Miss România 1933 (interviuri, impresii, spovedanii)

Publicând articol după articol, s-a alcătuit pe blog o mini-istorie a primelor concursurilor de frumusețe din România. A fost mai întâi o relatare despre primul “concurs de frumusețe între doamne și domnișoare” de amploare, organizat în 1 iulie 1912 de ziarul “Minerva” în București. A fost un eveniment care a avut un succes teribil și la care au participat peste 10.000 de oameni (citește aici articolul: Frumusețe și ritmuri de fanfară în Parcul Oteteleșanu). 

 

A urmat un ciclu de articole despre primul concurs Miss România – organizat în București în anul 1929 de săptămânalul "Realitatea Ilustrată”. Am creionat apoi un cu totul alt tip de profil de Miss România decât cel cu care suntem obișnuiți astăzi. Asta pentru că în anii romantici ai concursurilor de Miss, frumusețea spiritului conta la fel de mult cu cea a trupului. Sau poate că era mai importantă (citește aici articolul: Profil de Miss: Erastia Peretz (Miss România 1931). În dimineața zilei de 17 ianuarie 1932 a fost aleasă o nouă Miss România: d-șoara Liliana Delescu. Câteva amănunte din biografia Lilianei Delescu am aflat citind un interviu acordat de frumoasa olteancă imediat după terminarea concursului de frumusețe. Articolul dezvăluie de asemenea legătura care există între frumoasa divă și Monumentul Eroilor din Drobeta Turnu Severin (citește aici articolul: Despre Severin, Miss România și Monumentul Eroilor).  

 

 

Articolul de azi vă invită să aruncați o privire în culisele concursului Miss România organizat în 27 aprilie 1933 în sala de festivități a ziarului “Universul”:

Citește mai mult... »

“Second hand-ul” de la Taica Lazăr

Am hoinărit împreună cu voi, însoțiți fiind de reporteri interbelici, prin locuri pline de farmec ale Bucureștiului interbelic. Pașii ne-au purtat pe strada bazar Bazaca – “paradisul bonelor și al slujitoarelor“ și prin Lipscaniul cel vanitos și plin de viață.  Nu am ocolit nici furnicarul din Piața Mare, bătrânul loc de târguială asaltat de “un întreg popor de cucoane, de bucătărese, de servitoare, de gospodari, de restauratori”. Am admirat împreună vitrinele strălucitoare ale celor mai vestite magazine din vechiul București. Nu puteam să ratăm așadar un alt loc cunoscut în acele vremuri de toți locuitorii “Micului Paris”:

Citește mai mult... »

Atracțiile din Târgul Moşilor

Vă destăinuiam într-un alt articol povestea unui interesant personaj din perioada interbelică: Ion Dobrogeanu,  ‹‹PITICUL  DIN BÂLCIUL MOŞILOR››. Articolul se încheia cu un plan de viitor mărturisit de liliputanul personaj: acela de a face Turul României pe bicicletă. Mă întrebam atunci dacă piticul a reușit să își îndeplinească visul, nebănuind că voi reuși să găsesc și răspunsul la această întrebare. Iată că întâmplarea – acest inevitabil apărut din senin – a făcut  să mai găsesc un articol al cărui erou să fie insolitul personaj din Târgul Moșilor. Articolul avea să îmi dezvăluie și răspunsul la întrebarea la cu care se încheia articolul anterior: Ion Dobrogeanu, “Piticul de la Moși”, a făcut Turul României Mari  pe bicicletă, împreună cu fetița sa: "a ajuns până în Basarabia, trecând prin Constanța, a ajuns apoi prin Baia Mare și mai apoi la Timișoara." Din păcate, după cum mărturisește chiar eroul nostru, “fiind foarte puțin rentabil acest turneu, am ajuns  împreună cu fetița din nou în „Pavilionul cu pitici” de la Moși.” Pavilion în care soarta a adunat alături de pitic un condor, câteva maimuțe, un urs, doi pitici, un trompetist, o bufniță, trei columbe și o puzderie de șoricei albi. Și încă un pitic: Niculae Fruntașul, în vârstă de 40 de ani. Un pitic îmbrăcat țărănește, cu o figură foarte serioasă de om bătrân, dar cu un trup de prichindel.

