Și totuși vin colindători…

E ziua marii sărbători a Crăciunului. Ca și în alte timpuri, vestitori plini de bucurie, copii zgribuliți de frig, vin pe la ușile noastre să ne vestească Nașterea Mântuitorului. Chiar dacă, acum mai bine de un secol, “un bătrân moldovean” spunea în revista “Foaia Populară” – numărul special de Crăciun din 26 decembrie 1899:

 

„Din an în an datinele, obiceurile, credințele noastre, lăsate din bătrâni, își pierd tot mai mult din consistența lor, așa că, cel mult peste două generații nici nu se va mai pomeni de serbările, cunoscute sub numele de Colinzile Crăciunulul și ale Anului nou dacă tot astfel vor merge lucrurile. Astăzi chiar, în ajunul acestor două sărbători, doar prin mahalale și prin sate se mai păstrează obiceiul străbun de a umbla cu colinda. În orașe, și mai cu seamă prin străzile principale, nici nu se mai știe de acest obicei. Bogătașii închid porțile și nu lasă copiii cari vin cu colinda. Cât despre Irozi, Nunta țărănească, Steaua, nici  nu se pomenește ca să se mai arate prin străzile din centru (...). E dureros de tot, ca aceste obiceiuri să dispară, și încă într-un mod atât de trist.”

Colindători în 1928

A trecut mai mult un secol de la apariția articolului “Distrugerea datinelor noastre” din care am citat. Două războaie mondiale și 50 de ani de comunism au trecut peste noi. Și totuși colindele și obiceiurile de Crăciun nu au dispărut încă. Ele s-au transformat, s-au laicizat, au devenit comerciale uneori comercializat - dar nu au dispărut. Și nu s-a pierdut nici parfumul lor, mereu proaspăt. Ele trebuie doar duse mai departe. 

 

Tocmai de aceea am cules pentru voi câteva colinde publicate de revista “Realitatea Ilustrată” în numărul din 25 decembrie 1927. Colinde care se mai aud și astăzi – chiar dacă versurile lor sunt ușor schimbate…

Citește mai mult... »

De Crăciun în lumea interbelică: Anglia

Crăciunul în Anglia interbelică era mai mult decât o zi de sărbătoare: “Crăciunul începe mult înainte de 25 Decembrie și se termină după această dată. Nu e numai o zi. E mai mult chiar decât o săptămână, e aproape un sezon: “Sezonul Crăciunului". Nici nu se termină încă bine luna noiembrie și ziarele încep să publice “numerele lor de Crăciun". Și de la 1 decembrie toți, mari și mici, de la cei mai de sus până la cei mai de jos, din toate ramurile sociale, toți se gândesc la Crăciun. În timpul lunii decembrie, se trimit “cărți poștale de Crăciun" și se trăiește în așteptarea Crăciunului.” În acest context seara de Crăciun nu putea să fie decât una cu totul specială. Copiii colindau străzile proslăvind pe Iisus și făcând nebunii pentru care - doar în această seară - erau iertați.

Sărutul simbolic sub vâsc

De pe masa de Crăciun nu puteau să lipsească “roast-beef-ul", preparat într'un mod special (numit în glumă “Sir-Suan", adică “Domnul Fileu"), curcanul la cuptor împănat cu castanet sau gâsca cu stafide - asezonate de cele mai multe ori cu varză de Bruxelles - și budinca (“pudding-ul”) Yorkshire.

Citește și:  De Crăciun în lumea interbelică - Statele Unite ale Americii

Felul cel mai așteptat era însă întotdeauna budinca de prune flambată - în timpul mesei de Crăciun - după ce era stropită din belșug cu brandy. Acest desert ascundea întotdeauna un bănuț care urma să aducă noroc celui care îl găsea. De asemenea “la prânzul de Crăciun, așezați în jurul unei mese îmbelșugate, membrii familiei iau în primire pocnitorile ascunse sub farfurii. O pocnitoare de Crăciun constă dintr-un tub acoperit cu hârtie, care produce un zgomot puternic, atunci când capetele îi sunt trase înafară; în acel moment ies la iveală un coif care trebuie purtat în timpul mesei, mici obiecte decorative și o hârtiuță cu o ghicitoare ce trebuie împărtășită cu glas tare celor din jur.”

