Maria Mohor – povestea frumoasei "Mona" din "Steaua fără nume"

Maria Mohor a fost una dintre cele mai frumoase și mai talentate actrițe din perioada interbelică. F. O. Fosian o caractezriza astfel pe Maria Mohor: “E o actriță consacrată, o actriță a marilor realizări și a marilor succese. Și aceasta independent de frumusețea ei. Căci Maria Mohor este frumoasă… Prea frumoasă!”. 

 

 

Dovadă a frumuseții ei ne-au rămas doar câteva mărturii fotografice. Din păcate rolurile jucate de Maria Mohor n-au rămas decât în amintirea privilegiaților care au văzut-o pe scenă. Prea puțini rămași printre noi. Aș adăuga constatarea că acesta este pariul pierdut de teatru în veșnica sa competiție cu cinematograful: pelicula - de cele mai multe ori - rămâne, în timp ce rolurile jucate pe scenă se pierd în timp. 

Citește mai mult... »

Trei români la Hollywood

.

Am avut surpriza de a descoperi, răsfoind  presa interbelică, povestea unor români care au avut ceva de spus în lumea filmului. Bob Curwood, Tina Eilers, Eliza la Porta și Lisette Verea sunt doar trei dintre românii care au avut cariere notabile pe marile ecrane ale lumii. Astăzi un alt articol din “Ilustraţiunea Română” – și o altă surpriză pentru mine. De data asta vom afla împreună nu despre o singură vedetă originară din România ci despre trei români care au făcut carieră în cetatea filmului de la Hollywood în prima jumătate a secolului al XX-lea. Și despre un Oscar. 

Dar pentru că vreau să aveți și voi parte de aceeași surpriză, vă voi spune mai multe despre cei trei români doar după ce veți citi articolul “O bucureșteancă vedetă la Hollywood” - publicat în numărul din 28 august 1935 al revistei “Ilustrațiunea Română”:

Edward G. Robinson
cap de afiș la Werner Bros

Citește mai mult... »

Povestea primelor teatre bucureștene

Teatrul de la Cișmeaua Roșie

 

Spre deosebire de cel din lumea occidentală, unde spectacolele de teatru au început prin a fi o modalitate de distracție populară și abia apoi s-au impus în lumea nobilimii, teatrul bucureștean a fost încă de la primele sale reprezentații o modalitate de recreere a clasei avute. Primele spectacole de teatru din București au fost organizate de Domnița Ralu, fiica lui Caragea Vodă, într-o sală a Curții Domnești. “Acolo se întâlneau boierii vremii, și sub auspiciile domnești petreceau seri din cele mai frumoase asistând la spectacole date în limba greacă de trupa Domniții”. (1) Repertoriul acestui teatru improvizat era stabilit de Domnița Ralu – care nu se sfia să urce ea însăși pe scenă, interpretând câte un rol mai mărunțel - împreună cu Costache Aristia, conducătorul trupei. 

Domnița Ralu Caragea (stânga)
Costache Aristia (dreapta)

Spațiul de la Curtea Domnească era însă unul impropriu pentru reprezentații teatrale. De aceea, din inițiativa domniței Ralu, a fost construită în 1818, “pe locul liber de la Cișmeaua-roșie”, o sală destinată organizării de baluri și de reprezentații teatrale “chiar în cuprinsul Palatului Domnesc, cam în colțul de astăzi al Căii Victoria cu strada General Berthelot. A fost o sală foarte simplă, lipsită complet de ornamentație și în care cuvântul românesc n’a răsunat niciodată, cele vreo câteva piese jucându-se fie în grecește, fie în franțuzește”. (2)

Până prin 1830 spectacolele de teatru au fost organizate mai mult prin casele boierești (în casele boerului Nicolae Ghica mai cu seamă). “Dar cum omul întotdeauna caută un confort, cum aspiră continuu spre mai bine, și elevii și auditorii de la clasa lui Aristia în dorința de mai bine, nu se mulțumiră cu câteva scene făcute în strâmtoarea clasei, ci închiriară o sală mai mare, a Pitarului Andronache, de lângă Sărindar. Noua sală era un fel de teatru al celor mulți, acolo având accesul oricine, spre deosebire de teatru pe care în același timp îl întreținea Aristia în casele Vornicului Nicolae Ghica, unde era un teatru numai pentru nobilime. (…) Bucureștii aveau în stagiunea 1830-1831 trei teatre în care se juca în patru limbi: în italiană pe scena lui Kreiwig, în românește pe scena din casele lui Ghica, iar pe scena Pitarului Andronache se juca în grecește și franțuzește.” (1)

 

Citește mai mult... »

Lisette Verea – prima interpretă a şlagărului “Ionel, Ionelule”

Lisette Verea - una dintre cele mai apreciate artiste de cabaret din perioada interbelică - a fost una dintre puținele actrițe din România care, după ce a debutat și a jucat pe scenele românești, a avut șansa să joace în mari producții cinematografice americane.

