DE IERI ȘI DE AZI: Traditii

Recomandări:

Se afișează postările cu eticheta Traditii. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Traditii. Afișați toate postările

De Sânziene (datini, tradiții, obiceiuri)

Ziua de 24 iunie este cea în care creștinii ortodocși cinstesc “Nașterea cinstitului, slăvitului Prooroc, Mergătorului înainte și Botezătorului Ioan”. Tot în această zi, îndeosebi în Moldova, este prăznuit “Sf. Mucenic Ioan cel Nou”, prilej cu care la Suceava - fosta capitală a Moldovei - atrage în fiecare an mii de pelerini veniți din toate colțurile țării pentru a se închina la moaștele Sfântului. 

 

O sărbătoare a iubirii

 
Sărbătoarea religioasă se suprapune cu o altă mare sărbătoare din calendarul popular: Sânzienele sau Drăgaica. O sărbătoare laică a iubirii și a fertilității, prilej pentru practicarea unor ritualuri de vindecare a bolilor, de aducere a ursitului și a belșugului în gospodărie. Sânzienele au probabil la origine sărbătorile romane de adorație a zeiței Diana (Santa Diana - Sân-Ziana). Alți etnologi susțin însă că sărbătoarea își are originea în străvechiul cult geto-dacic al Soarelui, sânzienele fiind reprezentate adeseori de traci înlănțuite într-o horă.
 
 

Citește mai mult... »

Pelerinaj interbelic la Suceava

În zilele acestea Suceava - fosta capitală a Moldovei - atrage din nou mii de pelerini veniți din toate colțurile țării pentru a se închina la moaștele Sfântului Ioan cel Nou și pentru a participa la procesiunea din ziua de Sânziene.Deși au trecut mai mult de 8 decenii de la relatarea din revista “Realitatea Ilustrată” (numărul din 9 iulie 1931) din care o să citez câteva fragmente în cele ce urmează, o să vedeți că schimbările, chiar dacă există, nu sunt chiar atât de profunde pe cât am fi tentați să credem:
 
Procesiune Suceava

La 24 iunie se serbează nașterea Sf. Ion, cu care ocazie credincioșii din nord-estul  țării și chiar din țările vecine, vin în mare pelerinaj la biserica Sf. Gheorghe din Suceava, unde se află moaștele făcătoare de minuni și vindecătoare de boli ale Sf. loan.


Procesiune 1931
Pelerini din anul 1931
 
Cu o săptămână înainte, credincioșii pleacă din ținuturile cele mai depărtate spre Suceava. Drumurile sunt blocate de căruțele lor, ce se țin lanț, venind din Hotin, din Nordul Bucovinei, din Sudul Moldovei, din Cehoslovacia și tocmai din Galiția. Unii fac pe jos peste 100 km., sosesc istoviți și cad în grădina publică, de-a lungul ulucilor orașului, umplu curțile bisericilor. Sunt bătrâni cari vin de la Putna sau dinspre Focșani pe jos, cu 20-40 lei în buzunar, uneori mâncând numai din pomană, ca să poată cumpăra lumânări și ulei sfințit cu acești bani.”

Citește mai mult... »

Poveste din Cadrilater: Femeile cu crucea pe frunte

“Din vrerea nestrămutată a lui Dumnezeu și prin puterea Armatei noastre, în anul 1913 ne-am mărit pământul țărei înspre miază-zi, de partea Dobrogei, încă cu o nouă țărișoară. Unii au numit acest ținut Cadrilater, patrulater, căci mai de mult, pe timpul stăpânirii Turcilor, Rușciucul, Şumla, Varna și Silistra, erau patru cetăți renumite, în jurul cărora s’au dat multe lupte înverșunate. Silistra, sau Drâstorul lui Mircea cel Bătrân, așezată pe Dunăre și locuită de Români, era așa de bine întărită că n’a putut fi luată niciodată de un inamic.” (din articolul “Țara nouă – Dobrogea sudică și Deliormanul” – G. Murgoci1913). 
 
