Ne vom continua azi călătoria prin România Mare de altădată - călătorie începută în insula Ada Kaleh și continuată în Turtucaia - orașul pictorilor. Vom vizita un orășel cu un farmec aparte,
supranumit cândva Veneția Estului sau Veneția României.
Pentru a
vă stârni curiozitatea o să vă spun doar că
celebra revistă National Geografic a consacrat
în anul 1939 un număr special Vâlcovului, pentru că despre
aceasta localitate din fostul județ românesc Ismail este vorba (Vâlcovul
de ieri este Vîlkovo de astăzi și este situat în regiunea ucraineană Odessa).
Să redescoperim împreună, cu ajutorul reporterului Serafim Cadan și al revistei “Universul Literar”, această
lume pestriță și plină de pitoresc, “cu veselii, tristeți, vrăjitori, țânțari
inteligenți, lipoveni-francezi și cu... nudiști”, lumea Vâlcovului românesc
de altădată:
"Gondolele" Vâlcovului și un pod peste canalul din Vâlcov (1939) |
“Vâlcovul este, dacă se poate spune așa, format din trup și suflet. Trupul îl reprezintă însuși orășelul, înrămat în canaluri - „erichi", niște brazde cu apă, în lungul și latul lui, de unde îi vine și numele, din rusește: „vilca"- furculiță. Aceste canaluri, unele mici și altele mari, cum este Belgarodschi, care își mână apele prin tot orășelul, până la mare, sunt comorile și atracțiunile acestui colț de țară.
În noaptea clară, sub razele mioape ale lunei, plutind cu o lotcă pe acest canal, simți cum ți se topește inima, devii imaterial, te mângâie și te alintă o tăcere cu șoaptele sălciilor, te confunzi într'o taină dumnezeiască, fără început și sfârșit. O notă de cântec, rătăcită, înțeapă duios inima și vrei să plângi sau să râzi, ori să le faci pe amândouă deodată. Aici să vii îndrăgostit, că de nu, dragostea ți se va strecura, nechemată în sânge și vei suferi, vei căta în stele o iubită și, după câteva zile, ești cel mai bun om, blând, gingaș în gesturi, cu ochii mereu visători, cu un fragment de cântec pe buze, chiar dacă la școală, obiectul muzică ți-a fost decorat totdeauna cu indulgență, cu nota 5.”
Vâlcovul pe harta României Mari |
(...) Vaporul, o autentică mătușică sgomotoasă, cu nărav, adică amatoare de popasuri, își încetinește mersul. Sirena behăie fals și cu toții amuțim și strângem geanta sau geamantanul, mai aproape. O pereche - el profesor dela Vâlcea și ea fată de oameni cuminți - aflată în luna de miere, de la Ismail, au stat și s'au tot privit ochi în ochi, pierduți și izolați. Acum se desprind, jenați, din brațe și întreabă:
- Ce s'a întâmplat?
- Vâlcov! răspund scurt, arătând pontonul, care parcă fuge spre noi.
- Vâlcov? Când a trecut vremea?
Canalul cherhanalelor și case din Vâlcov (1929) |
Iată dragostea impertinentă, sfidătoare de timp, de
pitoresc și de malurile minunate și sălbatice ale Dunării! Mă gândesc
surâzând. Îndată ce ne obișnuim cu parfumul specific al locului - miroase
apăsător a pește - ne îndreptăm spre o clădire așezată la malul Dunării și
înconjurată de un canal. Drumul de aci pleacă spre ulița principală. (...) Găsesc
trotuare; trotuare asphaltate, curate și bune. S'a pornit pe linia înfăptuirilor. S'au făcut podețe cimentate. Din punct de vedere pitoresc, Vâlcovul
pierde. Din punct de vedere uman, câștigă. Aici, pe timpuri, era noroi sau praf și bieții lipoveni se luptau cu aceste două rele, după anotimp. Podețele
însă se cuveneau a fi făcute după modelul unuia aflător în Cișmigiu, unde
barele, deși din piatră, dau impresia unor crengi de pom împletite.
Seara se
lasă tăcută, prea caldă, misterioasă. Vine o noapte ca în tropice, cu sgomote
ciudate, foșnitoare. Bănui apropierea fiarelor; presimți clănțănitul dinților;
regreți că nu te afli acasă, la tine, în siguranță, visând la stele și respirând
parfumul florilor darnice din grădină. Deodată, prin ramurile sălciilor,
posomorâte, unde bănuiai ascunse maimuțe sau un boa, explodează fără sgomot,
pumni de lumină și întunericul fuge rușinat, la braț cu toate vedeniile: Vâlcov
cu electrică!“