Lissete Verea în anul 1933 pe scena Teatrului Cărăbuș
(coperta revistei "Realitatea Ilustrată" - 11 mai 1933)

Citește mai mult... »

Povestea unei întâlniri memorabile: Franz Liszt şi Barbu Lăutaru

Barbu Lăutaru (pe numele adevărat Vasile Barbu, n.~1780 - d.  18 august 1858) a fost un celebru cântăreț și cobzar din Moldova și starostele lăutarilor moldoveni timp de mai bine de 45 de ani. Contemporanii săi îl caracterizau ca fiind un lăutar fără egal, Vasile Alecsandri l-a imortalizat într-o piesă de teatru, Matei Millo i-a dus mai departe chipul și cântecele interpretând rolul “Barbu Lăutaru” pe scena Teatrului Național din Iași, Franz Liszt i-a recunoscut geniul. 

 

Astfel am ajuns își la subiectul articolului: o relatare din presa vremii despre o întâlnire dintre doi mari maeștri ai muzicii, Franz Liszt și Barbu Lăutaru. Este povestea unei confruntări artistice emoționante între cei doi mari muzicieni – primul un mare compozitor și virtuoz, reprezentat al muzicii culte, iar cel de al doilea un geniu al muzicii lăutărești românești. Întâlnirea a avut loc în anul 1847, în timpul unui turneu pe care marele pianist îl făcea în Moldova. Relatarea acestei întâlniri a fost consemnată de T. Burada în articolul “Cronica muzicală a orașului Iași”, publicat în revistele “Convorbiri Literare” (numărul din 1 martie 1888) și “România Liberă” (numărul din 12 - 13 martie 1888).

Citește mai mult... »

Actriţa Alice Cocea - o femeie fatală

Alice Cocea a fost una dintre cele mai cunoscute actrițe românce de teatru și film din perioada interbelică. A fost de asemenea și una dintre cele mai frivole femei ale epocii ei. În puține cazuri epitetul de femeie fatală se potrivește atât de bine ca și în cazul ei: cel puțin trei bărbați s-au sinucis pentru că nu au reuși să își asigure dragostea și fidelitatea frumoasei actrițe. Dar să nu anticipăm:

Alice Cocea

   

Citește mai mult... »

Elena Zamora: o viață în slujba cântecului

“Rar o actriță de operetă care să fi cunoscut la noi o popularitate mai mare ca Elena Zamora. Întruchiparea grației și a gingășiei, Elena Zamora a cucerit ani de-a rândul țara de la un capăt la celălalt – glorie care o mai acoperă și azi: numele ei pe afiș este chezășia unui spectacol de succes.” Astfel o caracteriza pe marea actriță F. O. Fosian în monografia “87 artiști bucureșteni din teatru, operă și revistă”, volum publicat în perioada interbelică.  

 

Elena Stănescu – cea care avea să devină celebră sub numele de scenă Elena Zamora - s-a născut la Ploiești în anul 1897. A debutat la doar 17 ani, pe scena Teatrului Național din Iași, în opereta “M-zelle Nitouche”. Parteneri de scenă Constantin Tănase, Al. Critico, Ion Manu, Victor Antonescu, Mia Teodorescu și N. Niculescu-Buzău. Marele actor de operetă și de revistă N. Niculescu-Buzău își amintea în volumul memorialistic “Suveniruri teatrale” despre debutul Elenei Zamora:

Volumul de amintiri “Am slujit cântecul” - 1964 (stânga)
Elena Zamora - 1937 (dreapta)

Citește mai mult... »