Nu despre istoria Cadrilaterului va fi însă vorba în articolul selectat pentru voi din presa interbelică. În centru atenției vor fi aromânii strămutați de autoritățile române în Cadrilater, veniți de prin părțile Pindului după Primul război mondial. Și despre un obicei al acestora: acela de a-și tatua femeile cu o cruce în mijlocul frunții:

Aromâncă însemnată cu o cruce în frunte (stânga)
Mamă și fiică având însemnul creștin pe frunte (dreapta)

Citește mai mult... »

Ziua când joacă ielele

Zilele de Rusalii sunt sărbătorile care încheie ciclul marilor sărbători domneşti începute odată cu Floriile. Sunt trei zile de sărbătoare, fiecare dintre ele cu o altă semnificaţie:
Sâmbăta dinaintea Rusaliilor – numită Moşii cei mari, Moşii Rusaliior sau Moşii de vară – este una dintre cele mai importante momente ale cultului morţilor din calendarul popular.
Duminica de Rusalii, numită şi Duminica mare sau Duminica cinzecimii (fiind sărbătorită la 50 de zile dupa Paşti)  este ziua în care comunitatea creştină sărbătoreşte Pogorârea Sfântului Duh fiind considerată şi ziua de  naştere a bisericii.
Lunea de după Duminica Mare este cea a sărbătorii populare cu origini precreştine a Rusaliilor, timpul în care ielele sau rusaliile “joacă pe la puţuri, fântăni, cruci, răspântii, poiene” şi “fac răutăţi de tot felul pe lume”.

Loc în care se zice că "au jucat ielele"

Dansul ielelor
S-au păstrat până azi multe superstitii legate de Iele. Am selectat pentru voi câteva din studiul “Credințe și superstiții ale poporului român” publicat în anul 1914 de marele folclorist român Artur Gorovei:
“Verdeața pe unde au jucat ielele se topește ca și cum ar fi arsă de foc, apoi târziu tare răsare iarăși iarba în acel loc, de o frumusețe rară, dar nu o mănâncă nici un dobitoc.” (din zona Putnei);


"Dansul ielelor"

Ielele beau noaptea apă de prin fântâni și oricine va bea după dânsele, îl pocesc. De aceea cine va bea apă dimineața din vreo fântână, lasă în ea vreun semn de la sine, pentru ca poceala să cadă pe acel semn.” (din zona Prahovei);

Pe sub unii copaci crește un fel de iarbă mare; acolo au jucat ielele, și cei care calcă pe acel loc, i se moaie un picior sau o mână.” (din zona Sucevei);

Cine a văzut Ielele făcând hore noaptea prin poieni și cântând, dacă o va spune amuțește.” (din zona Muscelului);

Dacă te strigă cineva în această noapte să ieși afară, să nu ieși că te pocesc ielele.” (din zona Vâlcei)



Savatina, Margalina și Rujalina

Dar cine sunt ielele? Sunt “niște spirite femeiești, făcătoare de rele. Sunt așa de periculoase, încât nu este bine nici chiar pe nume a le chema. Pentru aceasta, obișnuit, ele se exprimă numai prin prenumele Ele sau Dânsele.” O să vă dezvălui totuși - înfruntând aceste pericole menționate de etnologul Tudor Pamfile în studiul Sărbătorile de vară la români” – numele celor trei iele: Savatina, Margalina (sau Magdalena) și Rujalina. Ele sunt fiicele lui Rusalim ÎmpăratulCele trei rele Iele călătoresc în zilele de Rusalii peste pământ. Ele “aleargă prin nori cu alai mare de vrăjitoare. Mulți români se jură că ar fi auzind răsunând prin văzduh muzica lor. Când se strâng la un loc, pornesc să joace ca niște nebune; pe acel loc toată verdeața se usucă.”



E un mare pericol să le privești dansul, pentru că “dânsele pocesc pe cei care le privesc jocul, luându-le gura, mijlocul, o mână sau un picior”. Tot ielele pot să pedepsească pe cei care le spionează orbindu-i, asurzindu-i sau dându-le diferite boli (epilepsie, boala copilului, nebunie…). 
 
 
Ielele “stau și împrejurul fântânilor și de aceea noaptea să nu se aducă apă de la vreo fântână, căci împrejurul lor joacă ielele și cel care va lua apă va fi luat de Iele”. Să se ferească de asemenea cel care “într-o călătorie  întâlnește vreun drum încrucișat. Să nu treacă prin răspântia lui, căci îl pocesc Ielele”Multe răutăți pot să facă Ielele. ”Viața omenească ar fi stat chiar în cumpănă dacă Dumnezeu n’ar fi lăsat cele patru buruieni ocrotitoare omului. Aceste sunt : avrămasca, cristineasca, leușteanul și odoleanul.”