Bărci în Târgul Moșilor

Citește mai mult... »

Drame pe Dunăre

Ne-am început mai demult, însoțiți de publicistul N. Papatanasiu, vizita prin lumea de altădată a Brăilei, oraș în care “viața portului s’a risipit, s'a stins” și în care se depăna pe atunci “un film, cu încetinitorul, obositor și enervant.” În lumea aceasta amorțită, vestea că două vapoare își vor începe din nou peregrinările pe Dunăre părea că va readuce la viață portul și pe oamenii lui. Cu toate acestea: “În fața unei cafenele, la colțul străzii, grupuri de hamali, abătuți de ședere, de lipsuri. Au fețe pământii. Murmur de vorbă vine dinspre ei. Svon slab. Acasă nu e mâncare, copiii plâng, casa se dărăpănă, fetele se prostituează pentru pâine. Unii din ei au murit. S'au asvârlit în fața trenului ori s'au spânzurat.

 

     Citește aici prima parte a reportajului: Oameni din porturi

* * *

- Patera! - E glasul lui Dimitrachi.

- Ce este? - întreabă Barba Costa, trezit din gânduri, privind spre Dimitraki, care avenit pentru întâia oară la cafenea.

Vestea e cu adevărat extraordinară: Ernestinaşi și Ariadni pornesc mâine spre Silistra. Casa lor de cereale a hotărât să aducă o încărcătură de orz. Orzul are prețul în urcare. Vecinii de la mesele dimprejur au ridicat capetele. Știrea face într'o clipă înconjurul cafenelei. Dimitraki a vorbit prea tare.

Bărci în portul Brăilei

 

În trupul lui Barba Costa sângele svâcnește! Începe iarăși călătoria în susul fluviului, de-a-lungul porturilor, de-a-lungul malurilor înverzite de sălcii! Gândul lui reface călătoriile (atâtea!), revede chipuri de cunoscuți și prieteni.

- Mergem, Spiro! Pleci și tu! - rostește el.

Spiro sfârșește de silabisit o frază, apoi pune degetul drept zăloagă, dă din cap și pornește după Barba Costa.

- E, na pari o diàvolos! - (La naiba!) izbucnește el pe sub mustăți. Nu poate să vadă cum are să aranjeze cu Evridiki, în privința Aretiei. Asta îl îngrijorează, peste poate, pe capetan Spiro.

* * *

Și călătoria în lungul fluviului începe așa cum a depănat-o Barba Costa în priviri. Mai întâi, hârtiile la agenție, la vamă, la căpitănie. De asta au avut grijă oamenii d-lui Panopulos. Seara, totul era gata. Remorcherul Alice s'a apropiat de Ernestina și a acostat alături, duduind din motoare. Până a nu se lăsa pe deplin întunericul deasupra portului, a început o manevră puțin complicată. Ariadni trebuia scos dintre Clitemnestra și Ifigenia și lipit de Ernestina, care avea să-i fie tovarăș de drum. Parâmele au fost slăbite. Ariadni a fost legată la pupă, de Alice, care s'a pornit să întindă parâma de sârmă. Apoi, lăsat în cursul apei (șlepurile se leagă cu prora în susul fluviului) șlepul diriguit doar de cârmă, pe care o rotea grijuliu Spiro, s'a a lipit de Ernestina.

 

În zori, plecarea. Manevra retragerii legăturilor o face Dumitraki. Parâmele care unesc cele două șlepuri cu remorcherul au fost legate de cu seară. Barba Costa stă în cabina înălțată a cârmei, (sto timòni). Remorcherul șuieră prelung, cu glas răgușit și se'ndepărtează încet. Parâmele se întind. O mică sguduitură. Vaporașule oprit o clipă pe loc. Pe coș se'nvolbură lințolii de fum. Helicele frământă apa Dunării, care oglindește zorii albăstrii. Un șuier scurt. Șlepurile înaintează. S.R.D. 326 și celelalte rămân în urmă. Decorul portului, împodobit cu lumini palide, se trage îndărăt, cu siluetele turnurilor de la fabrici, cu vaporașele și șlepurile priponite în ancore.

Cargobot încărcând cereale în portul Brăilei - 1937

 

Apoi, malurile se apropie, cu priveliștea mereu neschimbată a sălciilor verzi. Uneori, un sat. Mai târziu, în amiezi, Piua-Petri - un port mărunt. Pe înserat, popas în fața Hârșovei, un orășel împlinit între două dealuri albe, de calcar. Între două canarale, cum li se spune. Aici, Barba Costa a rămas în mai multe rânduri, pentru ca să încarce grâne. Are prieteni buni. După ce ancora e coborâtă, Barba Costa pornește cu barca spre port, ca să întâlnească pe Kirio Dimitri. Întâlnirea cu Kirio Dimitri e afectuoasă, ca între cunoscuți de demult. Seara se încheie, cu alți prieteni, la un restaurant, lângă pahare cu vin.