Jean Yonnel: un copil al Bucureștilor - societar al Comediei Franceze

Jean Yonnel (n. 21 iulie 1891, București – d. 17 august 1968, Paris) – pe numele său adevărat Jean-Estève Schachmann – a fost un renumit actor francez de origine română. El a fost unul dintre cei 4 actori români care au avut privilegiul de a deveni societari ai Comediei Franceze (alături de Maria Ventura, Eduard de Max și Elizabeth Nizan). Articolul “Viața lui Yonnel – Copil al Bucureștilor și societar al Comediei Franceze” – semnat de Ioan Massof și publicat în revista “Realitatea Ilustrată” – numărul din 19 martie 1940 – ne dezvăluie în parte biografia marelui actor, mai puțin cunoscută astăzi:

Citește mai mult... »

“Visul lui Tănase”

Constantin Tanăse, regele revistei românești, marele descoperitor și creator de vedete, impresarul impetuos care a adus cel mai  mare star al vremii la București (pe Josephine Baker în anul 1928) a fost și actor de film. A jucat în trei filme: Peripețiile călătoriei lui Rigadin de la Paris la București (1924), Visul lui Tănase (1932) și Răbdare, Tănase (1943). Din păcate, peliculele din anii 1924 și 1943 s-au pierdut. S-au păstrat doar câteva secvențe din coproducția româno-germană din anul 1932 - “Visul lui Tănase”. 

 

Citește mai mult... »

Lizica Codreanu: muza frumoasă, boemă si nonconformistă a lui Constantin Brâncuşi

Dacă se spune că în spatele oricărui bărbat de succes stă o femeie puternică, în cazul lui Constantin Brâncuși se poate afirma că în spatele geniului său au stat iubirile și muzele sale. 

Margit Pogany (o pictoriţă maghiară), Eillen Lane (o americancă de origine irlandeză), prinţesa Maria Bonaparte, baroneasa Renee Irana Frachon, franțuzoaica Leonie Ricou sau geniala Maria Tănase au fost doar câteva dintre acestea dar, lista muzelor lui Brâncuși menționate în numeroasele biografii ale acestuia nu se oprește aici. Din păcate, de cele mai multe ori, această enumerare nu o include și pe românca Lizica Codreanu, geniala dansatoare avangardistă.

 

Lizica Codreanu fotografiată de Constantin Brâncuși - 1921 (stânga)
Lizica Codreanu în revista "Vogue" numărul din 1 ianuarie 1927 (centru și dreapta)

Citește mai mult... »

Cum a murit Ion Luca Caragiale (mărturia Cellei Delavrancea)

    Ultima vizită în România

   Scârbit de umilințele trăite în țară, după ce a intrat în posesia unei moșteniri lăsate de mătușa sa, Ecaterina Cardini din Șcheii Brașovului, Ion Luca Caragiale a decis în anul 1904 să părăsească țara și să se stabilească împreună cu familia la Berlin. În primăvara anului 1912, marele dramaturg a făcut o vizită în România, cu scopul de a susține debutul literar al fiului său Mateiu Caragiale, care a publicat un grupaj de poezii în revista Viața românească (1 aprilie 1912). Cu acestă ocazie, care a coincis cu jubileul de 60 de ani al scriitorului, au fost organizate numeroase acțiuni de omagiere a lui Caragiale. Marele dramaturg a răspuns astfel la numeroase urări primite din țară și din străinătate: „Trăiască frumoasa și cumintea limbă română! Fie în veci păstrată cu sfințenie această scumpă Carte-de-boierie a unui neam călit la focul atâtor încercări de pierzanie”. 

 

  La doar câteva săptămâni după reîntoarcerea genialului dramaturg la Berlin, vestea morții neașteptate a acestuia avea să producă o profundă emoție:

     „S-a stins!...

   S-a stins, într-o clipă nenorocită, cel mai luminos luceafăr al literaturii noastre, cea mai curată glorie a acestui neam fără noroc! Mai ieri-alaltăieri ne întreceam în preamărirea Maestrului sexagenar, și nu ne venea să credem, că acest spirit veșnic scânteietor, să fi ajuns la pragul bătrâneții. Acei ce l-au cetit, ori au avut fericitul prilej de a sta de vorbă cu el, măcar o sară, nu se puteau împăca cu gândul că vremea nemiloasă poate să îmbătrânească vreodată și pe un titan de talia lui Caragiale. (...)

     Am rămas săraci pe urma lui - și golul lui nu se va umplea în curând.

   Am rămas săraci și zăpăciți în fața loviturii năprasnice, ce ne-a izbit. Și, dincolo de limita de humă a trupului, dincolo de hotarele acestui glob de noroi, sufletul acestui uriaș al literaturii noastre, își întinde pentru întâia oară aripile de vultur, și se ridică falnic și fericit, în slavă, la tronul Ziditorului, în care credea, să dea seamă, ce a făcut cu talentul ce i s'a încredințat în lumea asta.