Primarul din Hammersmith
 (Londra) amestecând cel dintâi
 “pudding”-ul de Crăciun - 1929

Iată povestea unui Crăciun englezesc văzută prin ochii reporterului interbelic al revistei “Realitatea Ilustrată”:

  

“Dacă norocul vă conduce în seara de 25 Decembrie în sânul unei familii englezești, în acele sate din împrejurimile Londrei, puteți gusta adevărata veselie de Crăciun. Veți lua parte la tradiționala vizită a bucătăriei, împodobită cu acest prilej în verdeață, vizită veselă, la care femeile iau parte în toalete de seară și domnii în smocking. Veți gusta tradiționalul curcan, gâscă sau găină și vă veți împărtăși din pudding-ul național, plin de flăcări. Poate veți fi invitați să participați și la tradiționalele jocuri naționale la care suavele “misse" engleze țin foarte mult. Jocurile acestea, dintre cele mai variate, aduc după ele tot felul de gajuri. Unul dintre ele mai ales, necunoscut la noi, și care se numește “Snap Dragon", constă în obligația pentru o persoană de-a scoate cu degetele niște nuci cufundate în rom sau în brandy fierbinte. Veți asista poate la o “pantomimă de Crăciun", jucată de tinerii și de domnișoarele din casă și veți vedea pe Robin-Hood și pe tovarășa lui Mad Marion. Era să uit de vâscul, atârnat sub lampa din salon, vâscul simbolic, care invită la îmbrățișare. Doresc apoi ca întâmplarea să vă ducă să întâlniți, sub frunzișul de vâsc, pe o fragedă miss, cu obrajii roșiatici și catifelați, frumoasă cum numai o englezoaică poate să fie, când este…”

Surse:

- articolul “Crăciunul la diferite popoare” – “Realitatea Ilustrată” din 21 decembrie 1929

- articolul “Datinile de Crăciun în diferite țări” – “Realitatea Ilustrată” din 20 decembrie 1938

Citește mai mult... »

Sfaturi copilei mele (I)

Începutul secolului al XX-lea a reprezentat o perioadă de occidentalizare a societăţii româneşti, care pendula încă între modelul francez şi cel german mai cu seamă, dar care prelua şi obiceiuri proprii societățiilor din Anglia sau Italia. Bineînţeles că această perioadă de căutare şi de modernizare a societăţii românesti a avut ca urmare şi schimbarea locului şi a rolului femeii în societate. Un rol important în această “luptă pentru emanciparea femeii” au avut-o şi primele reviste destinate exclusiv femeilor. Într-o astfel de revistă - “Moda Nouă Ilustrată”, care era publicată în anul 1903 - mi-au atras atenţia câteva scrisori cu sfaturi adresate tinerelor domnişoare. Vă recomand să citiţi acum una dintre ele pentru că enumeră câteva dintre “convenienţele sociale” (conservatoare încă, dar totuşi în schimbare) din epocă. Iar unele dintre sfaturi - deşi pare destul de greu de crezut - pot fi la fel de bine transmise și tinerelor din zilele noastre:

Citește mai mult... »

Un interviu din 1931 (cu un bunic al zilelor noastre)

Credeţi probabil că mă joc cu cuvintele în titlu pentru a vă face curioşi. Aveţi şi nu aveţi dreptate. Aveţi, pentru că este vorba într’adevăr de un joc de cuvinte și al imaginației. Nu aveţi întru totul dreptate însă, şi asta pentru că nu e vorba de un joc de-al meu, ci de un interviu interesant publicat în perioada interbelică de un reporter al revistei „Realitatea Ilustrată”. Iată cum vedea un reporter din anul 1931 Bucureştiul începutului de secolului XXI: o lume a zgârie norilor, a metroului şi a avioanelor particulare, a televiziunii şi a telefoanelor mobile, o lume a... Dar nu o să vă dezvălui eu tot ce îşi imagina ziaristul interbelic despre lumea noastră, a celor de azi. Îl las pe el să o facă:

"În Broadway-ul bucureştean, acolo unde acum o jumătate de secol se întindea băltoaca Herăstrău, care a fost secată şi asanată în anul 1954, şi unde am ajuns cu metropolitanul subteran ce leagă diferitele cartiere ale Capitalei, locuiește, în palatul sgârie-nori ce-i aparţine, Ion Iancovescu. E un om în vârstă de peste 100 de ani şi ziarele radiofonice, cinematografice şi de televiziune, au celebrat acum câţiva ani, cu ocazia aniversării centenarului său, vigoarea lui fizică, acuitatea vederii, tinereţea inteligenţii sale, memoria lui proaspătă şi mai ales buna dispoziţie, ce nu l-a părăsit niciodată. Amintirile lui sunt clare ca nişte fotografii, pe care timpul nu le-a alterat. Pe acest tânăr moşneag, l-am rugat să ne povestească câteva din amintirile sale, din preajma anului 1930; după ce suspină plictisit, căci ziariştii l-au importunat toată viaţa, d. Iancovescu ne-a spus:

