Povești din Vâlcov – Veneţia României Mari de altădată

Ne vom continua azi călătoria prin România Mare de altădată - călătorie începută în insula Ada Kaleh și continuată în Turtucaia - orașul pictorilor. Vom vizita un orășel cu un farmec aparte, supranumit cândva Veneția Estului sau Veneția României.

Fotografii din Vâlcov
în revista "Oglinda Lumii" - numărul din 28 iunie 1926

 

Pentru a vă stârni curiozitatea o să vă spun doar că celebra revistă National Geografic a consacrat în anul 1939 un număr special Vâlcovului, pentru că despre aceasta localitate din fostul județ românesc Ismail este vorba (Vâlcovul de ieri este Vîlkovo de astăzi și este situat în regiunea ucraineană Odessa). Să redescoperim împreună, cu ajutorul reporterului Serafim Cadan și al revistei “Universul Literar”, această lume pestriță și plină de pitoresc, “cu veselii, tristeți, vrăjitori, țânțari inteligenți, lipoveni-francezi și cu... nudiști”, lumea Vâlcovului românesc de altădată:

 

"Gondolele" Vâlcovului și un pod peste canalul din Vâlcov (1939)

 
“Vâlcovul este, dacă se poate spune așa, format din trup și suflet. Trupul îl reprezintă însuși orășelul, înrămat în canaluri - „erichi", niște brazde cu apă, în lungul și latul lui, de unde îi vine și numele, din rusește: „vilca"- furculiță. Aceste canaluri, unele mici și altele mari, cum este Belgarodschi, care își mână apele prin tot orășelul, până la mare, sunt comorile și atracțiunile acestui colț de țară.

 

În noaptea clară, sub razele mioape ale lunei, plutind cu o lotcă pe acest canal, simți cum ți se topește inima, devii imaterial, te mângâie și te alintă o tăcere cu șoaptele sălciilor, te confunzi într'o taină dumnezeiască, fără început și sfârșit. O notă de cântec, rătăcită, înțeapă duios inima și vrei să plângi sau să râzi, ori să le faci pe amândouă deodată. Aici să vii îndrăgostit, că de nu, dragostea ți se va strecura, nechemată în sânge și vei suferi, vei căta în stele o iubită și, după câteva zile, ești cel mai bun om, blând, gingaș în gesturi, cu ochii mereu visători, cu un fragment de cântec pe buze, chiar dacă la școală, obiectul muzică ți-a fost decorat totdeauna cu indulgență, cu nota 5.”

Vâlcovul pe harta României Mari

(...) Vaporul, o autentică mătușică sgomotoasă, cu nărav, adică amatoare de popasuri, își încetinește mersul. Sirena behăie fals și cu toții amuțim și strângem geanta sau geamantanul, mai aproape. O pereche - el profesor dela Vâlcea și ea fată de oameni cuminți - aflată în luna de miere, de la Ismail, au stat și s'au tot privit ochi în ochi, pierduți și izolați. Acum se desprind, jenați, din brațe și întreabă:

- Ce s'a întâmplat?

- Vâlcov! răspund scurt, arătând pontonul, care parcă fuge spre noi.

- Vâlcov? Când a trecut vremea?

 

Canalul cherhanalelor și case din Vâlcov (1929)

Iată dragostea impertinentă, sfidătoare de timp, de pitoresc și de malurile minunate și sălbatice ale Dunării! Mă gândesc surâzând. Îndată ce ne obișnuim cu parfumul specific al locului - miroase apăsător a pește - ne îndreptăm spre o clădire așezată la malul Dunării și înconjurată de un canal. Drumul de aci pleacă spre ulița principală. (...) Găsesc trotuare; trotuare asphaltate, curate și bune. S'a pornit pe linia înfăptuirilor. S'au făcut podețe cimentate. Din punct de vedere pitoresc, Vâlcovul pierde. Din punct de vedere uman, câștigă. Aici, pe timpuri, era noroi sau praf și bieții lipoveni se luptau cu aceste două rele, după anotimp. Podețele însă se cuveneau a fi făcute după modelul unuia aflător în Cișmigiu, unde barele, deși din piatră, dau impresia unor crengi de pom împletite. 