   Sboară tot mai lin, tot mai sus, dincolo de hotarul realității; în regiuni la care se avântase și în viață, în clipele fericite ale creațiunei.

   Și noi privim pe urma acestui sbor îndrăsneț, abia îl mai putem urmări; îl pierdem... - și simțim că ochii ni se umplu de lacrimi...” (Alexandru Ciura în revista Cosînzeana – numărul din 30 iunie 1912)

I. L. Caragiale și fiul său Mateiu I. Caragiale

Citește mai mult... »

Tina Eilers (o româncă pe marile ecrane interbelice)

Tina Eilers - actriță germană de teatru și de film din perioada interbelică. S-a născut în Brünn (în 5 iunie 1910) – în fosta Austro-Ungaria (astăzi Brno, Cehia). A debutat ca actriță de film în anul 1933, în producția germana “Vocea iubirii”. Au urmat apoi roluri într-o serie destul de importantă de filme dintre care amintesc: „Un copil a căzut din cer“ (1933), „O noapte la Veneția“ (1934), „Boccaccio“ (1936), „Liliac alb“ (1939) sau „Ce se întâmplă aici?“ (1940). După război a renunțat la cariera de actor de film, dar a rămas să lucreze în cinematografie ca „actor de voce“. A murit în 18 noiembrie 1983. 

Printre puținele informații găsite despre această actrița germană, născută la Brno, nu am găsit nici o referință cu privire originea ei română (cu toate că numele ei adevărat a fost Auguste Fotescu). Tocmai de aceea cred că e interesant de citit interviul cu titlul “Tina Eilers – compatrioata noastră, ne vorbește…”, publicat de săptămânalul “Ilustrațiunea română” în numărul din 23 octombrie 1935:

Tina Eilers
fotografie  cu o dedicație către
 cititorii "Ilustrațiunii române"

Citește mai mult... »

Incursiune în teatrul mahalalelor

Bucureştiul interbelic era cu adevărat (și este încă) o lume a contrastelor. O lume în care centrul orașului era împânzit de automobile elegante și de orășeni îmbrăcați după ultima modă occidentală. Cartierele mărginașe însă rămăseseră într-o altă epocă, patriarhală încă, plină de noroi și inundată periodic, fără electricitate, fără apă curentă și canalizare. 

 

 

Aceste contraste nu putea să ocolească lumea spectacolelor. În afara mișcării teatrale care se manifesta în teatrele cu stagiune regulată de pe bulevardele centrale ale metropolei mai exista și o așa zisă “mișcare teatrală” a cartierelor periferice, “actele artistice” produse aici fiind însă pe măsura publicului acelei lumi.

 

Citește mai mult... »

Trei poveşti lăutăreşti

Vă invit să dăm o raită prin lumea plină de farmec a lăutarilor de altădată. Faimoși în lumea boemă a Bucureștiului interbelic, lăutari precum Ghiță zis „Paganini”, Vlădescu, Jean Brumăreanu zis „Păsăraru”, Fănică Brânzoi sau Gavrilă Petrescu animau cu arcușurile lor vrăjite atmosfera din cârciumile și tavernele cunoscute ale Capitalei. Chiar dacă în acele timpuri concurența acerbă a patefonului, a radioului și a "cinematografului vorbit" începuse să se facă simțită. Vă voi spune în cele ce urmează trei povești lăutărești descoperite în presa interbelică:

Citește mai mult... »

Au fugit de acasă pentru a se face actori...

În vremurile de azi este, de cele mai multe ori, este o mândrie ca cineva "să se facă actor". Cu cât talentul și faima unui actor este mai mare, cu atât sunt mai încântați sunt părinții de alegerea făcută de copiii lor de a se dedica scenei. Și nu se pune, în nici un caz, problema de a izgoni de acasă vreun copil pentru că a ales să devină actor. În vremurile de ieri însă, pe la începutul secolului trecut, “o seamă de părinți se socoteau în doliu dacă vreun băiat sau fată își arătau dorința de-a fi „râsul lumii". Nu numai boerii nutreau idei atât de proaste pentru meseria de „actor", egală cu aceia de paiață, ci și burghezimea, care în realitate a căutat întotdeauna să țină pasul celor „nobili" - nu avea părere bună despre „soitari" (notă: fiecare dintre cei patru măscărici ai domnilor fanarioți din Țările Române, care însoțeau pe domn la parade, la petreceri etc.), adică despre “bufoni”. Nu că actorii nu erau simpatizați de public, dar meseria lor era legată, pe vremea aceia, de multe suferinți, pricina a unei proaste stări materiale, îmbunațită mult mai târziu.” (*)