 

În zori, furtună. Dunărea e cu totul alta. Valurile se năpustesc în toate părțile, ca o învârtejire prin nămoluri. Dintr'un braț de apă, se ivește un remorcher negru cu brazdă roșie. Îl cunoaște Barba Costa. Stăpân e căpitan Ali, un cunoscut de demult. Roata cârmei se smucește în mâinile lui Barba Costa, dar el o ține bine. Remorcherul lui căpitan Ali s'a pierdut, în urmă, dimpreună cu aducerile aminte.

* * *

În clipa aceasta, pe șlepul de-alături, se aud glasuri care biruesc vântoasa și strigăte de ajutor. Barba Costa poate să vadă de-aci, de sus, pe Areti alergând cu părul învâlvorat pe punte, urmărită de Spiro, înfuriat, ca o gorilă. Scena se desfășoară cu o repeziciune de fulger. Nici cât ar pune cârma la babord, Aretia a și ajuns la prora șlepului, încalecă peste balustradă şi se asvârle în apă, între cele două șlepuri. Capetan Costa își întipărește expresia chipului Aretiei, de spaimă și amărăciune, ca pe-un clișeu. Închide ochii o clipă și imaginea nu se șterge. Îndată, se smulge din inerție și deschide ușa cabinei:

- Dimitraki! Dimitraki!

 

Dar Dimitraki e gata. A văzut și el pe fereastră împrejurarea. Aleargă pe Ariadni, scutură de umeri pe Spiro care pare un hăbăuc, se repede în casă, reapare și privește în urma șlepului. Barba Costa face și el la fel. Dâra de spumă de la pupa șlepului se pierde în valurile nămoloase. Trupul fetei nu reapare. Numai valuri, valuri, în culoarea lutului galben, dobrogean. Dimitraki ar voi parcă să deslege lotca șlepului și să se avânte prin valuri, în căutarea Aretiei. Ezită, însă. Ar fi o nebunie! - gândește Barba Costa. Așa vede și Dimitraki care revine pe Ernestina și urcă la cârmă:

- Ideş? (Ai văzut?) - întreabă fiul.

- Ne! (Da!) - spune Barba Costa și lasă în mâna lui Dimitraki roata de fier. Coboară și pătrunde în casa lui Spiro. Spiro a rămas, de piatră, pe un hambar. De pe vapor n'a observat nimic. Vântul șuieră și izbucnește mai tare. Dac'o să iasă fata la suprafață, au s'o pescuiască lipovenii! În odăița bătrânilor plânge, fără putere,coana Evridiki.

Șlepuri pe Dunăre - 1937

 

- To caimèno to coritzaki-mu! (Sărmana fetiță!) - repeta mama.

Plecarea din Brăila, neașteptată, deslănțuise drama. Cu voia mamei, Areti avea să rămână la niște prieteni. Dar Spiro se opusese. Areti trebuia să vină cu ei, la Silistra. Coana Evridiki nu înțelegea schimbarea în firea lui Spiro. Când aflase însă de la Spiro întâmplarea cu fata lui capetan Manoli, voința ei se anihilase. Trecuse de partea soțului. Areti, desnădăjduită, (lăsa în urmă un început frumos de dragoste) se revoltase. Dar bătrânii, de acord, o încuiaseră încabina ei. Socotind că în larg nu mai e nicio primejdie, o eliberaseră. Cearta izbucnise din nou. Și pe urmă, sfîrșitul îngrozitor...

— Areti! Areti! Coritzaki-mu! Coritzaki-mu! (Areti! Areti! Fetița mea! Fetița mea!)

* * *

La amiază, furtuna s'a potolit. Soarele s'a ivit, pe ceruri și pe ape. Malurile: înverzite de aceleași sălcii. Cerna-Vodă a rămas departe, cu podul alb. Popas, la Oltina, pe noapte. A doua zi, sfârșitul călătoriei, la Silistra. Decor ca'ntr'un tablou de Dimitrescu. Încep lucrările pentru construirea schelei. Cât mai repede, fiindcă remorcherul trebuie să plece, spre Brăila: numaidecât! În toiul alergăturii, Dimitraki îi aduce lui Barba Costa vestea că Spiro s'a spânzurat, într'un hambar. L-au găsit, adineauri. Bătrânul nu-și poate stăpâni o înjurătură, de necaz. Semn rău!

- Ton Keratà!...... și se'ndreaptă spre Ariadni.”

  "...ca'ntr'un tablou de Ștefan Dimitrescu"

 

Sursa: reportajul “Oameni din porturi” – semnat N. Papatanasiu (prozator, critic literar și publicist român) – publicat în revista “Realitatea Ilustrată” - numărul din 13 ianuarie 1937

Citește mai mult... »

Aristizza Romanescu – Actrița care respira teatru prin toți porii

Aristizza Romanescu, alături de Ștefan Iulian, Grigore Manolescu, Constantin I. Nottara și Agatha Bârsescu a fost unul dintre marii actori români care au susținut pe umerii lor teatrul românesc, așa cum stâlpi au fost înaintașii lor Matei Millo, Frosa Popescu, Ștefan Velescu și Mihail Pascaly la vremea lor. 