Citește mai mult... »

Duminica Mare a Rusaliilor

Duminica Mare a Rusaliilor sau a Pogorârii Sfântului Duh, este sărbătoarea creștină care încheie ciclul Pascal. Ea se suprapune cu sărbătoarea populară a Rusaliilor și de aceea sunt foarte greu de diferențiat obiceiurile și practicile creștine de cele precreștine. Foarte multe din datinile acestei zile sunt în legătura cu cele din ziua premergătoare, a Moșilor de vară, sau cu sărbătoarea de a doua zi, RusaliileS-au păstrat până azi multe dintre obiceiurile și tradițiile populare legate de Duminica Mare. Am selectat pentru voi - din studiul “Sărbătorile de vară la români”, publicat în anul 1910 de marele etnolog și folclorist român Tudor Pamfile - descrierea câtorva dintre ele:

De Rusalii

“De cu sâmbătă seara flăcăii se duc pe la vii sau pe la păduri, unde taie nuiele mari și frumoase de tei. Aceste nuiele le duc acasă în spinare, pe greabănul cailor sau cu trăsurile (…). Cei care aduc pentru casa lor, cei ce cumpără sau dobândesc în dar, aceste ramuri, împodobesc întreaga gospodărie cu nuiele de tei. Rămurelele mici le pun pe la icoane și pe la corzile caselor, iar afară le pun pe la ferestre (între geamuri și zăbrele) și pe sub streașină. Mai toți pun și prin garduri, dar mai ales pe la țărușii porții. Teiul astfel pus, oriunde ar fi, rămâne acolo uitat.”

Poartă împodobită de Duminica Mare
Ramuri de tei se duc și la biserici: Rămurelele se așează înaintea icoanei Maicei Domnului sau nafurarului. După serviciul dumnezeesc, preotul ia câte o mlădiță mică și o dă fiecărui creștin care se perindează la anafură. Aceste mlădițe se păstrează apoi la icoanele din casă, întocmai ca salcia de Florii.” Despre aceste crenguțe de tei aduse în ziua de Duminica Mare de la biserică se crede că au puteri protectoare: “Teiul de Dumineca Mare este bun la multe. Când peste vară plouă cu piatră, este bine a se arunca afară câte o crenguță de tei uscat, cu credința că făcând astfel, piatra încetează. Alteori, cu aceleași crenguțe, este destul numai să se amenințe înspre partea de cer de unde vine ploaia cu piatră, ca aceasta să se risipească îndată.”

Împărțirea ramurilor de tei

În Țara Românească femeile duceau la biserică în Duminica Mare frunze de tei, de mure, de soc și de jaleș. Acestea erau lăsate acolo timp de trei săptămâni și erau aduse acasă în a treia duminică: “Aceste buruieni, cred și spun, că sunt bune pentru multe leacuri. Din ele se fac mai cu seama ceaiuri împotriva răgușelii și a junghiului provenit din răceală. Cu aceste plante se descântă și la boli, dar mai ales slujesc la vrăjile de dragoste.
Citește aici mai multe despre: Cântecele şi descântecele de dragoste


“Ca să fii ferit de furtișaguri și pierderi peste an, este bine ca cea dintâi plăcintă pe care o faci sâmbăta pentru a doua zi, pentru Duminica Mare ca s’o dai de pomană ori s’o mănânci în casă, să o pui la cuptor întâi și să o scoți pe urmă, să o rupi în trei părți și să o împarți la săraci. Astfel nu vei fi păgubit cu nimic”.
O altă credință populară legată de această zi este aceea că: “spre Duminica Mare, comorile bune, care ard numai pe la zile mari, își arată flacăra.” tradiție care se mai păstrează prin unele sate din Transilvania este aceea de a se face în ziua de Duminica Mare cununi de cununie “din spice de grâu curat și din felurite flori de câmp”. Acestea se duc la biserică “unde se păstrează apoi la icoane, pentru toate cununiile de peste an.
Cunună

Un obicei întâlnit prin părțile Muscelului era acela al “prinsului suratelor”: Cele două fete care vor “să se prindă surate” taie o ramură de măr dulce și apoi merg la o fântână împreună cu un flăcău. “Acolo, una se așează într’o parte și cealaltă în fața ei. Flăcăul le întreabă și ele răspund de trei ori:
- Dați surate pân’la moarte?
- Dăm surate pân’la moarte!
- De azi înainte sunteți surori?
- Suntem!
- De azi înainte să știţț: nu vă mai ziceți pe nume ci surate.
Apoi flăcăul le dă în mână crăcana de măr dulce, și apucând una de o ramură și alta de cealaltă, trag s’o spintece.”