Ștefan Julian - Frosa Sarandi -  Grigore Manolescu

„Proasta părere n'a împiedicat totuși pe atâția tineri, mai puțin tinere, din burghezia de sus și chiar din neam de boeri, să îmbrațișeze meseria, fără să le pese de apriga luptă cu nevoile vieții ce-i aștepta”. Matei Millo, Grigore Manolescu, Ștefan Julian, C. I. Nottara, Vasile Toneanu, Ion (Iancu) Brezeanu, Petre Liciu sau, mai târziu, Nora Piacentini, Silly Vasiliu sau Alexandru Giugaru sunt doar câteva nume din galeria adolescenților care au fugit (sau au fost izgoniți de acasă) de acasă pentru a se dedica scenei. Articolul “Pentru a te face actor înainte vreme trebuia să fugi de acasă” – semnat de teatrologul Ioan Massoff (publicat în revista “Realitatea Ilustrată” – numărul din 31 ianuarie 1939 – disponibil online în Digiteca Arcanum) ne dezvăluie câteva din aceste povești de viață:

Citește mai mult... »

Horia Şerbănescu intervievat la “cinci ani și jumătate”

Horia Şerbănescu (n. 16 martie 1924 – d. 19 septembrie 2010) a fost fără îndoială unul dintre cei mai mari artişti ai teatrului românesc de revistă. El s-a identificat practic cu existența acestui gen teatral, începând din anul 1929, an în care a fost lansat de Constantin Tănase, pe scena celebrului "Cărăbuș".

 

Știam despre longevitatea pe scenă a marelui actor, dar am fost surprins atunci când, răsfoind numărul din 30 ianuarie 1930 al revistei “Realitatea Ilustrată”, am găsit un interviu acordat de micul-mare artist. Surprins, pentru că Horia Traian Șerbănescu avea pe atunci doar “cinci ani și jumătate”. Deși era încă un copil în anul 1930, Horia Șerbănescu jucase deja în trei piese importante și debutase pe scena Teatrului Național din București. Nu trebuie să ne mire așadar prezența micului copil-minune în biroul directorial din redacția „Realității ilustrate”. Nici rumoarea pe care a stârnit-o prezența unui “domn atât de important”:

“Păcănitul mașinilor s'a întrerupt, sbârnâitul telefonului s'a oprit cu un sughiț, iar membrilor redacției le-au înțepenit maxilarele de mirare. O domnișoară dactilografă și-a revenit și, stăpânindu-și emoția, întreabă:

- Domnul?

- Doresc să vorbesc eu domnul director!

- Domnul director?

- Da, într'o chestiune… personală.
- Personală! – domnișoara dactilografă exprimă cuvântul cu o intonație reverențioasă pentru domnul de “cinci ani jumătate", care dorește să vorbească cu domnul director, într’o chestiune personală.

Domnul este introdus; dar violându-se eticheta obișnuită, pătrunde în cabinetul directorial urmat de toți redactorii, dactilografele, oamenii de serviciu, inclusiv vizitatorii incidentali.”

Citește mai mult... »

Amintiri vesele și triste cu Marioara Voiculescu

Marioara Voiculescu a fost, fără îndoială, una dintre actrițele care au dominat scena românească de teatru în prima jumătate a secolului trecut. F. O. Fosian o caracteriza astfel: 

 

 

“Iată actrița de ilustră personalitate artistică a primei noastre scene, - talentul de covârșitoare putere de creație, - tragediana de mare amploare, - temperamentul vulcanic care erupe în fiecare replică, în fiecare gest. Eroina legendară, femeia îndrăgostită, amanta pasionată, ființa pierdută sau răsvrătită, - în oricare din roluri – de la “Judith” la “Lulu”, de la “Salomeea” la eroina dramei moderne, de la “Peer Gynt” la “Actrița”, d-na Marioara Voiculescu a creat și a redat cu măiestrie complexul sufletesc al personagiilor. Spectatorul din sală este țintuit de vraja jocului tumultuos care constituie arta d-nei Marioara Voiculescu.” (1)

