vorba de o romanță sentimentală sau de tangoul insinuant. Pe soclul revuistic, Silly Vasiliu – frumoasa Silly Vasiliu – și-a câștigat un loc de frunte pe care multe l-au disputat dar fără succes.”

 

Acesta este portretul făcut „răsfățatei publicului de revistă” bucureștean de altădată - Silly Vasiliu - de către F. O. Fosian în volumul „87 artiști bucureșteni din teatru, operă și revistă”. Aș adăuga doar constatarea că numele acestei iubite artiste din perioada interbelică este și el unul pe nedrept înscris în lista tristă a artiștilor de aproape uitați astăzi.  Asta deși numele ei este legat de cel al unui celebru tenor al Operei Române, Nicolae Leonard – a cărei parteneră de scenă a fost - dar și de numele unei celebre scene românești, Teatrul Alhambra, a cărei vedetă incontestabilă a fost alături de alte nume mari ale revistei românești (amintesc doar câteva dintre aceste nume: Marilena Bodescu, Virginica Popescu, Mia Apostolescu, Lulu Nicolau, Lisette Verea, Titi Botez, I. Talianu, H. Nicolaide. Scena Ahambrei a fost împărțită de Silly Vasiliu și cu artista care a „sfințit scândurile scenei de la Alhambra”, inegalabila Maria Tănase.

 

 

Silly Vasiliu pe scena Teatrului Alhambra:
în "Bonsoir Alhambra" -1931 (stânga)
și în "Sinaia petrece" - 1931 (dreapta)

Același nume - Silly Vasiliu – e unul strâns legat de istoria muzicii ușoare românești. Foarte multe dintre melodiile lui Ion Vasilescu – amintesc doar „Suflet candriu de papugiu”, "Te-am înșelat și-mi pare rău" și „Nu-ți pare rău să vezi că plâng” - au fost lansate de Silly Vasiliu. 

 

Silly Vasiliu

 

Numele actriței este legat de asemenea de începutul cinematografiei românești: a jucat în primul film sonor românesc - „Bing-Bang” – produs de marii actori Vasile Vasilache și Nicolae Stroe – film proiectat pentru prima dată la Cinema Arpa din cadrul Cercului Militar Național în 7 februarie 1935. A jucat, câteva decenii mai târziu - în anul 1957 – într-o altă producție de referință a cinematografiei românești: filmul-spectacol turnat după piesa "Bădăranii" de Carlo Goldoni pusă în scenă la Teatrul Național din București, în regia lui Sică Alexandrescu.

Citește mai mult... »

Actori aproape uitați: Aura Buzescu

Aura Buzescu a fost una dintre cele mai apreciate dintre actrițele care au evoluat pe scenele teatrelor românești. O actriță pe care, din păcate, trebuie să o includ în categoria “artiștilor aproape uitați” astăzi. În cei aproape 80 de ani de carieră Aura Buzescu a interpretat zeci de roluri memorabile dintre care amintesc doar câteva: Serge din „Ana Karenina” de Lev Tolstoi, Mira din „Meșterul Manole” de Lucian Blaga, Hedda Gabler din piesa cu acelaşi nume de Henrik Ibsen sau rolul principal din piesa „Ifigenia în Aulida” scrisă de Mircea Eliade. Aura Buzescu a fost de asemenea un regizor de succes. Dintre piesele regizate de ea amintesc “Citadela sfărâmată” de Horia Lovinescu și “Bălcescu” de Camil Petrescu.

Citește mai mult... »

Povești din lumea circului de altădată

  “După cum bucureștenii nu puteau concepe Crăciun fără sarmale și purcel pe varză, tot astfel nimeni nu ar fi putut crede că ar fi posibil un Crăciun fără circ. 

- Unde mergem de Crăciun? 

- La circ! 

Nici nu se putea altfel. Toată lumea mergea la circ în sărbătorile Crăciunului. Chiar dacă s’ar mai fi dus poate cineva la vreun spectacol: la teatru sau la cinema, la circ însă trebuia să meargă numaidecât. Așa au apucat toate generațiile încă din veacul trecut, precis din anul 1880, anul proclamării regatului, când italianul Teodor Sidoli a venit, pentru prima dată cu circul lui la București.” 

   

   De-a lungul timpului, spectacolele de circ organizate la noi au fost însuflețite de vedete ale arenei precum frații „Patru Dumitrescu“, trapeziștii Stroici, clovnul Toni Mărculescu, primul dresor român de elefanți - George Mateescu, Franz Krateyl, clownii Victor Mono Ciacanica și Tonino Milea. Iar bucureștenii erau nelipsiți de la spectacolele circului. 