 

 

În albumul omagial al Aristizzei Romanescu, poetul Mihai Eminescu a transcris, în octombrie 1886, celebrele versuri din poezia „La steaua”: “La steaua care a răsărit /E o cale atât de lungă / Că mii de ani i-au trebuit / Luminii ca s'ajungă...". În același album omagial Veronica Micle nota în 29 iunie 1885: “D-nei Aristizza Romanescu-Manolescu: Te aud, te văd și nu pot spune / Ești interpretul sau anume / Ființa care a trăit / În mintea geniului care / Visat'a făr'de-asemănare / Un chip ce'n lume n'a pășit?”

Aristizza Romanescu în rolul Ofeliei din Hamlet (dreapta)

Aristizza Romanescu s-a născut la 24 decembrie 1854, la Craiova, fiind fiica artiștilor Constantin Dimitriadi și Paulina Stavrescu – actori de marcă ai teatrului din Craiova – și nepoată a lui Teodor și a Mariei Teodorini, creatori ai unei adevărate dinastii artistice. Articolul „Romaneasca”, publicat în “Calendarul Minervei” pe anul 1901, ne dezvăluie amănunte din biografia acestei mari actrițe:

„Aristizza-Eugenia, decana Teatrului Național din București, profesoară la Conservator, Bene-Merenti cl. I etc. Fiica lui Dimitriad, excelent artist, și a Paulinei Stavrescu – sora tragedienei Raluca Stavrescu – fu credincioasă legilor eredității. Debutează în 1873, la Iași, cu Paquita din ‹‹Don Juan›› și Dofinul din ‹‹Ludovic XI››. Marele succes ce întâmpină are răsunet la București, unde fiind chemată, vine după un an pentru a completa grupul lui Ștefan Vellescu, Dimitriad, Eufrosina Popescu, Millo și alții. Între 1875 și 1877 e aplaudată în provincie. În acest din urmă an, Ion Ghica pune temelia Societății dramatice și, după ce asistase la o reprezentație a ‹‹Romei învinse›› (în care rolul unei vestale fusese încredințat tinerei artiste), prevăzând întrânsa o viitoare glorie a țării, o angajează.” 

 

Povestea debutului este evocată chiar de Aristizza Romanescu: ‹‹Eram îmbrăcată într’o cămașă albă de mătase, desfăcută la piept și cu niște pantaloni tot albi, scurți. Intram alergând cu părul vâlvoi, ținând în mână o plasă de prins fluturi. Trebuia să vin de-a dreptul, fără să mă opresc, la actrița care trecea drept mumă-mea. Cum am intrat și-am văzut sala plină, s’a făcut întuneric dinaintea ochilor mei, mi-am adus aminte cum eram îmbrăcată, mi-a fost rușine și-am rămas pironită în pragul ușii. Apoi, printr’o reacțiune a voinței – putere care m’a ajutat în toată cariera mea – mi-am dat seama cu cine am a face, câtă răspundere am și am început a-mi juca rolul. Apropiindu-mă însă de masă, altă nenorocire! Pe ea ardea o lumânare, care era cât pe-aci să-mi aprindă peruca dacă Iancu Haralamb nu-mi striga dintr’o avanscenă: Vezi că îți ia părul foc! Așa a fost prima mea intrare în scenă, într’un rol de travesti dintr’o melodramă intitulată “Acum 16 ani”›› (articolul “Ceva despre Aristizza Romanescu” publicat în “Gazeta Transilvaniei” din 20 februarie (5 martie) 1905)

“Aristizza-Eugenia Dimitriadi s-a căsătorit foarte tânără cu un artist mediocru, Romanescu, dar a rămas văduvă după doi sau trei ani, interval de timp suficient totuși ca să își stabilească o reputație de mâna întâi în teatru. Astfel se explică faptul că ea a păstrat pentru toată cariera ei numele de scenă de Aristizza Romanescu, chiar dacă mai apoi a fost soția actorului Mihail Grigore Manolescu.” (cf. articolului “Note biografice” – semnat de Victor Bilciurescu – publicat în „Universul literar”, numărul din 20 octombrie 1929)

Aristizza Romanescu în presa franceză: “Comoedia” 

din 10 februarie 1909 (stânga),

“Excelsior - journal illustré quotidien” din 27 aprilie 1913 (centru),

”Gil Blas” din 27 aprilie 1913 (dreapta)

