Don Quijote de România (sau: Aventuri pe Marea Neagră) (II)

În vara anului 1931 o știre făcea senzație în presa din România: patru adolescenți au plecat din Constanța cu o barcă pe Marea Neagră cu destinația... America. Cei “patru Don Quijoți de România” erau: Nicu Ionescu, “capul expediției” (17 ani), Jean Stere (15 ani), Ștefan lonescu (17 ani) și Petrică Răiciulescu (10 ani). Cei patru aventurieri sperau să ajungă în America navigând pe lângă coastele mărilor și oceanelor lumii.

Prima parte a articolului aici…

Un reporter ale revistei “Ilustrațiunea Română” l-a intervievat pe “conducătorul expediției” Nicu Ionescu și i-a publicat în numărul din 27 august 1931 “jurnalul de bord”. L-am citit și eu cu sufletul la gură: călătoria celor patru adolescenți a fost una cu adevărat dramatică. Dar să nu anticipăm:

JURNAL DE BORD (continuare)

“18 Iulie, ora 4 noaptea: Mi se pare că s'a isprăvit cu noi. Un cui de la lopata din stânga s'a rupt. Jean și Petrică nu știu nimic. Mă prefac că vâslesc mereu, ca să nu-i sperii. Într’o vreme îi zic lui Petrică:

- Piciule, tu să te culci. Rămâne Ștefan la ghiordel.

El mi-a răspuns că nu-i e somn și că nu vrea să se culce pe o vreme atât de afurisită. A trebuit să mă răstesc la el ca să lase ghiordelul. Ăsta o să fie un marinar adevărat.După ce se culcă, îi spun lui Ștefan ce s'a întâmplat. El a încercat să lege rama cu o curea de jumătatea cuiului care mai rămăsese, dar degeaba.

- Ne ducem la fund, mi-a spus el.

Am lăsat ramele și ne-am apucat amândoi să scoatem apa din barcă. Toată noaptea așa am petrecut-o.Dimineața furtuna a căzut. Am mâncat o pâine și-am băut o sticlă cu apă.

Ora 2: Lui Jean Stere îi e mai bine. Stă pe punte și privește mereu înainte. E galben și spune că dacă scapă din asta nu mai pune piciorul în barcă toată viața lui. Piciul râde de el:

- Mă Jane, pe tine te-a făcut mamă-ta să umbli după oi. Da tu ai avea rău de mare și dacă te-ar legăna măgarul.

Eu și cu Ștefan reparăm cuiul. De azi dimineață ne căznim. Ștefan a avut ideea să scoatem coada de la teslă și să o cioplim. Merge greu pentru că briceagul e mic și nici nu prea taie.

Ora 5: Mâncăm toți patru o pâine și un pepene. Apă nu bem deloc ca să avem și mâine, cu toate că e cald și pepenele nu ne-a astâmpărat setea de tot.

Ora 9: Vântul bate ca și ieri seară, de la uscat. Petrică presimte furtuna, ieri ne-a spus cu 3-4 ore mai înainte că o să avem vreme rea. Cuiul e gata.

20 Iulie: Azi noapte am avut furtună. Valuri mici. Mai multă hulă. Am dormit până la prânz fără să mănânc nimic.

Nu l-am lăsat decât pe Petrică să mănânce.

Jean se vaită de picioare. Zice că simte cum îi putrezesc. Cum ajungem la uscat îl debarcăm.

Seara am mâncat toți patru o jumătate de pâine și o singură felie de pepene. Mai avem mâncare încă pentru o zi și o sticlă de apă nedesfundată.

Vânt dela Sud.

21 Iulie: Suntem cu toții sănătoși. Jean Stere e tot galben dar nu se mai plânge de foame. Eu mă odihnesc. Ștefan trage singur la rame. Petrică Răiciulescu stă călare la pupa și cântă, repetând din când în când: ‹‹Ete, că văd un catarg››. Ce bine ar fi dacă am vedea un catarg! Am putea să ne aprovizionăm.

22 Iulie: Am isprăvit ultima coajă de pâine. Jean se uită mereu în zare. Nu se vede nimic nicăieri decât apă. Mie încă nu mi-e prea foame.

Pe seară Jean strigă: ‹‹Farul de la Tusla!›› E o lumină mititică, dar nu e farul. Vâslim într'acolo. După un ceas vedem două lumini, apoi trei. E un vapor care vine dinspre Nord. Când ajungem ca la două mile de el începem să strigăm. Ștefan fluieră ca o sirenă din degete. Eu vâslesc mereu. Ne apropiem. Cerul e senin și e destulă lumină ca să fim văzuți.

Ca la o milă și jumătate mă opresc din vâslit. Punem o carnage în vârful lopeții și strigăm toți deodată, de câteva ori. Vaporul oprește. Strigăm mereu și facem semne cu lopata. Ah, dacă am avea un chibrit. Nu mai vâslim ca să se vadă că avem nevoie de ajutor. Cincisprezece minute strigăm într'una. Vaporul stă pe loc. Cu siguranță că ne-a văzut. Ni se fac semnale cu lumini. Noi strigăm și mișcăm mereu lopata.