La fântână

Tot în Duminica Mare, pentru că a doua zi încep Rusaliile, era obiceiul ca seara să se ungă tocurile ferestrelor și al ușilor cu usturoi și cu leuștean “spre a feri gospodăriile de duhurile necurate”. Pentru că începând de a doua zi “aceste duhuri se vor război în văzduh cu duhurile bune și din lupta lor va curge ploaie; de aceea se zice că Duminica Mare vine întotdeauna cu ploaie”.
 


Sursa informațiilor și a citatelor: studiul etnografic “Sărbătorile de vară la români” - semnat de Tudor Pamfile – publicat de Librăriile Socec&Co. în anul 1910

Citește mai mult... »

Moşii cei mari ai Rusaliilor

Zilele de Rusalii sunt sărbătorile care încheie ciclul marilor sărbători domnești începute odată cu Floriile. Sunt trei zile de sărbătoare, fiecare dintre ele cu o altă semnificație:

- Sâmbăta de dinaintea Duminicii Mari a Rusaliilor – numită Moșii cei mari, Moșii Rusaliior sau Moșii de vară – este una dintre cele mai importante momente ale cultului morţilor din calendarul popular;
Duminica de Rusalii, numită și Duminica mare sau Duminica cinzecimii (fiind sărbătorită la 50 de zile după Paști) este ziua în care comunitatea creștină sărbătorește Pogorârea Sfântului Duh, fiind considerată și ziua de  naștere a bisericii.
Lunea de după Duminica Mare este cea a sărbătorii populare cu origini precreștine a Rusaliilor, timpul în care ielele sau rusaliile “joacă pe la puțuri, fântâni, cruci, răspântii, poiene” și “fac răutăți de tot felul pe lume”.

Pomana

Citește mai mult... »

Credinţe legate de obiceiul înroşitului ouălor de Paşte

Deși preluat din vechile tradiții păgâne, obiceiul înroșitului ouălor este dedicat de creștini marii sărbători a Învierii Mântuitorului. De cele mai multe ori culoarea roșie a ouălor de Paște este asociată cu sângele lui Hristos iar obiceiul încondeierii ouălor este pus în legătură cu întâmplări trăite de Isus în Săptămâna Patimilor:

Ouă de Paști - 1934

Citește mai mult... »

Ouăle de Paşti – vechi obiceiuri şi credinţe din ţări europene

Despre diferitele credințe referitoare la începutul obiceiului înroșirii ouălor v-am povestit într-un articol anterior. Acum o să vă povestesc despre câteva obiceiuri legate de Oul de Paști – un simbol al creștinismului prezent în cultura multor popoare europene. Despre vechi obiceiuri întâlnite în câteva dintre țările Europei am găsit informații în lucrarea “Ouăle de Paști – studiu de folklor” de Artur Gorovei, volum apărut sub egida Academiei Române în anul 1937:



Citește mai mult... »

Duminica Floriilor (datini, credințe, superstiții)

De Florii eram siguri că vin, cad întotdeauna cu o săptămână înainte de Paști; dar de soare aproape că ne pierdusem nădejdea. Primăvara s'a lăsat așteptată ca o ibovnică învățată de femei cu nărav să nu dea buzna peste flăcăi: ‹‹Lasă-l să te aștepte și să crape fierea în el, că așa te va iubi mai mult!›› Ni-i dragă primăvara de-acum - nu pentru că zâmbește mai șăgalnic decât pe vremuri, dar pentru că ne-a lăsat să o dorim mai mult. Iarna a avut grijă să sosească de timpuriu și să zăbovească asemeni unui musafir prost crescut. Și-a fost o iarnă vai, nu încruntată ca un dictator, ci arțăgoasă ca o cumătră” – consemna reporterul Ion Pas în numărul din 8 aprilie 1928 al revistei “Realitatea ilustrată”. Și parcă atât de bine se potrivesc cuvintele lui astăzi, după atât de multe primăveri care au trecut peste noi.