Articolul „Romaneasca”, publicat în “Calendarul Minervei” pe anul 1901 continuă biografia actriței: “În 1881, M. S. Regina – după recomandațiile lui Ion Ghica și ale lui Alecsandri – îi face o bursă pentru a-și completa studiile la Paris. Delaunay și Got sunt primii profesori ai elevei. Face repezi și mari progrese. La întoarcerea după primul an, o serie de succese, printre care Daniel Rochat, precum și o scrisoare plină de laude a lui Delauney către Alecsandri, o fac societară. ‹‹Femeia asta respiră teatru prin toți porii›› zicea Delaunay în acea scrisoare. Și în fiecare primăvară, anii următori, se duse la Paris și Londra (de astă dată pe cheltuiala sa) pentru a urma cursurile Conservatorului și a studia cu Delaunay și Ellen Terry. Cam pe timpul acela, Porel, pe atunci director al Odeonului, după o audiție a Cidului. Îi propuse s’o angajeze cu 300 de franci pe lună, pentru a începe; dar abia auzi Dimitriad, tatăl său, și pe dată începură insistențele, atât din partea lui, cât și a lui Alecsandri, să se întoarcă în țară. În 1883 e numită societară de clasa I. În 1884, la cea mai frumoasă reprezentație care a avut loc vreodată în București, crează rolul Getei din ‹‹Fântâna Blanduziei››. Urmară apoi Ofelia, Clara de Beaulieu și Julieta. De la 1884 încoace – afară de turneurile prin provincie și de o serie de reprezentații la Viena, în 1889 – n’a mai părăsit scena Teatrului din București.

Iată ce zice de dânsa un articol publicat anul acesta într’o revistă pariziană ‹‹Ne împlinim o datorie, vorbind de D-na Romanescu. Nu e atât de renumită pe cât ar merita să fie și cum sunt atâtea alte artiste, pentru că joacă numai în București și interpretează în românește, o limbă pierdută într’un colțișor al Europei. Instruită, de mare talent, având o dicțiune elegantă, Aristizza Romanescu știe să creeze un rol, să interpreteze într-un chip admirabil stările sufletești cele mai complexe, deopotrivă cu Bartet, Rejana și Hading››.

25 de ani de teatru! 623 de roluri! Și în toate genurile: travestis, mume, cochete, igenue, subrete, jeunes premières, grans premiers rộles, amoreze… E de față coleția de afișe a teatrului. O puternică conștiință artistică și o lungă muncă stăruitoare au întărit calitățile ei extraordinare, fără să-i altereze dicțiunea de admirat, vocea dulce, accentele poetice. Astfel se explică pentru ce încântă nu numai masa publicului, mulțimea, ci și elita, adică pe aceia a căror critică de bună-credință merită atenție.”

Aristizza Romanescu în Calendarul Minervei – 1901 (stânga)

În rolul ”Alma” din “Onoarea” de H. Sudermann (centru)

Pe coperta “Universului literar” din 20 octombrie 1929 (dreapta)

În anul 1903, atunci când a împlinit 49 de ani și 30 de ani de teatru, dezgustată fiind de condiția artiștilor de la noi, Aristizza Romanescu și-a anunțat retragerea de pe scenă, solicitând pensionarea. Pensia primită din partea statului român a fost una de mizerie (de ieri, de azi...): “Dacă aș fi fost o profesoară neștiută de nimeni, aș fi trăit cu leafa mea, sporită prin gradații - poate nu grozavă, dar în tot cazul mai mare decât pensia de 194 lei pe care mi-o dă statul după treizeci de ani de jug. Dacă aș fi fost “oricine", n'aș fi dat ocazia ministerului să mă umilească, propunându-mi cu titlul de „ajutor provizoriu" 100 de lei pe lună din fondul milelor. (…) E atâta umilire în gestul acesta că nu poți să nu te cutremuri de rușine și recunosc astăzi că am avut dreptate în ziua când am citit în gazete seria noilor pensionari de atunci cu dreptul cuvenit fiecăruia, să schițez această amară reflecție pe care nu m'am sfiit s'o public:

S'ajungi aci - pensionară

C'o recompensă de ocară -

Ce trebuia să fii ce-ai fost:

A noastră cea dintâi artistă.

Puteai să fii telefonistă,

Sau și mai prost!”

(articolul “Aristizza Romanescu” – semnat Victor Bilciurescu – „Universul literar” - numărul din 20 octombrie 1929) 

 

În anii care au urmat, Aristizza Romanescu a rămas profesor de declamație la Conservatorul din București, unde a pregătit mari actrițe, precum Maria Ventura, Lucia Sturdza-Bulandra, Maria Filotti, Sonia Cluceru, Marioara Voiculescu ș.a. Aristizza Romanescu, a făcut parte din distribuția primului film românesc, “Independența României”, turnat în anii 1911-1912, producție în care a interpretat rolul unei surori de caritate.