Spre nenorocirea noastră începe vântul de la nord. Trebuie să vâslim. Când suntem numai la o milă de el, vaporul pornește. Într'o jumătate de oră nu-l mai vedem. Petrică plânge. Furtuna nu ține decât până la miezul nopții.

24 Iulie: De trei zile nu mai mâncăm nimic. Ștefan a băut apă de mare.

25 Iulie: A trecut iar un vas din spre Constantinopole. Avea un coș la urmă și două catarguri în față. Vas petrolier. Nu ne-a văzut pentru că venea prin partea de sud.

26 Iulie: Bem toți apă de mare și suferim de stomac.

Cred că e 29 Iulie: Jean zice că suntem în August. Trag singur la rame, fiindcă așa nu mi-e foame. Dacă stau beau mereu apă de mare și mi-e și foame.

31 Iulie: Jean nu se mai poate scula de jos. Petrică singur suferă mai puțin decât noi toți.

August: Suntem, cred eu, în August. Bem toată ziua apă de mare și ne cufurim. Ștefan nu mai vrea să văslească.

August: Astăzi, ăl mic mi-a spus aproape plângând:

- Vâslește, Puiule, cât poți. Nu te mai opri. Trage la mal.

August: Nu mai vâslesc decât 2-3 ore pe zi. Nu mai pot. Pe aici și apa de mare e amară.

August: Dormim aproape tot timpul și nu visăm decât vise de uscat. Ștefan a visat că treceam printr’un canal în prejurul unui sat. Primarul i-a dat o țigare. Când s'a deșteptat ne-a întrebat de ce n'am luat apă dulce din canal. Numai după un ceas a înțeles că a visat.

August: Astă seară ne-am rugat toți lui Dumnezeu. Numai Jean n'a putut să se ridice în genunchi. S'a rugat cu capul pe coate.

August: Mi se pare că iar a trecut un vapor pe lângă noi. Vâslesc câteodată ca să nu mai simt foamea. Bine că putem dormi.

De la Constanța la Sizopole 
(Sozopol) pe Google Maps

August: Ștefan și-a sdrelit mâna în ramă. A dat sângele și și l-a supt câteva minute. Pe urmă nu mai curgea.

Toată ziua barca a fost înconjurată de stavrizi. Am încercat să pescuim cu o cămașe de plasă a lui Jean. Am prins doi. Unul l-a mâncat Petrică și unul Ștefan, cu oase cu tot. Pe urmă i-au vărsat. Ștefan strângea dinții cât putea ca să nu-l dea afară. Dar n'a avut încotro. A trebuit odată să deschidă gura. Și-a ieșit.

Furtună. Îi spun ălui mic că dacă ne răsturnăm să nu plece de lingă barcă. Știe să înoate foarte bine.

Azi dimineață Jean Stere s'a sculat ca prin minune, și a privit ca în zilele dintâi, în zare. Toată ziua a stet așa. Parcă avea o presimțire.

După masă Jean vede un nor care seamănă cu un munte. Pe la patru, două puncte mici în aceeași direcție. Un punct negru și un punct roșu. Punctele acelea sunt două caice. Toți patru lucrăm la rame și la ghiordele.

Primul caic turcesc care se apropie de noi ne primește cu armele întinse. Crede că suntem ruși.

Jean strigă într'una și dârdâie ca de ger:

- Rumanski! Ruznanski!

Când ajungem pe caic le arătăm pe o hartă a lor că venim din Constanța. Bem câte patru ceaiuri fiecare. Jean nu mai poate; îl aduc cu targa. Seara eram în portul Sizopole.”

Aceasta este povestea aventurilor pe care cei patru adolescenți le-au avut în vara anului 1931 în încercarea lor de a ajunge în America navigând cu o barcă pescărească. Nu am mai găsit nici un fel de informații despre destinul celor “patru Don Quijoți de România”. Sper totuși că, în urma publicării articolului în revista “Realitatea ilustrată”, poate “chiar ministrul armatei”, impresionat de curajul lor - a luat inițiativa de “ai băga pe toți patru în vre'o școală de marină”.

 

Sursa: articolul “Patru Don Quijoți în România” – publicat în numărul din 27 august 1931 al revistei “Realitatea Ilustrată”

Citește mai mult... »

Morfinomanii Bucureştiului interbelic ( II )

Ne vom continua acum periplul, început în prima parte a articolului, prin lumea consumatorilor de stupefiante din Bucureștiul interbelic. De această dată vom arunca o privire în partea cea mai mizerabilă și mai decăzută a acestei lumi, în zona “spectacolului greu de suportat”. Îl vom “însoți” pe același reporter Ion Tik – mereu în căutarea zonelor întunecate ale societății în care trăia – și pe “amicul lui” Fritz – “o adevărată enciclopedie Larousee” a acestei lumi a decadenței.