  Artiștii din arena circului (acrobați, jongleri, dresori de animale, contorsioniști și clovni) sunt cei care creează o magie cu totul aparte - magie care face ca inerentele drame din viața lor să rămână ascunse publicului. Tocmai de aceea, are un farmec aparte articolul semnat de Sandu Vornea și publicat în numărul din 23 ianuarie 1930 al revistei “Realitatea Ilustrată”, care reușește să ne ofere câteva instantanee din spatele cortinei:

“- Care este deosebirea dintre lună și soacră? 

- ?!... 

- Luna este un astru, soacra un dezastru! 

  Galeria face explozie. 

  Jos, în arenă, August, mic, în costum grotesc cu paiete sclipitoare, cu gura lărgită de carmin până la urechi, l-a păcălit pe Gogo, cel cu capul ca de gips. August se tăvălește prin nisip de bucurie; Gogo s'a bosumflat irezistibil. 

  Spirituali, de-o inteligență tot atât de sclipitoare ca și costumele pe care le poartă, cu mintea la fel de agilă ca și trupul, clownii, cele mai frumoase jucării ale copiilor, sunt mari artiști, mari acrobați.”

    

Citește mai mult... »

Povestea Mariei Ciucurescu – actrița favorită a marelui Caragiale

Numele Mariei Ciucurescu (n. 6 august 1866 - d. 11 februarie 1939) – o mare actriță care a jucat pe scenele noastre – este și el - din păcate, unul aproape uitat astăzi. Am găsit foarte puține informații despre cariera acestei mari actrițe în mediul online: doar câteva menționări răzlețe ale unora dintre prezențele ei pe scenă sau în filmele de început ale cinematografiei românești. Cu toate că Maria Ciucurescu a fost una din actrițele favorite ale genialului Caragiale, cel care “a  fost destul să o vadă de câteva ori ca Maria Ciucurescu să capete roluri peste roluri și să rămâie una din admirațiile lui Caragiale, din casa căruia nu avea voie să lipsească în anii din urmă, ori de câte ori venea de la Berlin. Mult îi plăcea  lui Caragiale să stea de vorbă cu eroina comediilor sale!” (cf. articolului “Maria Ciucurescu”, publicat în revista “Luceafărul”, numărul din 16 noiembrie 1913).

Maria Ciucurescu în anul 1913

Victor Eftimiu despre Maria Ciucurescu

 

Un alt mare dramaturg român, Victor Eftimiu, avea să sintetizeze, peste decenii, cariera actriței: “Maria Ciucurescu, a fost, incontestabil, cea mai mare actrița de comedie pe care am avut-o, cea mai firească, cea mai frumoasă, cea mai caldă, cea mai catifelată. Un humor care n’avea nimic vulgar, o mândrețe de priviri șirete, înecând în farmec de voluptate cuvântul spus atât de limpede, un mers grațios, o melancolie care înnobila momentele celei mai deslănțuite comedii, o feminitate specific românească, - iată ce a însemnat trecerea Mariei Ciucurescu pe scenele țării.” (Victor Eftimiu în volumul memorialistic “Fum de fantome”, publicat în anul 1940).

Maria Ciucurescu alături de Trupa Antonescu în turneu prin Transilvania în anul 1913
(revista "Cosînzeana", numerele din 19 și 26 octombrie 1913

 

Citește mai mult... »

Aristizza Romanescu – Actrița care respira teatru prin toți porii

Aristizza Romanescu, alături de Ștefan Iulian, Grigore Manolescu, Constantin I. Nottara și Agatha Bârsescu a fost unul dintre marii actori români care au susținut pe umerii lor teatrul românesc, așa cum stâlpi au fost înaintașii lor Matei Millo, Frosa Popescu, Ștefan Velescu și Mihail Pascaly la vremea lor. 

 

 

În albumul omagial al Aristizzei Romanescu, poetul Mihai Eminescu a transcris, în octombrie 1886, celebrele versuri din poezia „La steaua”: “La steaua care a răsărit /E o cale atât de lungă / Că mii de ani i-au trebuit / Luminii ca s'ajungă...". În același album omagial Veronica Micle nota în 29 iunie 1885: “D-nei Aristizza Romanescu-Manolescu: Te aud, te văd și nu pot spune / Ești interpretul sau anume / Ființa care a trăit / În mintea geniului care / Visat'a făr'de-asemănare / Un chip ce'n lume n'a pășit?”