- Veţi avea o dezamăgire, dacă aţi venit, ca atâţi alţi colegi ai dv., să-mi puneţi întrebări indiscrete, asupra secretului longevităţii mele, asupra iubirilor mele din trecut şi din prezent, sau asupra crizei financiare despre care am amintiri personale, din Europa anului 1930...

În acel moment, o fată de-o frumuseţe răpitoare, intră val-vârtej, spunând:

- Bunicule, Ionel a luat avionul din garaj şi aveam nevoie de el ca să mă duc la Cluj, la campionatul de nataţie, care începe peste un sfert de oră.

- În ce direcţie a pornit şi cu ce viteză? - o întrebă venerabilul artist.

- Spre sud, cu 500 km. pe oră.

- Bine...

Şi ducând la gura un mic receptor de telefon fără fir, intră în legătură cu nepotul său şi fratele delicioasei făpturi care ne întrerupsese. Dl. lancovescu porunci sburătorului să se întoarcă îndată, căci altfel ia un avion şi se duce să-i rupă urechile.

- Îmi amintesc, mi se adresă acest bătrân veşnic verde, că în 1932, cei care posedau în România un avion personal, se puteau număra pe degete. În ce priveşte comunicaţiunile orale, telefonia fără fir era la începutul ei şi, pentru ca să putem vorbi cu cineva de la distanţă ne serveam de un aparat legat prin sârme cu o centrală deservită de domnişoare care ne înfuriau la culme, până când binevoiau să ne dea numărul pe care-l ceream. Telefonului cu fir şi acestor domnişoare, li s'au datorat numeroasele boli nervoase şi mintale, care au bântuit omenirea pe la 1932. Dintre toate, numai azilele de nebuni au făcut avere, celelalte întreprinderi comerciale au dat faliment, din cauza crizei.

- Care criză?

- O criză economică provocată de scăderea preţului la cereale.

- „Cereale"? ce sunt alea? - am întrebat uimit.

- Cerealele erau nişte plante comestibile, ce se cultivau în ţările aşa zis agricole, cum era şi România. La muzeul naţional puteţi găsi mostre de grâu, porumb, orz... Scăderea preţului lor a dus la înlocuirea acestei producţiuni naţionale cu alte fabricate; de altfel, acum, când alimentaţia se serveşte în buline, ele nu şi-ar mai avea rostul...

- Nu vrei să iei un bulin de friptură de curcan şi un bulin de vin ? - mă întrebă simpaticul centenar, întinzându-mi o cutiuţă.

- Şi ce mijloace de transport aveaţi?

- Foarte comice: în interiorul marilor oraşe, circulau un fel de lăzi enorme, electrice, pe şine, lăzi numite tramvaie, în care se înghesuiau, claie peste

Grămadă, oameni de două ori mai mulţi decât încăpeau!...

- Ce barbarie !...

Broadway-ul
bucureştean
al anului 2000

- Accidentele de tramvai şi de automobil se ţineau lanţ. Mai erau deasemeni autobuze..

- Autobuze?... Mi se pare că autobuzele erau nişte animale sfrijite?...

- Nu... Confunzi cu caii de birje, care au dispărut de mult, mă lămuri venerabilul Iancovescu.

- Dar instrucţiunea publică ?

- A fost o halima!... Elevii învăţau în saboţi.

- În saboţi ? De ce? Se asimilează mai uşor lecţiile în saboţi?

- Nu, ci fiindcă erau pe atunci şi copii, care n'aveau ghete!... În fine, în 1965, a fost inmormăntat ultimul român analfabet.

-  A rămas încă în amintirea omenirei - am spus acestui bătrân atât de savant - că aţi avut o strălucită carieră teatrală...

- Da, atunci când existau teatre cu scenă, cu rampă... Când însă spectacolul prin  televiziune la domiciliu a înlocuit teatrele, am fost nevoit să-mi schimb profesiunea, devenind directorul Casei de economii şi consemnaţiuni...