FUMĂTOARELE DE OPIU

 “- Îți voi recomanda două “artiste de varieteu" - două fetișcane care mai păstrează încă ceva din frumusețea de odinioară. Sunt fete culte, spirituale, de viță nobilă, două  italience milaneze, cu care poți petrece o noapte cu totul plăcută, cu singura condiție să le oferi țigări, dar să le interzici să fumeze din țigările lor...

- Pentru ce ?

- Pentru că îndată ce fumează țigări din poșetele lor, aceasta se întâmplă întotdeauna într'un târziu, cad într'o toropeală, apoi într'un fel de beție neînțeleasă, pentru că ele consumă foarte puțin alcool. Sunt fumătoare de opiu, “sub forma inofensivă" a țigaretelor nemțești îmbibate cu opiu, în cantități din ce în ce mai mari... Uneori aceste opiomane isbutesc să strecoare asemenea țigări și tovarășilor de petrecere care, neștiutori, trec în brațele unui Morfeu cu mult mai drăgăstos, dar în același timp cu mult mai primejdios...
- Și opiul, ca și toate celelalte stupefiante otrăvește și distruge organismul. Dozele se măresc din ce în ce pentru că organismul se deprinde să absoarbă cantități din ce în ce mai mari, până ce, în cele din urmă, trupul și mintea sunt complet distruse... În străinătate sunt anume fumătorii, bineînțeles secrete, unde acești vicioși își satisfac patima...

Marta S. - o cocainomană din 1931

Am auzit că și în București sunt cluburi secrete unde se întrunesc, la adevărate orgii, consumatorii de stupefiante. N'aș putea să’ți dau detalii la această chestiune. Am auzit și eu că ar fi asemenea “case", un fel de cluburi clandestine cunoscute și frecventate de morfinomani și cocainomanii noștri. Se zice că o asemenea casă ar exista pe strada Batiștei, o alta pe Șoseaua Ștefan cel Mare, a treia la sfârșitul străzii Isvor și în sfârșit una în centrul Capitalei, în dosul unui cunoscut local de noapte... N'am văzut și n'am cunoscut încă nici un asemenea local în București... Totuși, dacă ții să afli cu orice preț, mă pun pe lucru și în câteva zile curiozitatea îți poate fi satisfăcută... Eu pot, în orice caz, pătrunde mai lesne ca oricare altul...”

Citește mai mult... »

Morfinomanii Bucureştiului interbelic ( I )

Societatea bucureșteană interbelică a fost o lume plină de contraste, de lumini și de umbre, de virtute și de viciu. Am încercat să vă prezint în articolele mele de până acum frânturi de povești și de imagini din toate aceste zone. Voi continua cu “instantanee” surprinse, de astă dată, într-o zonă cu adevărat a viciului și a decadenței. Însoțind pe reporterul Ion Tik al revistei “Ilustrațiunea Română” vom pătrunde într-o lume în care drogul era rege. Reporterul Ion Tik nu străbătea singur aceasta lume, ci o făcea însoțit de bunul său amic – pe nume Fritz (să fie un nume real?) – cunoscător al aceste “lumi înzorzonate care moțăie sub lumina becurilor orbitoare”:

Morfinomana și reporterul interbelic

Citește mai mult... »

Prințesa și “voievodul țiganilor” (II)

Citiți aici prima parte a poveștii de dragoste: ‹‹ CLICK AICI ››

În prima parte a articolului ați aflat începutul poveștii de dragoste dintre „voievodul de bronz” basarabean Vasile din Ustea și o frumoasă prințesă evadată din Rusia sovietică. O poveste tulburătoare, aproape neverosimilă dar... adevărată. O poveste a cărei continuare veți afla acum:

Citește mai mult... »

O mișcare antialcoolică în Brașovul interbelic

Răsfoind paginile revistei de cultură “Boabe de grâu”, publicată între anii 1930 și 1935 sub egida ”Direcției educației poporului”, mi-a atras atenția o notă care menționa că în prima duminică a lunii iunie 1931, la Brașov, a fost organizată "ZIUA TEMPERANȚEI" sau, altfel spus, o zi a luptei împotriva consumului de băuturi alcoolice. Scopul acestei manifestări populare a fost acela de a atrage atenția asupra pericolelor consumului de băuturi spirtoase. Citind articolul, am aflat că manifestarea a fost “pusă  la cale deopotrivă de români, sași și unguri”. Fiind vorba de un eveniment pus la cale de brașoveni, manifestarea a fost organizată așa cum se cuvine: evenimentul a inclus o adunare populară, o conferință, o excursie și o serbare. Toate puse în slujba aceluiași scop: acela de a convinge concetățenii asupra daunelor pe care le aduce flagelul consumului de alcool în societate. 