Aristizza Romanescu în rolul Ofeliei din Hamlet (dreapta)

Aristizza Romanescu s-a născut la 24 decembrie 1854, la Craiova, fiind fiica artiștilor Constantin Dimitriadi și Paulina Stavrescu – actori de marcă ai teatrului din Craiova – și nepoată a lui Teodor și a Mariei Teodorini, creatori ai unei adevărate dinastii artistice. Articolul „Romaneasca”, publicat în “Calendarul Minervei” pe anul 1901, ne dezvăluie amănunte din biografia acestei mari actrițe:

„Aristizza-Eugenia, decana Teatrului Național din București, profesoară la Conservator, Bene-Merenti cl. I etc. Fiica lui Dimitriad, excelent artist, și a Paulinei Stavrescu – sora tragedienei Raluca Stavrescu – fu credincioasă legilor eredității. Debutează în 1873, la Iași, cu Paquita din ‹‹Don Juan›› și Dofinul din ‹‹Ludovic XI››. Marele succes ce întâmpină are răsunet la București, unde fiind chemată, vine după un an pentru a completa grupul lui Ștefan Vellescu, Dimitriad, Eufrosina Popescu, Millo și alții. Între 1875 și 1877 e aplaudată în provincie. În acest din urmă an, Ion Ghica pune temelia Societății dramatice și, după ce asistase la o reprezentație a ‹‹Romei învinse›› (în care rolul unei vestale fusese încredințat tinerei artiste), prevăzând întrânsa o viitoare glorie a țării, o angajează.” 

 

Povestea debutului este evocată chiar de Aristizza Romanescu: ‹‹Eram îmbrăcată într’o cămașă albă de mătase, desfăcută la piept și cu niște pantaloni tot albi, scurți. Intram alergând cu părul vâlvoi, ținând în mână o plasă de prins fluturi. Trebuia să vin de-a dreptul, fără să mă opresc, la actrița care trecea drept mumă-mea. Cum am intrat și-am văzut sala plină, s’a făcut întuneric dinaintea ochilor mei, mi-am adus aminte cum eram îmbrăcată, mi-a fost rușine și-am rămas pironită în pragul ușii. Apoi, printr’o reacțiune a voinței – putere care m’a ajutat în toată cariera mea – mi-am dat seama cu cine am a face, câtă răspundere am și am început a-mi juca rolul. Apropiindu-mă însă de masă, altă nenorocire! Pe ea ardea o lumânare, care era cât pe-aci să-mi aprindă peruca dacă Iancu Haralamb nu-mi striga dintr’o avanscenă: Vezi că îți ia părul foc! Așa a fost prima mea intrare în scenă, într’un rol de travesti dintr’o melodramă intitulată “Acum 16 ani”›› (articolul “Ceva despre Aristizza Romanescu” publicat în “Gazeta Transilvaniei” din 20 februarie (5 martie) 1905)

“Aristizza-Eugenia Dimitriadi s-a căsătorit foarte tânără cu un artist mediocru, Romanescu, dar a rămas văduvă după doi sau trei ani, interval de timp suficient totuși ca să își stabilească o reputație de mâna întâi în teatru. Astfel se explică faptul că ea a păstrat pentru toată cariera ei numele de scenă de Aristizza Romanescu, chiar dacă mai apoi a fost soția actorului Mihail Grigore Manolescu.” (cf. articolului “Note biografice” – semnat de Victor Bilciurescu – publicat în „Universul literar”, numărul din 20 octombrie 1929)

Aristizza Romanescu în presa franceză: “Comoedia” 

din 10 februarie 1909 (stânga),

“Excelsior - journal illustré quotidien” din 27 aprilie 1913 (centru),

”Gil Blas” din 27 aprilie 1913 (dreapta)