Marea artistă, creatoarea a peste 600 de roluri, unele dintre ele la prima lor reprezentare pe o scenă din România (Geta din “Fântâna Blanduziei” de Vasile Alecsandri, Zoe din „O scrisoare pierdută” și Anca din “Năpasta” de I. L. Caragiale, Julieta din „Romeo și Julieta”, Desdemona din „Othello” și Ofelia din “Hamlet” de William Shakespeare, Luiza din „Intrigă și iubire” de Friedrich Schiller, Regina din „Ruy Blas”, Dona Sol din „Hernani” de Victor Hugo ș.a.) a murit în sărăcie, în 4 iunie 1918. A fost înmormântată în Cimitirul „Eternitatea” din Iași: “Se știe că refugiată la Iași, pe vremea războiului, marea noastră artistă venită acolo bolnavă, n’a reușit cu toată îngrijirea să împiedice o înrăutățire crescândă a boalei și a fost înmormântată acolo. Dintre colegii ei de odinioară nu se gândește nimeni să stăruie pentru aducerea rămășițelor ei în București, ceva mai aproape de scena pe care a îndrăgit-o mai mult și căreia i-a dat partea cea mai largă din sufletul ei.” (cf. articolului “Note biografice” – semnat Victor Bilciurescu – publicat în numărul din 20 octombrie 1929 al „Universului literar”)

Citește mai multe articole aici: Artiști aproape uitați

Citește mai mult... »

Sfaturi copilei mele (II)

Prima dintre scrisorile semnate Pater și publicate în anul 1903 de revista “Moda nouă ilustrată” se încheia așa: „În schimb, fata mea, nu te lua după conveniențele sociale care fac din fată o parazită. Caută să citești cărți serioase, caută de învață înainte de toate o meserie care să’ți permită să fi independentă. Vei întreba: cam ce meserie? În viitoarea mea scrisoare îți voi arăta aceasta.”

(citește prima scrisoare aici)

Câteva numere mai târziu, Pater – a publicat și cea de a doua scrisoare cu sfaturi. În această nouă epistolă tinerele domnișoare de la începutul secolului al XX-lea sunt sfătuite să își aleagă o ocupație potrivită sexului și statutului lor social. Să nu uităm că vorbim despre o epocă în care profesarea de către femei a unor meserii – unele dintre ele rezervate până atunci exclusiv bărbaților – era considerată încă un moft. Dar era un moft care le aducea acestora cu adevărat  independența socială pe care o căutau. Opțiunile erau totuși foarte limitate:

Draga mea,

Terminam scrisoarea mea trecută recomandându’ți să’ți alegi o profesiune şi’ți promiteam să’ți dau câteva sfaturi asupra profesiunei ce ai putea să alegi. Mă țin astăzi de vorbă. Profesiunile ce o femeie poate să-și aleagă astăzi sunt multiple. În primul rând ea poate chiar să bată drumul ce duce spre profesiunile libere. Poate să devie profesoară, medic sau literată. Ultima carieră e la noi dintre cele mai puțin rentabilă și dacă cineva simte vocațiune pentru dânsa, nu poate s’o îmbrățișeze decât prin hotărârea de a nu’și agonisi printr’ânsa traiul. Primele două sunt deschise și productive. Pentru a fi o bună profesoară, femeia are mai multă vocațiune chiar decât bărbatul. S’a constatat că e mai pregătită de a fi bună pedagogă. Ca medic de asemenea un câmp larg îi este deschis, căci poate să devie în nenumărate cazuri salvatoare ființelor de sexul ei. S’ar cuveni ca medicele să se specializeze în bolile de femei și apoi în bolile de copii. Cariera de advocate nefiind încă deschisă femeii la noi – mai bine fac acelea care vroind să urmeze cursuri universitare nu le aleg tocmai pe acestea.

 

În al doilea rând, draga mea, ai să alegi între adevăratele meserii. Poți deveni: croitoreasă de rochii sau albituri, modistă sau florăreasă, lucrătoare la passementerii, să’ți agonisești traiul cu brodatul, cu pictura dacă ai talent, ba în timpul din urmă am văzut femei învățând meșteșuguri mult mai grele ca tipografia, legătoria de cărți, zugrăvirea de firme etc. etc. Să nu te miri că’ți recomand să alegi și din aceste meserii. Meseria, zice germanul, cinstește pe om, pentru că’i permite oriunde ar fi și în orice condiții ale vieței, să’și poată găsi hrana de toate zilele spre a nu fi silit să întindă mâna implorând mila semenilor săi.