"Ziua temperanței" - Brașov - 1931

Iată cum descrie autorul articolului manifestarea brașovenilor: “Din bastioanele vechi și zidurile ascunse de clădirile noi sau crescute cu iarbă, ieșise o lume de altădată, dornică de alaiuri și de cântece, de bătaie de clopote și de fâlfâire de prapuri de breaslă. A pornit din Piața primăriei, cu turnul ei cu ceasornic înmuiat pe-o singură parte de soare și cu corturile precupețelor deschise. La întâia izbucnire a fanfarei, stoluri de porumbei albi și albaștri s’au desfăcut de pe streșini și din ocnițe și și-au luat cu zgomot de aripi, sborul în toate părțile. Apoi lumea duminicală s’a strâns pe margini și a fost ca niște maluri vii printre care curgeau în trei rânduri de unde puse la cale dinainte într’o ordine germanică, membrii asociațiilor de abstinenți din orașul și din satele Brașovului.”

Organizatorii "Zilei  temperanței" de la Brașov 
și inscripțiile antialcool scrise în cele trei limbi

Manifestarea a fost întregită de conferințele “foarte documentate” ținute atât în sala de teatru a "Astrei" cât și în Parc, acolo “unde cuvintele de îndemn în cele trei limbi ale Ardealului, au răsunat din balconul Prefecturii. (…) Toți au vorbit ca niște abstinenți și pentru îndreptățirea și biruința abținerii depline de la băuturile spirtoase“. Interesant, nu? Dacă cuvintele nu v-au convins, poate că o vor face imaginile cu mulțimile de oameni surprinse în timpul evenimentui sau pancardele antialcool scrise în română, germană și maghiară. Această manifestare interbelică mă face să cred că ceea ce numim azi societatea civilă a apărut cu mult mai devreme decât ne place nouă, celor din România de azi, să credem.

Citește mai mult... »

Ioana Stuparu - Obiceiuri de Paște

Fragment din vol. 1, ”Jurământul văduvei”, al romanului - trilogie OAMENI DE NISIP, autoare Ioana Stuparu:

Obiceiuri de Paște

O dată cu venirea Paştelor, s-a dat dezlegare la toate: la mâncat dulce, la cântat, la joc, la râs… Aveam voie să ne jucăm ca lumea. În Săptămâna Mare, când ne mai găsea râsul, ne lua mama la zor:
- Ce vă nechezaţi, fa, aşa? Ai? Nu e păcat să vă râdeţi, când Iisus Cristos e în patimă?

Drumul era plin de lume. Îi venise şi mamei rândul, să mai zăbovească la taină, cu cineva.
Pe linia-mare, ţiţeicile îşi intraseră în misiune. La noi pe mahala, cel care a instalat-o a fost Marcel. Tot timpul, unul dintre ai lui se află acolo. Pe de o parte, să încaseze plata pentru cei care se dau în ea: un ou roşu de căciulă, – iar pe de altă parte, să aibă grijă să nu se întâmple ceva.
Lumânarea ţiţeicii nici nu se opreşte bine, că începe din nou să se balanseze. Flăcăi şi fete, singuri sau perechi, se dau în ţiţeică. Se dau uneori şi oamenii căsătoriţi, pentru a-şi aduce aminte de vremea tinereţii, când câştigaseră vreo prinsoare.