Seara se lasă tăcută, prea caldă, misterioasă. Vine o noapte ca în tropice, cu sgomote ciudate, foșnitoare. Bănui apropierea fiarelor; presimți clănțănitul dinților; regreți că nu te afli acasă, la tine, în siguranță, visând la stele și respirând parfumul florilor darnice din grădină. Deodată, prin ramurile sălciilor, posomorâte, unde bănuiai ascunse maimuțe sau un boa, explodează fără sgomot, pumni de lumină și întunericul fuge rușinat, la braț cu toate vedeniile: Vâlcov cu electrică!“

Citește mai mult... »

Mici meseriaşi de altădată

O notă caracteristică a străzilor bucureștene din perioada anilor ‘30 o reprezenta comerțul ambulant. Pe oriunde te învârteai, din centrul luxos și până în îndepărtatele mahalale ale orașului, întâlneai “olteni” îmbrăcați cu cămăși lungi și albe, “moți” cu tot felul de obiecte și de farfurii din tinichea, “bulgari” și “turci” care îți ofereau bragă, înghețată sau alviță. Mai erau “evreii” cu joben negru și cu pantofi de lac, cumpărători de haine vechi și “țiganii” care te îmbiau la tot pasul cu “porumbelul fierbinte” sau cu “floricele de porumb”. Dar ce nu găseai pe străzile Bucureștiului…

 

Din lumea străzilor bucureștene nu puteau lipsi micii meseriași și zilierii, care își ofereau serviciile în "locurile de adunare" – adevărate burse ale locurilor de muncă - știute de toți bucureștenii. Cele din Piața Mare (Piața Bibescu Vodă) sau din grădina bisericii Sf. Gheorghe erau doar două dintre ele. O lume pestriță și gălăgioasă alcătuita din cizmari, tinichigii, tâmplari, coșari sau spoitorese așteptau aici ofertele de “lucru pentru o zi”.

"Bursa locurilor de muncă"

“O lume pestriță la port și la vorbă, un mozaic de transilvăneni, bucovineni și regățeni înfrățiți în nevoi, în fața vârtejului amețitor al Capitalei care râde și plânge, al Capitalei luminilor orbitoare, al luxului, al risipei, al sărăciei și al mizeriilor de cea mai sfâșietoare speță. De aceea, această lume de oameni nevoiași, are o înfățișare ciudată: fețe triste, ostenite, cu priviri nostalgic rătăcite în zare așteptând ceva care nu mai vine; oameni cu gândul dus departe, în satul din care au dezertat în lupta aprigă a vieței; frunți încrețite pe care doar glumele celor ce au bătătorit orașele cât le mai luminează. Așteaptă cu toții, sub cerul liber, ca într’o imensă sală de așteptare a unei gări în care pasagerii de clasa a treia, cu desagi și bagaje, așteaptă un tren care nu mai vine…” (articolul “În lumea celor mici” – “Ilustrațiunea Română” din 24 octombrie 1929).

“Pe străzile Capitalei noastre, care este în același timp punct de încrucișare a științei occidentale cu moravurile Orientului, desigur că nu poate fi vorba de meserii de artă, pe trotuar. Întâlnim adesea, în amurg și noaptea la lumina palidă a felinarelor de gaz, obiecte de tâmplărie și chiar de sculptură. Măsuțele şi scaunele pentru diferite scopuri - măsuțe de joc de cărți, de șah, de ceai, busturile din ghips cu reflexe de marmură ale lui Napoleon și Mihai Viteazul, fug de lumina zilei, ca iluzia să fie mai completă, iar cumpărătorul să fie mai ispitit a cumpăra “opera de artă”.