Mai poate deveni femeia, fără să mai vorbesc de slujbele de la telegraf și poștă care au început a le fii închise, funcționare la case de comerț sau bancă, contabilă și corespondentă, secretară a unui șef de casă sau om însemnat. Pentru aceasta ar putea urma un curs comercial, să predeze mai multe limbi străine, să învețe stenografia etc. Mai poate fi femeia vânzătoare în magazine, mai ales în magazinele din care se aprovizionează damele și casieriță – o funcțiune ce de predilecție se acordă astăzi în toate magazinele mari femeilor, lucru ce le face cinste fiindcă dovedește că comerciații au mare încredere în cinstea lor.  

 

Cum vezi, draga mea, femeia are astăzi ce meserie să’și aleagă și încă nu le-am enumerat nici pe departe pe toate, ba nici chiar toate grupele nu le-am menționat. Dar vei spune: eu n’am nevoie să învăț o meserie. Slavă Domnului, avem cu ce trăi. Mă voi mărita la o anumită vârstă, mi se va da zestre și bărbatul va munci pentru mine. Greșești! S-au văzut oameni bogați sărăcind peste noapte și copii lor rămânând o sarcină pentru familie și societate. Fii de regi învață o meserie, pentru ca în cele din urmă să’și aducă aminte că sunt oameni și că pot oricând avea nevoie a’și agonisi traiul, deci și fetele bogate trebuie să aibă o meserie, pentru ca atunci când nu vor mai fi bogate sau când nu se vor putea mărita după dorința inimei lor, să nu fie pentru nimeni o sarcină și să nu înnebunească de urât. Căci draga mea, aici suntem desigur de acord, profesiunea cea mai nobilă, fiind cea mai naturală a femeii, este aceea de soție și mamă. Dar soția să nu poată fi niciodată sprijinul soțului și copiilor ei? Împrejurările vieții sunt atât de numeroase și de variate încât e bine ca femeia să’și ia cea mai bună asigurare și să învețe o meserie. Numai atunci va putea face și o căsătorie morală și ce înțeleg prin aceasta îțî voi arăta într’o viitoare scrisoare."

PATER
 

 

Citește și:

Prima femeie taximetrist din București

E bun divorțul, ba e rău

Sarmiza Bîlcescu – prima femeie doctor în drept din Europa

 

 

Sursa: revista “Moda nouă ilustrată” – numărul din 3 octombrie 1903 - citit din colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștiului

 

Citește mai mult... »

De vorbă cu Clementina - pețitoarea

O prezență constantă în societatea românească - dar nu numai - au fost întotdeauna pețitorii. Aceștia erau cei care se îndeletniceau cu „potrivirea destinelor” și cu „facerea de căsătorii”. Ei erau de cele mai multe ori „tocmiți dintre cei buni de gură, veseli și care se pricepeau la pețit sau stărostit“. Intermedierea făcută de ei era deosebit de importantă pentru că: “oricine știe că multe femei nu se pot mărita pentru că moravurile interzic femeii de a alege și de a se oferi ea însăși după plac. Ea trebuie să se lase pețită, adică aleasă, dar ea singură nu trebuie să pețească. De nu o va cere cineva, ea intră în marea oștire a bietelor femei care nu și-au atins scopul vieții și care din pricina lipsei unei existențe sigure ajung în mizerie, ba de multe ori, de râsul lumii.” (A. Bebel  - “Femeia în trecut, prezent și viitor” - 1898)
 

În vizită la pețitoare
("Ilustrațiunea Română" - 12 iunie 1930)

În lumea satului “primul pas spre realizarea căsătoriei este pețitul. Pețitul îl face feciorul și părinții săi printr'o cunoștință sau rudă, de obicei o femeie, care este trimisă la familia fetii, unde aduce la cunoștință dorința celor din partea cărora a fost trimisă, de a lua pe fată în căsătorie. Pețitoarea mai expune care-i situația feciorului și ia la cunoștință situația fetii precum și răspunsul părinților fetii la cererea în căsătorie”. (Ilie Radu – “Monografia satului Belinți” – revista “Sociologie românească” – 11 noiembrie 1936).