Sande îi zise Oniţei:
- Ce zici, Oniţo, am coraj să mă dau peste cap, în ţiţeică?
- Cine, tu? Treaba ta!
- Da’ ce zici, sunt în stare?
- Ce mă importă pe mine?, - răspunse Oniţa, strâmbând din nas.
- Hai, vrei să-ncercăm amândoi?
- Ie-te, scârţ! Mă găsâ! De-aia stam eu în drum, acu’!
- Vezi, fa, că n-ai coraj?
- Cine, mă, eu?
- Da’ cine? Tu. Dacă-ai avea coraj, te-ai sui cu mine-n ţiţeică!
- Punem prinsoare, că am coraj? - zise plictisită, Oniţa.
- Aha. Punem.
- Pe ce punem prinsoare?
- Pe ce-oi vrea tu, – zise Sande.
- Pe cinci ouă-ncondeiate. Numai pe cinci ouă, că e zi de Paşti şi-o fi păcat…, dar nici să nu fie pe degeaba!…răspunse Oniţa.
- Hai, eşti gata?, întrebă Sande, dându-se mare.
- Aha. Sunt. Stai numai o ţârişoară!
Oniţa se dădu mai lângă gard şi îşi desfăcu acele de siguranţă, pe care la avea înfipte în bete. Îşi împreună poalele cămăşii, faţa cu spatele şi le prinse bine cu acul de siguranţă. Mai prinse cu încă un ac şi poalele de la fustă, ca să fie sigură că n-o să-i vină în cap, atunci când or fi în toiul datului.
Aşa făceau toate fetele care se dădeau în ţiţeică, fiindcă nici una nu purta chiloţi.
Ce mai pândeam că doar-doar li s-or desface acele la vreuna, ca să avem de cine râde.
Oniţa şi Sande s-au suit în ţiţeică. Talpă lângă talpă, una a Oniţei, una a lui Sande, apoi iarăşi una a Oniţei, alta a lui Sande. Pentru a avea fiecare câte un picior lângă lumânarea ţiţeicii.
Başalderu le-a făcut vânt de câteva ori, după care s-a dat la o parte.
Sande şi Oniţa s-au pus pe treabă, învânând fiecare, atunci când îi venea rândul. Lumânarea ţiţeicii se balansa cu viteză, ridicându-se din ce în ce mai sus. Chiuiturile celor doi, precum şi ale celor de jos, răsunau până dincolo de Gămănei. Mai aveau puţin şi depăşeau înălţimea lemnului care era pus de-a curmezişul, când lui Sande i-a zburat pălăria de pe cap.
Cei de jos au început să chiuie şi să strige, aşa cum strigau şi altora:
- A căzut pălăria, trebuie să cadă şi stăpânul!
Căderea pălăriei l-a derutat pe Sande. Fără să se gândească la consecinţe, a dus mâna să o prindă, dar şi-a retras-o la timp, apucându-se strâns de lumânare, astfel recăpătându-şi echilibrul.
Cei de jos, care habar n-aveau ce s-a petrecut cu Sande, strigau în continuare:
- A căzut pălăria, cade şi stăpânu’!
Sande zise încet, rugător:
- Nu mai învâna, Oniţă!
- S-o crezi tu!
- Dacă-ţi spui!…
Oniţa învână şi mai cu putere, zicând:
- Ce flăcău eşti tu, mă, de nu eşti în stare să te dai cu o fată-n ţiţeică?
- Oniţă, nu te prosti!… Îngenează, ca să mă dau jos! se rugă Sande de ea.
- Mă, Sande, tu vorbeşti serios?
- Dacă-ţi spui!… Fără glumă!… Mi-a luat văzu’ de tot!…
- De când întinsăşi mâna, după pălărie?
- Aha. S-a-nvârtit odată pământu’ cu mine şi nu mai pot să-mi reviu, neam!
- Bine, hai, treacă de la mine!… zise Oniţa, îngenând.
Başalderu se repezi la ţiţeică şi ţinu de ea, ca să coboare cei doi.
Sande, galben ca turta de ceară, se lăsă pe capul podului. Se adunară cu toţii pe lângă el, văzând că nu e lucru de glumă.
Când îşi mai reveni, îi zise Oniţei:
- Ai căştigat, fă! M-ai rămus!… Mă duc acasă, să iau cinci ouă, ca să-mi plătesc prinsoarea!
- Lasă, bă, Sande! Aia e altă socoteală!… Asta n-a mai fost prinsoare! Bine că nu căzuşi din ţiţeică, să mai fi dat de alte alea!…

*

M-am dat şi eu în ţiţeică, să văd dacă am curaj. Am avut curaj. Era bine. Parcă zburai!.. Învânam şi eu, după puterile mele. Din cauza celor mari, nu ne prea venea rândul. De cele mai multe ori, mă lăsam păgubaşă şi mă ducem să mă dau în scârcium, la noi în bătătură.
Aveam scârcium bun, – făcut de tata, pentru a ne da în el, în zilele de Paşte, după datină. În fiecare an, ni-l făcea în dudul din faţa cuniei. Dud cu coroana înaltă, curăţată special, pentru a putea trece pe sub el carul încărcat cu fân. Ramurile îi erau groase şi sănătoase. Oricine se putea da în scârcium, fără să-i fie teamă că se vor rupe ramurile.
Nimeni de pe mahala nu avea scârcium mai înalt ca al nostru. Când îmi luam viteză, mai aveam puţin şi ajungeam la cer!
Toate fetele de pe mahala, tovarăşele mele de joacă, veneau la noi să se dea în scârcium, fiindcă era cel mai înalt.


Citește aici un grupaj de poezii semnate: Ioana Stuparu

Copyright © 2021 Ioana Stuparu
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Citește mai mult... »

Mică şi mare publicitate în anul 1912

Prin anul 1912 nu existau încă site-uri de vânzări, nici pentru oferte de locuri de muncă și nici pentru anunțuri matrimoniale. Existau însă rubricile de "Mica publicitate" publicatele în gazete. Pentru că am ales azi să mă ”plimb” puţin şi prin presa de provincie, am selectat pentru voi câteva anunţuri drăguţe publicate prin anul 1912 la rubrica de "Mică publicitate" a ziarului "Românul" (cotidian care a apărut la Arad între anii 1911 şi 1938):

Sunt tânăr funcţionar

în etate de 30 ani, sănătos şi bine situat cu avere de preste 100000 cor. Doresc a face cunoştinţă, pentru o eventuală căsătorie cu o domnişoară de 18—26 ani, inteligentă, frumoasă şi care să fie totodată econoamă desăvârşită. Zestre de la 20.000 cor. în sus. Eventuale scrisori sau fotografii rog a se trimite ziarului „Românul".