În aşteptarea unui "angajator"

Cizmarul însă, care nu are a se teme de nimic, deoarece cu puțină sfoară ceruită, un ac, o sulă, un lighean de apă, unde se moaie curelele de transmisie care vor deveni pingele, corespunde unei necesități urgente, el stă cu “atelierul” - o ladă răsturnată și un scăunel – la colț de stradă sub un copac pe maidan, sau alături de prăvălioara pe rotițe a unui vânzător de fructe și legume. Clienții cizmarului sunt oameni tot atât de nevoiași ca și el: mici slujbași pe la autorități, oameni de serviciu, vânzători de prăvălie al căror timp liber nu depășește răstimpul de la serviciu până acasă. Pe drum, adăstând un sfert sau o jumătate de oră, ei și-au îndreptat tocurile, și-au reparat pingelele, și-au cusut vreo ruptură la ghetele care se înnoiesc o dată la doi ani, de Paști.

Cizmar

Tinichigii se văd mai rar; desi nu lucrează în stradă ci în vreun subsol sau magazie de scânduri vechi, marfa tot pe stradă şi-o vând ca şi geamgii. Un lighian, un făraş, un cazan, o cursă de şoareci, un grătar, sunt obiecte care fac trebuinţă mare şi lipsesc aproape întotdeauna din gospodărie, mai cu seamă când e urgentă nevoie de asemenea lucruri. Iar tinichigiul care se urcă pe acoperiş să puie un petec de tablă pe locul ruginit de unde la zile de ploaie picură'n casă, el poate fi văzut în fiecare dimineaţă trecând drumul spre piaţă, în mâna stână cu toate uneltele: cleştele, ciocanul, cuiele, cositorul, vârâte într’o paporniţă de papură naţională, specifică “operă de artă”. Un călător străin în trecere prin Bucureşti s’ar putea întreba:

- Şi găsesc asemenea meseriaşi de lucru? Ei nu prezintă nici o garanţie…”

 

Coșar

 

Garanţie prea multă nu prezintă desigur, dar au o sănătoasă poftă de mâncare şi o familie de întreţinut. Pe umă nici nu e în interesul ordinei sociale ca obiectele să nu se strice niciodată; cu cât munca e mai “pirpirie” cu atât au şi meseriaşii mai mult de lucru.

Tinichigiu

Fără a fi într’un număr prea mare, coşarii care se poartă într’un costum de mare spectacol, având cu negreala obrazului şi cercurile cu ţepi din jurul braţului înfăţişarea de veniţi din Infern sau de la Opera Mare, au de lucru de două ori pe an: toamna şi primăvara. Iarna şi vara, acolo unde n'au lucrat coşarii, vor fi cu siguranţă chemaţi pompierii, care sunt ceva mai costisitori şi mai siniştri.

Coşari

Sclavia - cine nu ştie – s’a desfiinţat de mult în afară de a femeii de serviciu. Dar de cele mai multe ori omenia stăpânilor de sclave e atât de mare că sclavele nu bagă de seamă situaţia lor reală. Nu există în ţara noastră o legislaţie de ocrotire a salariaţilor casnici; ori de câte ori s'a legiferat vreo dispoziţie în favoarea muncitorilor, s'a adăogat “cu excepţia salariaţilor casnici". 

 

Totuşi numărul servitorilor şi a servitoarelor care descind în fiecare săptămână în gara Capitalei, venind din Basarabia, Bucovina şi mai cu seamă din Ardeal, e atât de ridicat, că alături de oficiile de plasare ale autorităţilor mai lucrează numeroşi plasatori clandestini - şi însăşi strada şi grădina publică, unde cucoanele vin să-şi aleagă slujnicile. Grădina bisericii Sf. Gheorghe a fost multă vreme un “obor” de fete şi de femei de casă, bine cunoscut de toate bucureştencele.

Spoitorese

Mult mai vesele sunt “chivuţele", spoitoarele, care adastă în cârduri oacheşe, cu bidineaua ridicată'n sus, pe umăr, mult de-asupra capului ca un steag şi o firmă. Nu le place munca ne'ntreruptă, plătită lunar şi într'un fel au dreptate, căci nu place nimănui. Se mulţumesc cu puţin, ca să aibe satisfacţia atât de omenească de a munci puţin. Şi aşa se face că “chivuţele" sunt totdeauna vesele iar “climatul" lor sufletesc atât de înrudit cu al cuconiţelor care le angajează. Dar muşterii nu se'nghesuie totdeauna după astfel de disponibile meserii, tocmai pentru că ştiu că le găsesc oricând. În adăstarea lucrului, bărbaţii şi femeile recurg la derivaţii sufleteşti, care nu se deosebesc întru nimic de ale bucureştenilor culţi şi avuţi.