* * *

Venerabilul centenar, căruia îi uram o viaţă şi mai lungă, fu nevoit să întrerupă aici interview-ul, deoarece pe ecranul aparatului de televiziune apăruse sala de consiliu al Casei de economii, unde d. Iancovescu era chemat de urgenţă. El îşi luă rămas bun de la noi, oftând şi rostind aceste enigmatie cuvinte:

- Ei, tinere, d-ta nu şti ce e aia „un pol"... Acum s'a desfiinţat moneda; dar câte amintiri duioase din tinereţe, îmi evocă mie acest cuvânt dispărut!...”

Un interviu – de această dată unul adevărat – cu Ion Iancovescu, puteți să citiți aici:

Sursa: articolul „Un interview cu un centenar în anul 2000” – semnat „O.KAY.” – publicat în revista „Realitatea Ilustrată” - numărul din 31 decembrie 1931 – citit din colecţia Bibliotecii Centrale Universitare „Lucian Blaga” Cluj Napoca

Citește mai mult... »

Românii și "criza sanitară" (gripa spaniolă)

Gripa spaniolă a fost până azi etalonul în funcţie de care sunt evaluate astăzi toate pandemiile. În doar un singur an, între 1918 şi 1919, a lăsat în urmă un tablou grotesc: peste 50 de milioane de morţi. Statisticile optimiste precizează că jumătate din populaţia lumii a fost infectată. Rata mortalităţii cauzată de gripa spaniolă era de peste 250 de ori mai mare decât în cazul unei gripe obişnuite. Cei mai afectaţi au fost tinerii. Între 2,5 şi 5% din populaţia lumii a murit de gripă spaniolă. În Asia au fost 36 de milioane de victime. În Oceania doar 85.000. Dacă gripa spaniolă a ucis 50 de milioane de oameni, Primul Război Mondial, cel mai mare război pe care îl cunoscuse omenirea până atunci, a răpit „doar” 20 de milioane de vieţi.

Vă propun acum câteva extrase din presa acelor ani, articole care vor dovedi, o dată în plus că noi, cei de azi, nu suntem chiar atât de diferiți de românii de ieri:

Citește mai mult... »

Guvernul a căzut grav bolnav

Care este adevăratul motiv al căderii Guvernului? Cauza a fost descoperită încă de prin anul 1907 de redactorii revistei “Furnica”. Redau articolul pentru edificare. E adevărat însă că am înlocuit numele “diagnosticienilor” de atunci cu cele ale specialiștilor în “medicină guvernamentală” din zilele noastre:

- Hi măi Martine și nu te mai încăpățâna și tu acuși!... 

Ori vrei s’ajungi la București când n’o mai 

rămânea nici o slujbă pentru tine?

Citește mai mult... »

Mormântul lui Adolf Hittler din Bucureşti

Revista "Realitatea Ilustrată" a publicat în numărul 28 septembrie 1933 un articol care avea ca subiect ipoteza conform căreia dictatorul german Adolf Hitler ar fi avut o origine semită (în 1933 Adolf Hitler, tocmai preluase puterea absolută în Gemania). Știrea se referă la un anume Hittler (cu doi “t”) al cărui mormânt se găsea în cimitirul Filantropia din București: 

Detaliu din fotografia publicată în revista
"Realitatea ilustrată" - numărul din 28 septembrie 1933

Citește mai mult... »

Actori aproape uitați: Aurel Athanasescu

Aurel Athanasescu (n. 1886 – d. 1965) a fost unul dintre marii actori care au jucat pe scenele românești în prima jumătate a secolulul trecut. Absolvent al cursurilor de canto ale Academiei de muzică și artă dramatică înființat de Theodor M. Stoenescu și al Conservatorul de Artă Dramatică (clasa C. I. Nottara, 1907). A jucat în perioada interbelică pe scenele Teatrul Naţional din Bucureşti și ale Teatrul Naţional din Cluj; a colaborat cu trupele Teatrului Vesel și ale Teatrului Comoedia. Aurel Athanasescu a jucat în 1912 în prima producție cinematografică românească, filmul “Independența Românei” (în rolul lui Peneș Curcanul, alături de alți mari actori dintre care amintesc pe Constantin Nottara, Aristide Demetriade, Aristizza Romanescu, Agepsina Macri, Maria Ciucurescu, Sonia Cluceru, Maria Filotti, Elvira Popescu (Aurel Athanasescu a fost primul soț al actriței Elvira Popescu).