Articolul „Romaneasca”, publicat în “Calendarul Minervei” pe anul 1901 continuă biografia actriței: “În 1881, M. S. Regina – după recomandațiile lui Ion Ghica și ale lui Alecsandri – îi face o bursă pentru a-și completa studiile la Paris. Delaunay și Got sunt primii profesori ai elevei. Face repezi și mari progrese. La întoarcerea după primul an, o serie de succese, printre care Daniel Rochat, precum și o scrisoare plină de laude a lui Delauney către Alecsandri, o fac societară. ‹‹Femeia asta respiră teatru prin toți porii›› zicea Delaunay în acea scrisoare. Și în fiecare primăvară, anii următori, se duse la Paris și Londra (de astă dată pe cheltuiala sa) pentru a urma cursurile Conservatorului și a studia cu Delaunay și Ellen Terry. Cam pe timpul acela, Porel, pe atunci director al Odeonului, după o audiție a Cidului. Îi propuse s’o angajeze cu 300 de franci pe lună, pentru a începe; dar abia auzi Dimitriad, tatăl său, și pe dată începură insistențele, atât din partea lui, cât și a lui Alecsandri, să se întoarcă în țară. În 1883 e numită societară de clasa I. În 1884, la cea mai frumoasă reprezentație care a avut loc vreodată în București, crează rolul Getei din ‹‹Fântâna Blanduziei››. Urmară apoi Ofelia, Clara de Beaulieu și Julieta. De la 1884 încoace – afară de turneurile prin provincie și de o serie de reprezentații la Viena, în 1889 – n’a mai părăsit scena Teatrului din București.

Iată ce zice de dânsa un articol publicat anul acesta într’o revistă pariziană ‹‹Ne împlinim o datorie, vorbind de D-na Romanescu. Nu e atât de renumită pe cât ar merita să fie și cum sunt atâtea alte artiste, pentru că joacă numai în București și interpretează în românește, o limbă pierdută într’un colțișor al Europei. Instruită, de mare talent, având o dicțiune elegantă, Aristizza Romanescu știe să creeze un rol, să interpreteze într-un chip admirabil stările sufletești cele mai complexe, deopotrivă cu Bartet, Rejana și Hading››.

25 de ani de teatru! 623 de roluri! Și în toate genurile: travestis, mume, cochete, igenue, subrete, jeunes premières, grans premiers rộles, amoreze… E de față coleția de afișe a teatrului. O puternică conștiință artistică și o lungă muncă stăruitoare au întărit calitățile ei extraordinare, fără să-i altereze dicțiunea de admirat, vocea dulce, accentele poetice. Astfel se explică pentru ce încântă nu numai masa publicului, mulțimea, ci și elita, adică pe aceia a căror critică de bună-credință merită atenție.”

Aristizza Romanescu în Calendarul Minervei – 1901 (stânga)

În rolul ”Alma” din “Onoarea” de H. Sudermann (centru)

Pe coperta “Universului literar” din 20 octombrie 1929 (dreapta)

În anul 1903, atunci când a împlinit 49 de ani și 30 de ani de teatru, dezgustată fiind de condiția artiștilor de la noi, Aristizza Romanescu și-a anunțat retragerea de pe scenă, solicitând pensionarea. Pensia primită din partea statului român a fost una de mizerie (de ieri, de azi...): “Dacă aș fi fost o profesoară neștiută de nimeni, aș fi trăit cu leafa mea, sporită prin gradații - poate nu grozavă, dar în tot cazul mai mare decât pensia de 194 lei pe care mi-o dă statul după treizeci de ani de jug. Dacă aș fi fost “oricine", n'aș fi dat ocazia ministerului să mă umilească, propunându-mi cu titlul de „ajutor provizoriu" 100 de lei pe lună din fondul milelor. (…) E atâta umilire în gestul acesta că nu poți să nu te cutremuri de rușine și recunosc astăzi că am avut dreptate în ziua când am citit în gazete seria noilor pensionari de atunci cu dreptul cuvenit fiecăruia, să schițez această amară reflecție pe care nu m'am sfiit s'o public:

S'ajungi aci - pensionară

C'o recompensă de ocară -

Ce trebuia să fii ce-ai fost:

A noastră cea dintâi artistă.

Puteai să fii telefonistă,

Sau și mai prost!”

(articolul “Aristizza Romanescu” – semnat Victor Bilciurescu – „Universul literar” - numărul din 20 octombrie 1929) 

 

În anii care au urmat, Aristizza Romanescu a rămas profesor de declamație la Conservatorul din București, unde a pregătit mari actrițe, precum Maria Ventura, Lucia Sturdza-Bulandra, Maria Filotti, Sonia Cluceru, Marioara Voiculescu ș.a. Aristizza Romanescu, a făcut parte din distribuția primului film românesc, “Independența României”, turnat în anii 1911-1912, producție în care a interpretat rolul unei surori de caritate.