Cucoana verifică
 actele chivuţei

Chivuţele, servitoarele, stau de taifas şi clevetesc întocmai ca doamnele din lumea mare. Cizmarii, tinichigii, tâmplarii, coşarii pun la cale un joc de cărţi, care poate să ţie toată ziua, sau o rişcă – pajura sau capul unei monede aruncate în sus din care se trag uneori bătăi din glumă precum şi alte îndemânări, mai puţin recomandabile: mânuirea clandestină a unei perechi de cărţi ascunse în mânecă şi zvârlirea monedei astfel ca să cadă figura sau capul, după voie şi fără greş. Uneori se alcătuieşte, sub un gard sau la un grilaj, câte o “bibliotecă" orală. Un meseriaş care ştie carte citeşte celorlalţi ciuciţi în jur, ultimele evenimente de la Liga Naţiunilor sau procesul averii dobândite de un fost ministru.”

Tăietorii de lemne

Sursa: articolul “Toate meseriile pe stradă” – publicat în revista “Realitatea Ilustrată” - numărul din 20 noiembrie 1935 – citit din colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștilor

Citește mai mult... »

Fete de vânzare

O zi de mai a anului 1935. În piața Gării de Est din București hărmălaie mare: un grup de rromi, “unii mai tineri, alții mai bătrâni, cu plete și bărbi mari, și câteva țigănci svăpăiate” se certau, când pe țigănește când pe românește, cu comisarul gării. În tărăboiul general nimerește reporterul revistei “Realitatea Ilustrată” - Alex F. Mihail  care - intuind “că e rost de un subiect interesant” - se oferă să întocmească “un act” de care gălăgioasele personaje aveau nevoie. Care a fost urmarea? O să vă povestească chiar reporterul:

 

Fete de vânzare - 1935

 

Citește mai mult... »

Povestea ilustrată a unui lustragiu interbelic

Lustragiii erau o prezența cotidiană a Bucureștiului interbelic. Prezenți în aproape toate intersecțiile importante, înarmați cu scaune pentru clienți și cu nelipsita lădiță în care înghesuiau creme de ghete, ceară, perii și cârpe, lustragiii – sau văcsuitorii de ghete cum li se mai spunea - își așteptau mușteriii. Unul dintre acești anonimi ai străzii era Vasile – un micuț în vârstă de numai 6 ani – un copil care imediat după răsăritul soarelui își lua lădița și cutia de conserve care-i servea drept scaun și pornea grăbit spre centrul Capitalei. L-a descoperit Grossaru – fotograf al săptămânalului “Realitatea Ilustrată” – și i-a dedicat o întreagă pagină în numărul din 22 septembrie 1937 al revistei:

 

Imediat după răsăritul soarelui, Vasile își ia lădița
și cutia de conserve care-i servește drept scaun,
și pornește spre centrul Capitalei.

“Cine mai dă atenție micilor văcsuitori de ghete, pe care îi poți întâlni la fiecare pas, mai ales prin centrul Bucureștilor! Totuși reporterul nostru fotograf a fost uimit într-o zi, trecând pe Bulevardul Brătianu, de privirea vioaie a micului lustragiu pe care-l înfățișează fotografiile noastre, și care la vârsta lui - are numai 6 ani! - își îndeplinește meseria cu un talent și o dexteritate invidiată poate de mulți lucrători mai în vârstă. Muncește sărmanul de la 6 dimineața până pe la 5 după amiază, văcsuind conștiincios pantofii îmbibați de praful străzilor; în timpul prânzului - când străzile sunt pustii - șterge de praf automobilele de prin stații, iar seara, ca să-l ajute pe tatăl său care mai mult este șomeur decât are de lucru, vinde și ziare.