Ziua de Florii este cea care deschide șirul marilor sărbători domnești din Săptămâna PatimilorÎn Duminica Floriilor, numită și Duminica Stâlparilor, se sfințesc prin rugăciune și stropire cu agheasmă ramuri înmugurite de salcie, care se împart mai apoi creștinilor. Ramurile de salcie amintesc de ramurile de finic și de măslin cu care a fost întâmpinat Mântuitorul la intrarea în Ierusalim. Aceasta nu este însă singura semnificație dată de popor ramurilor de salcie sfințite în duminica de Florii:

La cea piatră răzimată
Maica Sfântă-i supărată.
Vin trei îngeri și-o întreabă:
- Ce ești, Maică, supărată?
- Cum să nu fiu supărată,
Că cu ochii m’am uitat,
Pe Hristos cum l-or luat,
Mi l-or luat și mi l-or dus
La curțile lui Pilat,
Pe cruce de lemn l-or pus,
Cu sulița l-or străpuns,
Apă și sânge a curs.
Și-l luară și-l sburară,
Sus la cer îl ridicară.
Plânge Maica și se frânge
Și inima’i înoată’n sânge.

Luna fața și-a schimbat,
Soarele s’a’ntunecat!
Sălcioară,
Pleacă-ți vârful și te fă punte
Să trec,
Că mă înec.
Iară salcia și-a plecat vârful
Și s’a făcut punte
și a trecut Maica Domnului.
Și i-a zis:
- Să fii blagoslovită!
În ziua de Florii,
Să te ia toți oamenii prin mâini!

(……………….)

(Tudor Pamfile – studiul etnografic “Sărbătorile de toamnă și postul Crăciunului” – editura Librăriile Socec & Comp.1914)


Numeroase erau în alte timpuri ritualurile care se făceau în ziua de Florii. Câteva dintre acestea au fost inventariate de etnologul Arthur Gorovei și publicate în lucrarea Credințe și superstiții ale poporului român” (editura Librăriile Socec & comp., 1915):

În ziua de Florii se înghițesc mâțișoare sfinte spre a fi scutit de durerea de grumaz. Tot atunci se ating vitele cu mâțișoare sfințite, ca vitele peste an să fie înflorite, adică frumoase. Mâțișoarele se păstrează și vara, și la vreme de zloată, trăsnete și grindină se pune o crenguță din ele pe foc și se crede că fumul lor împrăștie zloata, trăsnetele și grindina. (Bucovina)

Mâțișoarele Floriilor nu e bine a le aduce în casă, ci a le pune sub streșina grajdului, și numai când tună și fulgeră a afuma casa cu ele, și apoi fulgerul nu va atinge acea casă. (Bucovina)

Cum va fi vremea în ziua de Florii, tot așa va fi și în ziua de Paști.

Mlădițele de lozie de la biserică în ziua de Florii nu se pun în casă, ci se lasă afară, sub streșina casei. (Preutești, Suceava)

Dacă ramurile de măr, vișin, etc. ce se pun în ziua de Sf. Varvara în oale cu apă vor înflori până în ziua de Florii, e semn de an bogat; iar de nu, e semn de an sărac. (Stânca, Iași)



Dacă fetele mari dau cu salcie pe păr în ziua Floriilor, le crește părul frumos (Catane, Dolj)

În ziua de Florii e bine ca să umbli încins cu o nuia de salcie de la biserică, ca să nu te doară șalele. (Vâlcea)

Salcie de la Florii făcută cercuri și pusă la icoane, e bună să se aprindă când fulgeră și trăsnește, și este cineva singur în casă. (Ciulnița, Ialomița)

Salcia se pune la ferești în ziua de Blagovistenie și în ziua de Florii. Salcia care ai pus-o să n’o arunci, ci s’o pui la icoană, că-i bună pentru spor la albine.

Din salcia de Florii se fac cercuri și se pune pe pomi, ca să dea roade mai multe. (Ciulnița, Ialomița)

De Florii

“Și astăzi copilașii, în Dumineca floriilor, se duc de dimineață la biserică, spre a-și încinge mijlocul cu ramuri de salcie tânără și fragedă. Și, an cu an, Duminici înflorite trec peste anii noștri, tineri și bătrâni, împărțind bucuriile după vârstă și după cum e omul așezat în viață.