Marea artistă, creatoarea a peste 600 de roluri, unele dintre ele la prima lor reprezentare pe o scenă din România (Geta din “Fântâna Blanduziei” de Vasile Alecsandri, Zoe din „O scrisoare pierdută” și Anca din “Năpasta” de I. L. Caragiale, Julieta din „Romeo și Julieta”, Desdemona din „Othello” și Ofelia din “Hamlet” de William Shakespeare, Luiza din „Intrigă și iubire” de Friedrich Schiller, Regina din „Ruy Blas”, Dona Sol din „Hernani” de Victor Hugo ș.a.) a murit în sărăcie, în 4 iunie 1918. A fost înmormântată în Cimitirul „Eternitatea” din Iași: “Se știe că refugiată la Iași, pe vremea războiului, marea noastră artistă venită acolo bolnavă, n’a reușit cu toată îngrijirea să împiedice o înrăutățire crescândă a boalei și a fost înmormântată acolo. Dintre colegii ei de odinioară nu se gândește nimeni să stăruie pentru aducerea rămășițelor ei în București, ceva mai aproape de scena pe care a îndrăgit-o mai mult și căreia i-a dat partea cea mai largă din sufletul ei.” (cf. articolului “Note biografice” – semnat Victor Bilciurescu – publicat în numărul din 20 octombrie 1929 al „Universului literar”)

Citește mai multe articole aici: Artiști aproape uitați

Citește mai mult... »

La un spriţ cu “Nenea Iancu Brezeanu”

Ion Iancu Brezeanu (n. 1 decembrie 1869 - d. 17 martie 1940) – sau “Nenea Iancu Brezeanu” cum îl numeau contemporanii - a fost actorul pe care iubitorii de teatru din prima jumătate a secolului trecut îl identificau cu personajele lui Caragiale: "Ipingescu" din "O noapte furtunoasă“, "Cetăţeanul turmentat" din "O scrisoare pierdută“ sau "Ion" din "Năpasta“ au fost rolurile memorabile interpretate în premieră de marele actor. 

Iancu Brezeanu în "Cetăţeanul turmentat" (stânga)
Iancu Brezeanu şi I.L.Caragiale - caricatură de pe coperta
 volumului autobiografic apărut în anul 1939
"Amintiri vinurile mele..." (dreapta)

Iancu Brezeanu a fost unul dintre marii boemi al societăţii bucureştene – celebru atât datorită marilor roluri jucate pe scena Teatrului Naţional cât şi datorită faptului că era un mare iubitor al vinului – dragoste care a prilejuit numeroase ironii şi butade în epocă. Dramaturgul Alexandru Davilla spunea, concentrând într-o singură frază cele două mari pasiuni ale actorului, teatrul şi vinul: “Brezeanu e ca vinul, cu cât se învecheşte cu atât e mai bun”. Societar al Teatrului Naţional din Bucureşti încă din stagiunea 1897-1898, a fost declarat societar pe viaţă al acestei instituţii în anul 1932. În seara zilei de 25 ianuarie 1935 “Nenea Iancu Brezeanu” a fost sărbătorit cu ocazia împlinirii a 50 de ani de carieră. Cu două zile înaintea acestui jubileu, revista “Ilustraţiunea Română” (în numărul din 23 ianuarie 1935) publica un interviu acordat de actorul Iancu Brezeanu:

“Iancu Brezeanu împlineşte 50 de ani de carieră în teatru. În această jumătate de secol, marele artist al Teatrului Naţional ne-a dat un strălucit exemplu de străduinţă, de viaţă şi de optimism educativ pentru toată lumea. E o personalitate viguroasă care a lăsat o dâră adâncă în evoluţia teatrului românesc. Cine va juca după el pe Cetăţeanul turmentat, pe Nae Ipingescu, pe Ion Nebunul sau pe dramaticul Şbilţ din Patima Roşie? Creaţiile bătrânului maestru ilustrează izvorul creaţiunii naţionale româneşti şi arta lui se trage din izvodul cusăturior de pe ia fetelor dela Râşnov şi din cântecul din frunză al haiducului din codrii Olteniei. Cei 50 de ani de teatru sărbătoriţi de Iancu Brezeanu sunt în istoria teatrului nostru cea mai elocventă pildă de geniu şi perseverenţă naţională. Însă Iancu Brezeanu, omul din toate zilele, eroul fără voie al unor volume întregi de anecdote şi spirite, aruncate în spinarea lui de toţi umoriştii şi autorii de reviste din Ţara Românească, pe acesta vrem să-l prezentăm astăzi cetitorilor nostri.