 

Vasile - lustragiul de 6 ani

Sărman copil, ce va deveni oare peste 20-30 de anii? Poate vreun magnat al cremei de ghete! Dar cine-i va ierta oare lipsa totală de cultură? Căci la vârsta la care majoritatea copiilor abia dacă știu cât fac 2 x 2, el trebuie să-și câștige singur existența, ba să-și ajute chiar și părinții. Totuși, nimic nu este imposibil pe lumea asta...”.

 

Stânga: Micul lustragiu bate cu peria în lădiță
pentru a atrage atenția trecătorilor

Dreapta: Numai când se ivește vreun client mai inimos 

care-i dă mai mult decât taxa obișnuită pentru lustruit,

  își permite și Vasile luxul să-și cumpere

 un porumb fiert de 2 lei!

 

 

Stânga: L-a convins! Scuipă voinicește în perie și începe să lucreze...

Dreapta: În timpul prânzului, când străzile sunt pustii,Vasile șterge praful
de pe mașinile din stații și câștigă și astfel câțiva lei.

 

Câștigul este pus la păstrare în... 

casa de bani, care nu este altceva 

decât o cutie goală de chibrituri.

 

Sursa: săptămânalul “Realitatea Ilustrată”  – numărul din 22 septembrie 1937 – fotografii realizate de Grossaru

Citește mai mult... »

Gospodăriile de azi (imaginate de românii de ieri)

Un articol publicat acum câtva timp pe blog, “Un interviu din 1931 cu un bunic al zilelor noastre”, ne dezvăluia cum își imagina un reporter din anul 1931 că va arata Bucureştiul începutului de secolului XXI: o lume a zgârie norilor, a metroului și a avioanelor particulare, a televiziunii și a telefoanelor mobile.

 

Un alt articol publicat în revista “Realitatea Ilustrată” (numărul din 8 iunie 1929) ne arată cum își imagina un alt ziarist interbelic că va arăta lumea noastră, a celor de azi: o lume în care toate obligațiile casnice vor fi preluate de o mulțime de mașinării inteligente (dar și o lume din care nu va dispărea încă complet... bacșișul). Vă las pe voi să descoperiți dacă reporterul interbelic s-a înșelat sau nu în previziunile sale:

Citește mai mult... »

Întâmplări de demult

O sa vă spun astăzi câteva întâmplări din vremurile de demult, istorii citite în numerele publicate în primăvara anului 1894 ale revistei „Vatra: Foaie ilustrată pentru familie” (revistă publicată sub ilustra direcțiune a scriitorilor I. Slavici, I.L. Caragiale și G. Coșbuc):

GRAȚIEREA  OSÂNDIȚILOR  ÎN  VEACURILE  TRECUTE

"Domnii noştri aveau un obicei frumos de a graţia pe osândiţi. La lăsata secului de postul Paștelor - mai târziu în Dumineca cea din urmă a carnavalului - Vodă primea o visită solemnă, apoi oprea la masă pe boieri, pe episcop şi pe rudele sale. Punându-se la masă, înainte de a începe să mânânce, Mitropolitul zicea «Tatăl-nostru» şi boierii stăteau în picioare. Când ajungea Mitropolitul la  «iartă-ne nouă greşelile noastre, cum iertăm şi noi greşiţilor noştri» se făcea tăcere şi logofătul dreptăţii (ministrul justiţiei) începea să citească de pe o listă numele osândiţilor şi ruga pe Vodă să le ierte osânda ori să le-o uşureze. Atunci Vodă se întorcea spre logofăt: «Iertat să fie din partea mea, ca să mă ierte Dumnezeu» şi întorcându-se spre Mitropolit şi spre boieri: «Prea Sfinte şi voi cinstiţi bioeri, rog pe Dumnezeu să vă ţie, ca să vă am totdeauna ajutor la asemenea faceri de bine!» Apoi se puneau la masă. A doua zi logofătul înştiinţa pe osândiţii care erau iertaţi."