„Vin floriile cu soare
Și soarele cu florii!"

spune graiul popular. Așa cântă și poetul inspirat. Soarele zilelor noastre e așteptat încă să răsară odată cu primăvara României. În așteptarea mult visatei primăveri se cere să muncim ca grijile mărunte, necazuri și amărăciuni, să nu mai facă noapte în sufletele noastre flămânde de pâinea bucuriei, de grâul înfrățirii.” (Leontin Iliescu – articolul Vin floriile cu soare” – publicat în numărul din 12 aprilie 1925 al revistei Universul literar”)


Puțină lume mai știe că în ziua de Florii se încheia în mod tradițional și viața Mărțișorului: “Obiceiul de a'și atârna fetele la gât în ziua de 1 Martie o monedă de aur, de argint sau vreun cinci parale găurit este în toată Țara Românească. În satul Bucești (Tecuci) fetele, după ce au purtat mărțișorul, se adună patru-cinci la un loc, la una care le e tuturor prietenă, în ziua de Florii, și din banii pe care i-au purtat la gât, cumpără portocale, cofeturi, zahăr, vin și petrec între ele. După aceasta se duc la horă. Din acest obicei, care de alminterea nu există pretutindeni, s'a născut și zicerea: La Florii se bea mărțișorul.” (Iuliu A. Zanne – Proverbele românilor”, vol. VI - editura Librăriile Socec & comp., 1901)


Citește mai mult... »

Dragostea și mătrăguna

În practicile magice românești de ieri, mătrăguna a ocupat întotdeauna un loc deosebit de important. Se credea despre ea că este o plantă cu virtuți magice – fiind aducătoare de noroc în dragoste și de prosperitate. În popor exista credința că mătrăguna strălucește noaptea ca și o perlă și - poeate tocmai de aceea - mătrăguna era considerată un simbol al feminității și al fertilității 
 
Mătrăguna
 
Mătrăguna (cunoscută și sub numele de Beladonă, Cireașa lupului, Doamna-codrului, Doamna-mare sau Iarba-codrului) crește prin locuri umbroase și înflorește în perioada iunie-iulie. Planta întreagă - dar mai cu seamă fructele ei - sunt deosebit de otrăvitoare, mătrăguna fiind probabil cea mai toxică dintre ierburile care cresc pe la noi, fapt ce a consacrat-o ca fiind o adevărată “iarbă a vieții și a morții”.
 
Citește mai mult... »

Nunta în vremea lui Caragea

Vă povesteam într-un alt articol despre galanteriile din vremea lui Vodă Caragea. Dar după "galanterii" urmează nunta, nu-i așa? Iar organizarea unei nunți în București pe la începutul secolului al XIX-lea “erea dandana mare”, după cum ne spune Ion P. Licherdopol în “Bucureștii”. 
 
Nuntă în București
Nuntă în secolul al XIX-lea
 
Așadar, după pețitul cu “colăcerii cu aldămaș” și după logodna cu “arhiereu, cu diaconi. cu preoți, cu cântăreți, cu lăutari și cu zaiafet toată noaptea până la luceafărul de zi” urma marele eveniment: nunta. Cu câteva zile înainte de nuntă, dacă mirele și mireasa erau din neam de boieri, se făcea “cherofilima”, o festivitate organizată la curtea domnească, unde tinerii logodnici erau duși cu alai “spre a săruta mâna lui Vodă și a Doamnei, cerându-le binecuvântarea”.

După obținerea binecuvântării, în timpul puținelor zile rămase până la nuntă mahalaua, se împodobea cu brazi drumul de la casa ginerelui până la cea a miresei. Cu o zi înainte de nuntă, “călțunăresele” - cucoanele cele mai alese dintre rudele ginerelui - plecau cu alai și cu daruri la casa miresei "în trăsuri înhămate cu armăsari de preț". Călțunăresele parfumau casa miresei cu “fum de odagiu” și o stropeau cu apă de trandafiri (semn al curățeniei). Aduceau pe o tavă de argint florile care urmau să împodobească cununile și dăruiau miresei peteală (semn al bogăției). Și aduceau bineînțeles tăvile încărcate cu daruri pentru mireasă: șaluri, giuvaeruri, stofe scumpe, bani, cofeturi. În tot timpul acesta lăutarii “ziceau din vioare și din gură vechiu cântec":  

"Astăzi cu fetele...
Mâine cu nevestele!”