Iancu Brezeanu în anul 1897

Marele nostru actor locuieşte într’o casă bătrânească cu gardul peticit şi zidurile mâncate de lepra vremurilor, drept în gura pieţei “Matache Măcelaru" din zgomotoasa cale a Griviţei. Când deschizi portiţa, de lemn, dai de o ogradă largă, gospodărească, cu pământul bătătorit. Casa e căzuta în expropriere, aşa că nu li se permite actualilor proprietari să facă nici o îmbunătăţire, nici o reparaţie. Şi clădirea se ruinează încetul cu încetul, ca un biet bătrân bolnav, căruia nu-i mai poate folosi nici un remediu. Maestrul Brezeanu ne întâmpină cu caldură, amabil, vesel, să mai stăm câteva minute de vorbă. E mirat de proporţiile ce le-a luat sărbătorirea lui. El care credea ca lumea l-a uitat, că nimeni nu se mai gândeşte la “bătrânul nenea Iancu".

Iancu Brezeanu pe coperta revistei
"Cosînzeana" (19 octombrie 1913)

- E ceva extraordinar, nene! Pentru prima reprezentaţie s'au vândut toate biletele, ne spune el cu o umbră de bucurie în glas. Cred că o s'o dea şi pe-a doua. M'a luat lumea în braţe... Ştii ce zicea un scriitor? Ia ascultă: “E o comemorare care merită o ridicare în picioare". Aşa să fie?...

Nenea Iancu ne duce în iatacul fiului său, ale cărui mobile au rămas neschimbate de la moartea lui. E o odaie plină de fotografii şi flori, un pios altar în amintirea feciorului, care a pierit în floarea vârstei. Pe o policioară se mai găsesc un miel de cârpă, cu lâna smulsă, şi o scară de pompier minusculă, jucăriile micului Grigore Brezeanu. Maestrul s'a aşezat în fotoliul lui favorit şi ţinând pe genunchi bustul lui Grigorescu în rolul vrăjitoarei din “Înşir’te mărgărite” ne spune:

Iancu Brezeanu în
Şbilţ din "Patima roşie"

- E tare greu, am mai răzbit-o eu, nene! Am trăit cincizeci de ani de veşnice eforturi, de lupte cu invidia şi răutatea oamenilor. Nimeni nu m'a priceput şi toată lumea a căutat să mă răstoarne. Adevărat spunea Caragiale: “Două pacoste mari există pe lume: focul şi apa. Dar mai periculoasă e prostia..."

În acest timp, coana Lucreţia, harnica tovaraşe de viaţă a lui Nenea Iancu Brezeanu, a pregătit pe masa din sufragerie o sticlă de “bordeaux" vechi din viile Brătianu, fiindcă, vorba lui Nenea Iancu: “noi suntem brătienişti la vin!"

- Mie să-mi dai un pahar mai mare, strigă Nenea Iancu, şi ochii îi lucesc glumeţ, să simt ceva greu în mână... Aşa vine vorba că trei sferturi e apă şi numai l-am colorat cu vin... S'a dus vremea când, suflând în cafeaua neagră mă interpelau prietenii: “Nu mai sufla nene Iancule, că o faci marghiloman!...”

Iancu Brezeanu la  vârsta jubileului 
50 de ani de teatru (1935) 

- Care a fost primul rol, ce l-aţi jucat?

- Primul rol? Nici nu-mi aduc aminte!... Ba stai că a fost “Nae Ipingescu"... Să ţi-o povestesc, nene, pe asta, că-i bună. Era Caragiale director şi pe “Nae Ipingescu" din “O noapte furtunoasă” îl juca Iulian (era actor mare şi ăla, sireacu…). Numai ce într'o seară, vine Iulian să ceară 1000 de lei lui Caragiale. Erau bani, nu glumă, şi Caragiale refuză.

- Aşa, strigă, Iulian, “nu-mi dai miarul"? Nu mai joc în nici o piesă de-a ta.

Nenea Iancu Brezeanu în anul 1935
 depănându-şi amintirile

- Foarte bine, zise Caragiale, sună şi trimite să-l cheme pe domnul Brezeanu.

“Domnul Brezeanu" era pe-atunci în anul I la conservator.

- Mi-a dat să-l joc pe Ipingescu şi după reprezentaţie a venit Iulian la mine, m'a sărutat şi ne-am dus la “Albu şi Chirilă" (nişte negustori din Iaşi) de-am tras un chef până a doua zi dimineaţă. Aşa a fost debutul meu: botezat în vin. S'au schimbat vremurile, că azi a rămas numai renumele. Acum beau trei sferturi apă…

- Altă amintire, maestre?