În pețit

 

Pețitorii erau o prezența indispensabilă și pentru aranjarea căsătoriilor celor din clasa avută. O cronică de la sfârșitul secolului al XVIII-lea ne spune că “Gheorghiță Jianul, al doilea fiu al lui Hagi Stan, se însoară în 1781 cu Zoița, fiica puternicului boier Ștefan Pârșcoveanu; pețitoare fuseseră o Știrboaică și o Bengească.” (Constantin V. Obedeanu – articolul “Ceva despre Neamul Jienilor” – publicat în “Arhivele Olteniei” din iulie-august 1925). Pe la sfârșitul secolului al XIX-lea intermedierea căsătorilor devenise deja o afacere: “nenumărate agenții de căsătorie, puternic  organizate, pețitori și pețitoare de tot felul, se îndeletnicesc cu negoțul și caută candidați pentru ‹‹ sfânta căsătorie ››. Acest negoț e plin de câștig mai ales atunci când se ‹‹ lucrează ›› pentru membrii claselor înalte.”  (A. Bebel  - “Femeia în trecut, prezent și viitor” - 1898)

Nu îmi propun însă să fac o istorie a acestei îndeletniciri milenare. Vă invit doar să pătrundem împreună în lumea unei pețitoare din perioada interbelică. Numele ei era Clementina  și era “o femeie fină, de un romantism exagerat, care-și ducea viața din greu, alergând de dimineața până seara pe vreme oricât de rea, de la un capăt la altul al Bucureștiului, predând lecții de franceză”. D-șoara Clementina a renunțat la ocupația de profesor  “pentru că îi mergea prost de tot” – nimic nou sub soare, nu-i așa? – pentru a intra în lumea pețitoarelor:

La cununie asistă și "pețitoreasa"

 

Citește mai mult... »

Primul "pod de sticlă" din România

O comună din județul Călărași (situată la 58 de kilometri de București) ascunde o poveste mai puțin cunoscută chiar și de către locuitorii de azi ai localității: în Sărulești (în trecut Pârlita-Sărulești) a fost construit în perioada interbelică primul pod de sticlă din România.

Utilizarea materialelor compozite în contrucția podurilor – al fibrei de sticlă în special – este considerată chiar și astăzi o soluție de proiectare modernă, în principal datorită durabilității mari a acestor construcții și al cheltuielilor reduse de întreținere pe care le impun. Tocmai de aceea cred că un articol publicat în anul 1938 de revista “Ilustrațiunea Română”, în care se semnalează “construirea primului pod de sticlă din România”, merită consemnat: "Aplicațiile sticlei sunt extrem de numeroase și… din cele mai ciudate. Acest material, pe care în general îl credem foarte fragil, servește în alte țări și mai ales dincolo de Ocean, la construirea caselor, a podurilor, a conductelor de petrol și a majorității uneltelor de laborator și bucătărie. Se află în America numeroase case construite în întregime din sticlă și toate podurile de pe faimoasa autostradă Pittsburg-Washington sunt și ele din sticlă. Dar ceea ce nu știam până deunăzi e că și pe la noi în țară, pe o modestă șosea, puțin frecventată, se află un asemenea pod de sticlă, importat de probă din America. Într'adevăr puțină lume care trece pe șoseaua Pârlita – Sărulești, știe că unul dintre poduri este în întregime din sticlă.

Podul de sticlă de pe șoseaua Pârlita-Sărulești

Adus de niște specialiști americani, podul a fost instalat într'un loc deosebit de periculos. Aici, în fiecare primăvară, când apele veneau mari, inundau o vâlcea și… luau podul. Cu lipsa de inițiativă pe care o arată adesea administrația, în fiecare an se făcea alt pod - tot din lemn - ca în fiecare primăvară să fie luat de ape. De când s'a instalat podul de sticlă, apele se umflă ca în fiecare primăvară, dar spre mirarea sătenilor, podul rămâne pe loc. Construit din acest material elastic și mai rezistent decât oțelul, podul rezistă puhoaielor, fără a necesita în fiecare an noi reparații. Sub pod, dacă pătrunzi, e o rezonanță unică. Pereții de sticlă transmit fiecare sunet, ca o orgă și în aerul limpede al câmpului vocile omenești capătă o amploare nemaipomenită.

Sticla nu se vede la suprafață, deoarece este apărată de un înveliș de tablă ondulată, care o preservă. Acest pod minune, se poate construi într'un timp record, grație unui procedeu special. lată deci că ne putem mândri și noi cu un pod de sticlă. Deci, în ceea ce privește drumurile noastre, avem alte nevoi din cele mai urgente cari nu sunt satisfăcute, totuși nu ar fi rău dacă, pe măsura posibilităților, s'ar înlocui toate podețele de lemn de pe șoselele noastre, cu aceste poduri de sticlă, care se pare că reprezintă ultima expresie a tehnicei și… igeniozității.”

Sursa: articolul “Primul pod de sticlă din România” – publicat în revista “Ilustrațiunea Română” - numărul din 26 octombrie 1938 – citit din colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștilor

Citește mai mult... »