Primăvară

Citește mai mult... »

Călători fără odihnă pe drumul Siberiei

Deși am putea fi tentați să credem să credem că deportările românilor în Siberia au fost o formă a represiunii politice puse în practică de autoritățile sovietice începând cu anii celui de Al Doilea Război Mondial, adevărul istoric ne spune altceva. Cu două decenii mai înainte zeci de mii de români din Transnistria au avut parte de “binefacerile” colectivizărilor forţate. Începând chiar din primii ani de după instalarea puterii sovietice, cei care s-au opus au fost deportați în îndepărtata și înfrigurata Siberie. Chiar și în timpul regimului țarist, în timpul Primului Război Mondial, mii de români au fost puși fără voie pe drumul pribegiei către îndepărtatele tărâmuri înghețate.

Vă voi spune în continuare povestea lui Ilie Veștemean din Cacova și a lui Andrei Moga din Sibiel, doi ciobani ardeleni a căror aventură tragică a început în cele dintâi zile ale Primului Război Mondial:

“Cei doi săteni au plecat în primăvara anului 1914 cu oile lor în Rusia. În comunele lor nu se aflau pășuni și conform unei vechi tradiții a oierilor din ținuturile Sibiului s'au îndreptat spre ținuturile mănoase, cu iarbă grasă, ale Caucazului. Acolo nu se aflau nici “boactărul" ungur, nici “cătanele împăratului" și își puteau vedea liniștiți de meserie. De cum au trecut însă granița Rusiei cu cele o mie de oi, a izbucnit războiul. În dreptul Varșoviei, cei doi oieri români au fost înconjurați de o trupă de cazaci și duși la stăpânire. Aici un ofițer bărbos, cu mustățile până la epoleții încărcați de aur, a spus scurt:

Cimitir de prizonieri în Siberia

- Spioni! Siberia!

Fără altă judecată, bieții oieri români s'au pomenit pentru trei luni închiși în cazematele înspăimântătoarei fortărețe a Varșoviei, așteptând să se formeze convoiul pentru Siberia.

- Ce fac oile noastre? – întrebau mereu cei doi bieți martiri.

Spuneau cătanele că le păstrează până se gată bătaia. În realitate oile fuseseră vândute cu preț bun de cei care îi arestaseră serviciului de aprovizionare al armatei. Și cu speranța că oile se află în pază bună, cei doi români au făcut tragicul drum spre Siberia pe jos, mânați din urmă de loviturile cazacilor. 

                             Citește și: Mărturii din Transnistria

Ar fi prea lung să povestim aici nenumăratele suferințe ale celor doi oieri pe acest drum care a durat mai mult de opt luni de zile prin ținuturile înghețate ale nordului. E suficient să spunem că din 1800 de condamnați au ajuns în lagărul Varoslawska numai 450 de oameni, restul căzând pe drum din pricina frigului, oboselii, bătăilor și foamei. Aici, la Varoslawska, Veștemean și Moga au găsit mai bine de 500 de români, în majoritatea lor oieri, stabiliți de mai multă vreme în Rusia și care din pricina războiului au suferit aceiași soartă ca și eroii noștri. Toți se aflau internați în lagărul de la Varoslawska pentru aceiași vină, imaginară: spionaj. În fruntea lor se afla părintele Valeriu Coltor din Făget, pe care evenimentele îl surprinseseră la un frate al său din Odesa. Cum s'a declarat războiul a și fost arestat și trimis în Siberia ca spion.