- Amintiri, nene, amintiri! M'aţi omorât cu amintirile! Că eu îs ca CiLibi Moise, cum face unul o glumă o aruncă lumea în spinarea lui Nenea Iancu Brezeanu...

Paharele s'au golit Şi s'au umplut la loc de câteva ori. Obrajii lui Nenea lancu s'au îmbujorat puţin. Şi ne spune:

În "iatacul" fiului său - Grigore Brezeanu

- Dar să vă mai spun una: Era o reprezentaţie festivă, cu “Scrisoarea pierdută" la Naţional, că venise Mario Roque, profesorul de limbi romanice de la Sorbona. După ce-l joc eu pe “Cetăţeanul turmentat”, că eram în formă, mă chiamă Roque la el în lojă şi-mi spune într’o românească neaoşă ca a mea sau a dumitale, care ne-am născut aici:

- Vă felicit. Cunoşteam piesa dela Pompiliu Eliad. Dar abia acum am văzut-o. Vă mulţumesc, d-le Brezeanu, că mi-aţi dat ocazia să văd cea mai frumoasă creaţie din viaţa mea.

Dar eu, care eram lângă Enescu, directorul de scenă, îi spun:

- Enescule nene, ce-a spus dornnul, să rămâie. Că în teatru se cam schimbă lucrurile...

Sfertul nostru de oră a trecut de mult. Nenea Iancu e obosit. Ne retragem cu sufletul plin de vioiciunea acestui om, care din 67 ani de viaţa a închinat 50 pentru gloria teatrului românesc.”

Surse:

- Articolul “Cu ocaziu unui jubileu – De vorbă cu Iancu Brezeanu” – semnat “I.M.I.” – publicat în “Ilustraţiunea Română” din 23 ianuarie 1935

- Fotografiile: din articolul citat şi din volumul autobiografic “Iancu Brezeanu – Amintiri vinurile mele, pritocite de Gaby Michăilescu” – Editia a III-a - Editura ziarului “Universul” - 1939

Citește mai mult... »

Actori aproape uitați: Aurel Athanasescu

Aurel Athanasescu (n. 1886 – d. 1965) a fost unul dintre marii actori care au jucat pe scenele românești în prima jumătate a secolulul trecut. Absolvent al cursurilor de canto ale Academiei de muzică și artă dramatică înființat de Theodor M. Stoenescu și al Conservatorul de Artă Dramatică (clasa C. I. Nottara, 1907). A jucat în perioada interbelică pe scenele Teatrul Naţional din Bucureşti și ale Teatrul Naţional din Cluj; a colaborat cu trupele Teatrului Vesel și ale Teatrului Comoedia. Aurel Athanasescu a jucat în 1912 în prima producție cinematografică românească, filmul “Independența Românei” (în rolul lui Peneș Curcanul, alături de alți mari actori dintre care amintesc pe Constantin Nottara, Aristide Demetriade, Aristizza Romanescu, Agepsina Macri, Maria Ciucurescu, Sonia Cluceru, Maria Filotti, Elvira Popescu (Aurel Athanasescu a fost primul soț al actriței Elvira Popescu).

Aurel Athanasescu a rămas în memoria contemporanilor mai ales datorită rolurilor jucate în piesele scrise de I.L. Caragiale - rolul lui Chiriac din “O noapte furtunoasă” fiind probabil cel mai reprezentativ. Marele actor preciza într-un interviu acordat ziarului “Adevărul”, în anul 1937, cu ocazia inaugurării “Săptămânii festive Caragiale”, organizată de Teatrul Comoedia: “M'am născut cu eroii lui Caragiale, am trăit cu ei, i-am furat și i-am adus pe scenă. Rolul lui Chiriac mi-a intrat în sânge și sunt fericit, ori de câte ori am prilejul să îl joc. Cu atât mai mult cu cât, de data aceasta, ansamblul căruia îi aparțin este de proporții cu totul neobișnuite.” (“Adevèrul” – 5 octombrie 1937)

Aurel Athanasescu a intrat azi, nemeritat, în categoria “actorilor aproape uitați”. Tocmai de aceea voi încerca să readuc în memoria colectivă, în parte, povestea destinului acestui mare actor, ajutat fiind de informațiile menționate de F. O. Fosian în volumul “87 artiști bucureșteni din teatru, operă și revistă” (Editura Cultura poporului):

„Cine dintre acei care l'au văzut recent pe Aurel Athanasescu reapărând în rolul lui Chiriac din “O noapte furtunoasă", ar crede că-i un actor scos la pensie?... Treizeci ani de carieră, de cinstire a scenei românești, de muncă și de pasiune, au sburat ca un vis pentru acel care și azi e un pasionat al teatrului, al artei pe care a slujit-o cu devotament, cu abnegație. Bravo, nene Aurică!