Dinţi artificiali cu plătire în rate și garanță 10 ani

Tânăr inginer

caut o fată inteligentă, bine crescută, poate fi şi fără zestre, afară de limba română să posadă cel puţin încă una străină din patrie. Eu de 2 ani am o prăvălie de modă pentru domni şi dame cu un capital propriu de cor. 40.000 şi sunt în vârstă de 30 de ani. Reflectantele să se adresize direct mie. La caz scrisorile se înapoiază sub cea mai mare discreţie. Sima Micşa comerciant, Titel.

O fată de ţăran

cu avere de 25000 Coroane din care 6400 bani gata, doreşte a se mărita după un absolvent de teologie sau pedagogic. Adresa la „Românul" Arad

Contracepţia în 1912
("Auto vaginal spray")

Farmacie

bine aranjată în comună românească, cu staţiune balneară, cu circa 3500 locuitori, e de vândut. Informaţiuni dă proprietarul IOSEF WAGNER, Sângeorgiul-român (Oláh Szt. György)

Un tânăr comerciant

român doreşte să se căsătorească cu o domnişoară română care dispune de o zestre de 8—10 mii coroane. Reflectantele sunt rugate ca să-şi scrie numele adevărat, asigurîndu-se de o mai mare discreţie. Să se adreseze la administraţia ziarului „Românul" sub deviza „Viitor de aur".

Masini de cusut, geamantane
 și... revolvere

Caut...

o familie cinstită românească, care are un băiat la şcoli şi ar dori ca să înveţe mai uşor limba ungurească dacă s'ar învoi ca în schimb să îmi susţină copilul meu în vrîstă de 12 ani, iar eu pe al lor pe timpul cât ţine cursul pe anul 1912/1913. Doritori să se adreseze la administraţia ziarului.

Primesc...

copil de suflet un băieţel de 3—4 ani. Sânt preferaţi cei de preoţi sau învăţători şi rămaşi orfani. Doritorii să se adreseze la administraţia ziarului sub deviza „Suflet de mamă".

Un băiat...

orfan care pe cl. V. gimnazială a rămas fără nici un sprijin şi ar dori să absolve gimnaziul, caută un suflet nobil care l’ar ajutora, iar după ce ar ajunge la câştig se obligă a restitui toate spesele avute, pe lângă cea mai mare recunoştinţă. Binevoitorii să se adreseze la administraţie sub deviza: „Eminentul"

Econoamă

Caută un preot delà sate văduv fără copii. Oferte să primesc numai delà preotese, soţii de învăţător, de notar, văduve şi fără de copii, sau delà învăţătoare; ovodişte necăsătorite. Să cere ca să ştie şi să-i placă a conduce economia de casă. Altă economie nici nu port. Adresa la administraţia „Românul".

Reclamă la Nestle în anul 1912

Un tânăr român

absolvent al şcoalei de agricultură, caută loc la vre-un domeniu. Se pricepe la toate ramurile agricole precum şi la fabricarea unturilor, caşurilor şi brânzeturi. Doritorii să se adreseze la: Ştefan Calamici. Dombóvár „Vajtermelő közp." (Tolnám).

Baie de aburi pentru dame şi domni

în scalda „Opre" situată pe piaţa Tököly, Lunea şi Vinerea p.m. între orele 3—6 stă baia de aburi la dispoziţia on. (nota:onoratelor) dame. Pentru domni e deschisă baia de aburi zilnic delà 5 dimineaţa până la 1 oră d.a. Membri cluburilor şi a societăţilor, militari, şi poliţia solvesc 70 fileri, Baia de aburi e transformată şi din nou aranjată. Preţul redus la cumpărarea a 10 bilete e de 8 cor.

  

Cununie

Regina Bran din Someş-săplac şi Augustin Podoabă din Topa-deşartă îşi vor celebra cununia religioasă, în 23 maiu n.a.c., la 6 ore p.m., în biserica greco-catolică din Somef-săplac. Felicitări!

"Viagra" anului 1912

Caut...

un candidat sau practicant de notar în cancelaria comunei Pofeldea, cu aplicare stabilă. Aurelia Miilea, notar (Fófeld) u. p.Ilolcmány.

Mi-au sosit...

noutăţile de modă de vară pentru dame, domnişoare şi domni. Rog să-mi cercetaţi prăvălia mea, bino asortată cu cole trebuincioase. 1—22 Gheorghe lancovici, Foray-utcza.

Instalarea camerelor de baie în anul 1912

De închiriat...

3 odăi cuină, odaie de scaldă şi toate cele de lipsă în zidirea "Românului". 