Ilie Veștemean

Timp de trei ani românii din lagărul de la Varoslawska au suferit cele mai cumplite privațiuni. Atunci când toate speranțele păreau pierdute, a ajuns până acolo vestea că în întreaga Rusie a început revoluția. Apoi știrile s'au succedat cu o rapiditate de nemaivăzut. S-a încheiat armistițiul cu nemții, “tătucul” nu mai era și soldații se socoteau mai mari decât ofițerii. Într'o bună dimineață, lagărul a rămas fără santinele, fără corp de gardă. Soldații plecaseră, care încotro, lăsând prizonierii de capul lor, să se descurce cum or putea mai bine. Abia atunci sau ivit razele speranței. Fiecare a încercat să se gândească la ziua fericită când se va vedea acasă, în sătucul de la poalele munților. Sub comanda preotului Coltor, cei 500 de români din lagăr au format o trupă bine înarmată, cu armele lăsate de rușii dispăruți, și au pornit spre casă urmând mereu drumul indicat de “Calea robilor", tot așa cum se orientau în urmă cu 500 de ani strămoșii lor luați robi de tătari. Știau că îi așteaptă primejdii mari, dar cu orice preț trebuiau să scape din infernul Siberiei.

Andrei Moga

Au călătorit astfel timp de două luni prin pădurile nesfârșite, până ce au ajuns în apropierea orașului Irkutzk. Acesta era centrul rezistenței trupelor albe și bună parte dintre români sau alăturat acestor trupe ce combăteau bandele bolșevice. Alții, cu părintele Coltor, au plecat mai departe spre casă. Printre ei se aflau Veștemean și Moga, care-și lăsaseră acasă nevestele tinere cu copii și ardeau de dorul lor. Dar numai după trei zile au întâlnit trupele roșii. O scurtă bătălie, în cursul căreia Moga a fost rănit grav și părintele Coltor a murit. Ceata românilor a fost capturată. De astă dată în mâna trupelor roșii, au fost îndreptați spre regiunile cele mai de nord ale Siberiei, în insulele Albert, unde se găsesc minele de plumb. Una din insule, cu numele de Soratim, cuprindea lagărul românilor. La început se aflau aici aproximativ 5.000 de români, foști prizonieri de război, dar peste câțiva ani au început să sosească lungi convoaie compuse din bieți români ai “Republicei Moldovenești" de peste Nistru, care erau ridicați peste noapte, încărcați în furgoane și transportați în îndepărtata Siberie. 

Astăzi se află în insula Soratim din regiunea semi-polară, la 78 de grade latitudine, o colonie de 15.000 de români care s'au organizat și trăiesc cum pot, în înfiorătorul deșert de gheață, asteptând prilejul unei evadări. Acest prilej l-au găsit Veștemean și Moga când o balenieră a ancorat rătăcită în micul golf al insulei. Cei doi oieri găsiseră mult aur într’o mină părăsită, cu ajutorul acestui aur au convins echipajul suedez și ascunși în cala corabiei sub pieile de focă au izbutit să evadeze din insulă. Asta se întâmpla în anul 1933.

De atunci, timp de patru ani, au cutreierat lumea, căutând să ajungă acasă. Au străbătut, ascunși în burdufe, pe cămile, marele deșert al Mongoliei. Au trecut prin platoul Tibetului și au coborât în India, pe coasta Himalayei, cel mai înalt munte din lume. Toate aventurile prin care au trecut cei doi români ar putea umple paginile unui volum, cu o acțiune din cele mai senzaționale. Destul să spunem că grație consulului României din Calcuta, un englez bogat și milos, au fost repatriați.

- Și acum încotro?

Fețele celor doi se întunecă. Apoi Veștemean ne răspunde cu glas trist:

- Am fost bogați altădată. Acum suntem săraci și singuri.

Moga oftează și el și apoi spune:

- Da! Oile ne-au pierit, aurul l-am cheltuit. În sat nu se mai află nimeni de-al nostru. Nevasta lui Veștemean a murit. Pe-a mea am găsit-o măritată, cu copii mari de la altul. Plecăm mai departe! Unde? Dumnezeu știe! Asta a fost pesemne voia Lui, să rămânem călători fără odihnă. După ce ne-au mulțumit frumos, cei doi “călători fără odihnă" s'au ridicat și au plecat. După câteva minute siluetele lor bizare s'au pierdut în mulțimea pestriță adunată la târgul de vineri.”

Citește și: Nistrul – al doilea Styx

Sursa: articolul “Suferințele unor români în Siberia” – publicat în revista “Ilustrațiunea Română” - numărul din 31 august 1938

Citește mai mult... »