Și acum, să-i urmărim cariera:

Era în anul 1903. Având voce frumoasă de bariton, după ce a terminat liceul, părinții l'au înscris la Academia de muzică și artă dramatică a regretatului Stoenescu (fostă pe str. Mircea Voda N.A.).

- Să te ții de treabă, i-a spus tatăl său, că de nu, te dau la cismărie sau la ceasornicărie.

În timp ce tatăl său îl știa la canto, Aurel Athanasescu urmează și clasa de dramă a maestrului Nottara.

- Când eram în anul trei de conservator - îmi spune d-sa – la producția de fine de an am dat replica tuturor elevilor Aristizzei Romanescu. Când a venit rândul meu să-mi recit bucata - preparasem Severo Torelli - Alexandru Davila, director pe atunci al Teatrului Național, fiind de față la producție și dându-și seama de valoarea mea din replicile susținute, m'a oprit să mai recit bucata, m'a chemat la el, și frecându-și nasul (era un tic al lui) mi-a spus că mă angajează la Teatrul Național, cu 80 de lei pe lună.

Acestea se petreceau în luna august a anului 1907. În toamna aceluiași

an, debutează în piesa “Curcanii" a lui Grigore Ventura, jucând rolul căpitanului Coroiu.

Aurel Athanasescu pe scena Teatrului Național
alături de Gheorghe Storin, Ion Manta și Maria Mohor

Când a intrat în teatru, d. Aurel Athanasescu avea mustață. Primind însă ordin să-l înlocuiască în rolul lui Galus din “Fântâna Blanduziei" pe d. Tony Bulandra, care se înzăpezise cu prilejul unui turneu undeva prin provincie, a fost nevoit să o radă.

- Davila - îmi spune d. Aurel Athanasescu evocând aceasta întâmplare - l'a adus pe Mahauer (notă: Pepi Machauer - peruchierul Teatrului Național) să mă “opereze”... Eu citeam rolul, Pepi tundea, iar Davila mă consola cu un discurs bine simțit.

De atunci, de câte ori pun mustăți false pentru scenă, mă emoționez atât de tare, că asud și mi se deslipesc.

În 1919 a fost detașat pe timp de un an la Teatrul Național din Cluj, unde a inaugurat stagiunea interpretând rolul titular din “Ovidiu” de Vasile Alexandri. Recent, d. Aurel Athanasescu a jucat pe scena Teatrului Comedia, unde a reapărut între altele în rolul lui Chiriac din “O noapte furtunoasă". A mai jucat cu succes în “Crai de toba" de dr. C. Colonas pe scena Teatrului Vesel.

Aurel Athanasescu (Lăpușneanu)
și Aglaia Metaxa (Rucsandra Doamna)
în piesa "Despot Vodă" (premiera în 17 mai 1956)

Pensionatul Aurel Athanasescu este chemat si azi să-și aducă aportul pe prima noastra scenă. La deschiderea stagiunii 1938-39, a apărut în rolul lui Tomșa din “Despot-Voda”, mai târziu în “Institutorii" și recent în “Fântâna Blanduziei". De asemenea a luat parte la inaugurarea Studioului Teatrului Național, jucând în “De-ale Carnavalului".”

Nunta Tatianei Athanasescu - fiica actorului
menționată în presa pariziană ("Excelsior" - stânga și
"Comoedia"- dreapta - 30 august 1935)

Aurel Athanasescu a fost primul soț al actriței Elvira Popescu, cu care a avut o fiică, Tatiana Cornelia (care s-a născut în 16 martie 1914 și s-a căsătorit în august 1935, la Paris, cu contele Guillaume Lecointre)

Surse:

- F. O Fosian - “87 artiști bucureșteni din teatru, operă și revistă” (Editura Cultura poporului)

- articolul “Înainte de premieră – interpreții comediilor lui Caragiale despre rolurile lor” – semnat “A.” – publicat în ziarul “Adevérul” – numărul din 5 octombrie 1937

Citește mai mult... »