Se caută o bonă

pe lângă 3 copii mai mari. Salar bun. Adresa la administraţia ziarului "Românul".

Caut un post...

la vre-un domn boier din România. Sunt în etate de 42 ani cu 2 copii. Nevasta mea e bună gospodină. Vorbesc şi scriu româneşte şi ungureşte. Adresa mea e: Antonie Gurban, Borosjenő (com. Arad.)

Citește mai mult... »

O mare tragediană - Agepsina Macri-Eftimiu

“Dacă pe regretatul nostru maestru Nottara nu ni-l puteam închipui pe scenă altfel decât cu haina de hermină pe umeri și coroana pe cap – pe d-na Agepsina Macri-Eftimiu, această maestră a tragediei antice, nu ne-o puteam de asemenea închipui altfel decât într’o ținută de o majestuoasă atitudine, eroică, spunând versul cu tragice accente contopite armonios cu gestul, mimica și cu întreg jocul, care dovedește perfecta stăpânire a meșteșugului actoricesc. Priviți-o în “Atrizii”… E Agepsina Macri-Eftimiu?... Nu!... E “Klytemnestra”, eroina piesei… Ochii într-o ațintire fermă, buzele și întreg profilul de clasică noblețe este întruchiparea reală a personajului anticei tragedii.” Ce își poate dori un actor mai mult decât o astfel de cronică precum cea semnată de F. O. Fosian și publicată în volumul “87 artiști bucureșteni din teatru, operă și revistă”. 

Agepsina Macri-Eftimiu pe coperta 
revistei "Realitatea ilustrată" - 1931 (st.)

Agepsina Macri-Eftimiu în rolul "Voevodului nenoroc"

din piesa "Cocoșul Negru" de Victor Eftimiu (dr.)

Agepsina Macri, s-a născut în anul 1885 la Pitești, într-o familie bogată de origine grecească. După ce a terminat studiile gimnaziale la pensionul “Notre Dame de Sion”, Agepsina s-a stabilit pentru o perioadă la Paris unde a studiat literele la Universitatea Sorbona. La Paris, simțindu-se atrasă de magia scenei, a luat primele lecții de declamație cu “madame Thenard de la Comedia Franceză”. Tot la Paris a avut și primele apariții pe scenă la teatrele “Gymnase”, ”Femina” și la „Trocadero”.

Agepsina Macri-Eftimiu

A urmat o scurtă perioadă petrecută în țară (1910-1914?), perioadă în care a colaborat cu Pompiliu Eliade şi cu Barbu Ștefănescu-Delavrancea. În acești ani a debutat pe scena Teatrului Național din București în piesa "Corbii” de Henry Becque. Dintre piesele de teatru în care a jucat în acestă perioadă amintesc "Irinel” de Barbu Ștefănescu-Delavrancea (alături de Aristizza Romanescu, Iancu Brezeanu, Tony Bulandra), "Goana torțelor” de Paul Hervieu (în aceiași distribuție cu Aristizza Romanescu, Lucia Sturdza, Tony Bulandra și Aristide Demetriade) și marele ei succes din piesa “Cocoșul negru” de Victor Eftimiu (alături de Constantin Nottara). 

Agepsina Macri  alături
 de Iancu Brezeanu  în
 "Irinel"

Intrarea României în Primul Război Mondial a găsit-o pe actriță într-o călătorie în străinătate. În această oerioadă a jucat pe scena teatrului parizian "Odeon” și a avut parte de o critică elogioasă în presa franceză pentru rolul Iphigeniei din tragedia lui Racine. După terminarea războiului Agepsina Macri a revenit în tara și a devenit societară a Teatrului Național din București. Iată ce spunea actrița despre această revenire: “Pompiliu Eliade însă, pentru a mă readuce în țară, mă face deodată, printr’o decizie a comitetelor, societară... Iar Barbu Delavrancea scrie anume pentru mine rolul „Genunei” din „Luceafărul” și mi-l trimite, scris de mâna lui la Paris, împreună cu o scrisoare mișcătoare, prin care mă ruga să vin la București să-i joc rolul. Păstrez și azi, cu sfințenie, rolul și scrisoarea.” (“87 artiști bucureșteni din teatru, operă și revistă” - F. O. Fosian).

Agepsina Macri a interpretat pe scena Teatrului Național zeci de roluri de succes dintre care amintesc doar pe cele din “Electra”, “Thebaida”, “Regina Cristina”, “Ruy-Blas”, “Nora”, “Dama cu camelii”, “Lady Macbeth” sau “Glafira”. În cariera sale de excepție, actrița a avut și două scurte apariții pe marele ecran, în peliculele: "Independenţa României" (1912) şi în "Maiorul Mura" (1927–1928). O altă mare actriță a vremii, Agatha Bârsescu o caracteriza astfel pe Agepsina Macri-Eftimiu în memoriile sale: “Cu fermecătoarea Agepsina Macri am avut în urmă plăcerea de a juca în Prometeu, valoroasa operă teatrală a d-lui Victor Eftimiu și păstrez o frumoasă amintire de pe urma acestor vremuri.” 