Jupâniță din secolul al  XIX-lea

Toate femeile împleteau apoi cununile: “cruce întreagă pentru ginere și cruce jumătate pentru mireasă”. Urmau apoi jocurile, împreună cu feciorii de data asta, feciori care se adunau și ei la casa miresei: “ineluș-învârtecuș, de-a baba mija, de-a gaia, de-a cârpa”.  Ziua nu se putea încheia decât cu o horă mare și cu o petrecere care ținea toată noaptea, până în zori. Dimineața devreme începea cu adevărat... nunta. Mai întâi avea loc momentul “despărțeniei de părinți”. Miresele lăcrimau în acest moment iar lăutarii cântau:

“Taci, mireasă, nu mai plânge,
Căci la măta te-i mai duce
Când o face plopu pere
Și răchita vișinele…”

Nunta în vremea lui Caragea
Taraf de lăutari - secolul XIX

Cununia se celebra la prânz, la biserica parohiei din care era mireasa. După aceea, alaiul ducea mirii într-o trăsură împodobită cu flori și ramuri de brad la casa ginerelui, “cu așternuturi și cu zestre cu tot”. Trăsura era înconjurată de călăreți: flăcăi, rude și prieteni ai mirelui. La casa mirelui se organiza și marea petrecere. Petrecere care “la cei de jos, ținea trei zile, iar la boieri ținea șapte zile și șapte nopți, după legea Domnilor și a împăraților”. Mesele erau pline “cu zaharicale de la becerul Manolachi și cu cofeturi de la vestitul Pascu; cu vin de Drăgășani, cu pelin de Dealu Mare și cu vutca de vanilie și de cursă. Lăutari și horă toată noaptea, iar la ziuă se trimiteau nunii, socrii și nuntașii pe la casele lor cu lăutari”.

Adevărat grăit-a cronicarul: “Pe atunci nunta erea dandana mare!

Sursa: „Bucureștii” - Ion P. Licherdopol (1889)


Citește mai mult... »

Cântece și descântece de dragoste

Poate că vă amuză credința românilor în farmece, descântece și blesteme. Ea era prezentă însă în conștiința populară la începutul secolului al XX-lea – și persistă în lumea de azi. Se rosteau și atunci, ca și acum  “incantații” speciale pentru îndepărtarea vrăjilor sau pentru alungarea spiritelor rele. Folclorul românesc conține multe descântece de deochi, acesta fiind considerat în popor o boală indusă prin magie de o simplă uitătură invidioasă. Dar descântecele se fac și pentru aducerea dragostei, pentru sănătate, pentru… aducerea înapoi a bărbatului. Practic pentru orice situație ivită în viața există o soluție în lumea farmecelor și a descântecelor. (din articolul “Iubirea în farmece, cântece și…  descântece”).

Mă sculai,  mă spălai...

    Voi completa articolul menționat cu descrierea câtorva vrăji și descântece de dragoste. Nu a fost atât de simplu pe cât s-ar putea crede (o simplă căutare cu ajutorul d-lui Google vă va lămuri). O explicație am găsit într-o importantă culegere de folclor – “Materiale folkloristice” - apăruta în anul 1900 prin îngijirea lui Gr. G. Tocilescu – membru al Academiei Române:
 
    Culegerea acestui gen de literatură poporană e cea mai anevoioasă, din cauza numărului restrâns al celor ce sunt depositarii descântecelor și a vrăjilor. De obicei puține femei bătrâne mai știu a descânta și a vrăji; apoi ele au superstiția de a nu comunica cuiva vr’un descântec, de teamă ca nu cumva descântecul, o dată comunicat, să nu mai aibă tărie, și astfel meșterițele descântătoare sau doftoroaiele satelor să-și piardă meseria lucrativă.” 
 
    Asta era în anul 1900 și a mai trecut un veac de atunci… Din aceiași culegere de folclor am “cules” pentru voi descrierea câtorva descântece și vrăji. Doar pentru lectură…

Cu apă neîncepută...
Cu apă neîncepută...
     

Citește mai mult... »