 

Citește mai mult... »

Ion Iancovescu – regele de altă dată al comediei

Ion Iancovescu (n. 1889 – d. 1966) a fost, fără îndoială, unul dintre cei mai străluciți actori ai scenei românești din prima jumătate a secolului trecut. De-a lungul unei cariere artistice care s-a desfășurat pe parcursul a cinci decenii, Ion Iancovescu a strâns mai mult de 18.000 de apariții pe scenă. Iată cum îl caracteriza F. O. Fosian pe marele actor în volumul de memorialistică “87 artiști bucureșteni din teatru, operă și revistă”: “Nesecat isvor de vervă și fantezie, trăiește intens fiecare rol creat – personagiu real în lumina rampei, actor în viața cea de toate zilele”.

Stânga: articol din "Le Figaro" - 6 februarie 1937
Dreapta: Ion Iancovescu în "Realitatea Ilustrată"- 1931

 

Citește mai mult... »

Josephine Baker în România (1928 și 1970) - interviuri

Un megastar al anilor ‘20, vedeta supranumită de presa mondială “Sirena tropicelor” sau “Perla neagră”, a fost invitată la București, pentru a juca într-un spectacol de cabaret. Josephine Baker – pentru că despre ea este vorba - a fost primul superstar cunoscut de publicul bucureștean doar de pe ecranul sălilor de cinematograf care a venit în România. Se întâmpla în vara anului 1928. Impresarul era nimeni altul decât inegalabilul Constantin Tănase, patronul Teatrului Cărăbuș. Suma angajată a fost una enormă pentru acele vremuri: 100.000 lei pentru fiecare spectacol. Succesul a fost unul colosal. Josephine Baker a revenit în România abia 42 de ani mai târziu, la festivalul "Cerbul de aur" organizat la Brașov – în anul 1970. A fost un mare succes și atunci...

Josepkine Baker în revista "Oglinda lumii" - numărul din 19 martie 1927 (stânga)
și pe coperta revistei "Flacăra" - numărul din 4 aprilie 1970 (dreapta)
(publicații disponibile online în Digiteca Arcanum)

Amănunte din biografia celebrei artiste și despre vizita ei din anul 1928 la București am dezvăluit în articolele “Senzațional interbelic: Perla neagră la București” și  “Steaua de la Folies Bergeres la București”. În completare vă propun două interviuri acordate de Josephine Baker unor reporteri români, la un interval de timp de 42 de ani. Veți vedea că între cele două articole există o legătură interesantă:

Citește mai mult... »

Românca Jany Holt - o vedetă a cinematografului și teatrului francez

“Puțini spectatori știu că Jany Holt e româncă. Nu e nici prima, nici ultima româncă la Paris. După toate indiciile Jany Holt are talent. Mai mult chiar decât Elvira Popescu, Alice Cocea șl celelalte compatrioate cu numele scris în caractere groase pe afișele publicitare.” Acestea sunt primele rânduri ale unei cronici publicate de ziarul “Cuvântul”, la rubrica “Cinematograf”, în numărul din 27 februarie 1938. Redactorul interbelic nu se înșela: consoana H adăugată la numele bătrânului Olt nu ascundea legătura româncei Jany Holt (pe numele adevărat Ecaterina Ruxandra Vlădescu Olt) cu țara în care s-a născut.

Jany Holt - pe marile ecrane

Ecaterina Ruxandra Vlădescu Olt – viitoarea vedetă de cinema Jany Holt - s-a născut în 13 mai 1909 (cf. altor surse în 1912), într-o familie de intelectuali olteni, după cum atestă și numele de familie. A locuit în adolescență pe strada Negustori, din București. În acea perioadă a văzut câteva spectacole de teatru jucate pe scenele bucureștene și a fost atrasă de mirajul scenei. “Era copil încă în momentul în care părinții au dus-o într-o zi la marele Constantin Tănase, rugându-l să le spună dacă fata lor are sau nu talent... Actorul s-a uitat adânc în ochii copilei speriate. Fără prea multe ocolișuri, le-a spus : „Se vede cât de colo că are talent! E mai bine însă să învețe o meserie serioasă, de pildă avocatura, ca d-ta!...” (cf. articolului “Mari actori: Jany Holt” – semnat de George Cuibuș – publicat în revista “Ateneu” – numărul din 20 aprilie 1967)

 

Citește mai mult... »