Notă din "Le Figaro" 14 aprilie 1917

Un articol apărut în 12 martie 1931 în revista “Ilustrațiunea Română” elogiază de asemenea talentul actriței: “Cine nu apreciază la noi pe cea mai de seamă interpretă a dramei clasice, pe Agepsina Macri-Eftimiu, cu prestanța ei maiestuoasă cu care își joacă rolurile? Desigur este o mare deosebire însă între tragedia pe care o joacă Agepsina Macri și drama modernă cu accente tragice pe care joacă Maria Filotti, această minunată cunoscătoare a zbuciumului sufletesc, sau dramele în care joacă Marioara Voiculescu. Dacă Agepsina Macri este o maiestuoasă Antigona cu accente de orgoliu nobil, dacă Maria Filotti este femeia usoară, cochetă, care-și purifică sufletul iubind cu adevărat și este respinsă de societatea ce nu-i înțelege drepturile la o existență cinstită, Marioara Voiculescu este femeia căzută în cursa suferinței de chiar dragostea ei de viață, de însăși împletirea împrejurărilor.”

Alături de Victor Eftimiu - în dreapta

Agepsina Macri-Eftimiu a fost una dintre cele mai talentate actrițe ale vremii. Sensibilă, expresivă, delicată, era adorată de iubitorii scenei. Dar nu numai de ei: dramaturgul Victor Eftimiu s-a îndrăgostit de ea şi a luat-o mai apoi de soție. O alinta “Gipsi”. Iată cum s-au cunoscut Agepsina Macri și Victor Eftimiu (conform notelor din volumul “Portrete și amintiri” publicat de Victor Eftimiu – Editura pentru literatură – 1965): “Pompiliu Eliade îmi propuse (notă: pentru rolul “Ileana Cosânzeana” din “Mărul de aur”) o nouă angajată a Teatrului Național, o domnișoară Agepsina Macri pe care n-o cunoșteam. Cum un prieten din teatru al Eleonorei Mihăilescu mă ruga insistent să dau rol blondei și frumoasei Eleonora și cum n-o cunoșteam nici pe ea, l-am dat Eleonorei.” 

Agepsina Macri în anul 1931

Agepsina Macri nu a primit rolul din piesa lui Victor Eftimiu, dar avea să primească mai târziu cel mai important rol din viața acestuia. Au locuit mult timp într-un bloc de lângă parcul Cișmigiu. C. D Zeletin – în articolul “Amintirea lui Victor Eftimiu” publicat în revista “Acolada” - numărul iulie–august 2010 - își amintea: “Căsătorindu-se cu admirabila actriță Agepsina Macri, ființă fermecătoare, fiica bogătașului Panait Macri, care şi-a adorat ginerele, a făcut ceea ce se numea o partidă, suficientă pentru a alimenta butade ori epigrame excesive, cum este aceea a lui Virgiliu Slăvescu (pare-mi-se inedită): După cum cred a se ști,/ El e un... şi ea e o...;/ Agepsina e Macri,/ Eftimiu e macro...”.

Bustul Agepsinei Macri-Eftimiu
 sculptat în marmură de Milița Pătrașcu

Agepsina Macri-Eftimiu a fost de asemenea o membră marcantă a Marii Loji Masonice Feminine din România, alături de alte femei influente ale timpului precum Elena Roza Prager, Bucura Dumbravă sau Smaranda Maltopol. Miliţa Pătraşcu i-a dedicate actriței trei statui cu alură monumentală din marmură: reprezentarea actriței în rolul “Sapho” din piesa lui Alphonse Daudet (pusă în scenă la Teatrul Naţional din București în anul 1930), o alta în rolul “Antigonei” de Sofocle precum şi un bust în 1934. 

Agepsina Macri-Eftimiu a murit la București în anul 1961. Pe placa de pe mormântul Agepsinei Macri din Cimitirul Bellu, loc în care a fost înmormântat mai târziu și Victor Eftimiu, scrie:

Agepsina Macri-Eftimiu
 în rolul Marei Udrea  din
 piesa "Stele călătoare" - 1936

De când te-ai dus, m-a năpădit pustiul…

N-aș fi crezut atâta gol să fie!

E vană orișice filozofie

Când zorile și-au stins trandafiriul.

Mi-ai fost unicul gând și avuție…

De când mi te-a înfășurat sicriul

Zadarnic mai încerc să fac pe viul,

Mi-e mult mai greu pământul decât ție!

Ne-a despărţit ursita nemiloasă…

A fulgerat spăimântătoarea coasă

Tăindu-ne-mpletitele destine.

Și lacrimilor n-a secat suvoiul!

Eu sunt în lumea celor vii strigoiul

Iar cel adevărat sunt lângă tine…

(Victor Eftimiu)

Citește mai mult... »