Aurel Athanasescu a rămas în memoria contemporanilor mai ales datorită rolurilor jucate în piesele scrise de I.L. Caragiale - rolul lui Chiriac din “O noapte furtunoasă” fiind probabil cel mai reprezentativ. Marele actor preciza într-un interviu acordat ziarului “Adevărul”, în anul 1937, cu ocazia inaugurării “Săptămânii festive Caragiale”, organizată de Teatrul Comoedia: “M'am născut cu eroii lui Caragiale, am trăit cu ei, i-am furat și i-am adus pe scenă. Rolul lui Chiriac mi-a intrat în sânge și sunt fericit, ori de câte ori am prilejul să îl joc. Cu atât mai mult cu cât, de data aceasta, ansamblul căruia îi aparțin este de proporții cu totul neobișnuite.” (“Adevèrul” – 5 octombrie 1937)

Aurel Athanasescu a intrat azi, nemeritat, în categoria “actorilor aproape uitați”. Tocmai de aceea voi încerca să readuc în memoria colectivă, în parte, povestea destinului acestui mare actor, ajutat fiind de informațiile menționate de F. O. Fosian în volumul “87 artiști bucureșteni din teatru, operă și revistă” (Editura Cultura poporului):

„Cine dintre acei care l'au văzut recent pe Aurel Athanasescu reapărând în rolul lui Chiriac din “O noapte furtunoasă", ar crede că-i un actor scos la pensie?... Treizeci ani de carieră, de cinstire a scenei românești, de muncă și de pasiune, au sburat ca un vis pentru acel care și azi e un pasionat al teatrului, al artei pe care a slujit-o cu devotament, cu abnegație. Bravo, nene Aurică!

Și acum, să-i urmărim cariera:

Era în anul 1903. Având voce frumoasă de bariton, după ce a terminat liceul, părinții l'au înscris la Academia de muzică și artă dramatică a regretatului Stoenescu (fostă pe str. Mircea Voda N.A.).

- Să te ții de treabă, i-a spus tatăl său, că de nu, te dau la cismărie sau la ceasornicărie.

În timp ce tatăl său îl știa la canto, Aurel Athanasescu urmează și clasa de dramă a maestrului Nottara.

- Când eram în anul trei de conservator - îmi spune d-sa – la producția de fine de an am dat replica tuturor elevilor Aristizzei Romanescu. Când a venit rândul meu să-mi recit bucata - preparasem Severo Torelli - Alexandru Davila, director pe atunci al Teatrului Național, fiind de față la producție și dându-și seama de valoarea mea din replicile susținute, m'a oprit să mai recit bucata, m'a chemat la el, și frecându-și nasul (era un tic al lui) mi-a spus că mă angajează la Teatrul Național, cu 80 de lei pe lună.

Acestea se petreceau în luna august a anului 1907. În toamna aceluiași

an, debutează în piesa “Curcanii" a lui Grigore Ventura, jucând rolul căpitanului Coroiu.

Aurel Athanasescu pe scena Teatrului Național
alături de Gheorghe Storin, Ion Manta și Maria Mohor

Când a intrat în teatru, d. Aurel Athanasescu avea mustață. Primind însă ordin să-l înlocuiască în rolul lui Galus din “Fântâna Blanduziei" pe d. Tony Bulandra, care se înzăpezise cu prilejul unui turneu undeva prin provincie, a fost nevoit să o radă.

- Davila - îmi spune d. Aurel Athanasescu evocând aceasta întâmplare - l'a adus pe Mahauer (notă: Pepi Machauer - peruchierul Teatrului Național) să mă “opereze”... Eu citeam rolul, Pepi tundea, iar Davila mă consola cu un discurs bine simțit.

De atunci, de câte ori pun mustăți false pentru scenă, mă emoționez atât de tare, că asud și mi se deslipesc.

În 1919 a fost detașat pe timp de un an la Teatrul Național din Cluj, unde a inaugurat stagiunea interpretând rolul titular din “Ovidiu” de Vasile Alexandri. Recent, d. Aurel Athanasescu a jucat pe scena Teatrului Comedia, unde a reapărut între altele în rolul lui Chiriac din “O noapte furtunoasă". A mai jucat cu succes în “Crai de toba" de dr. C. Colonas pe scena Teatrului Vesel.

Aurel Athanasescu (Lăpușneanu)
și Aglaia Metaxa (Rucsandra Doamna)
în piesa "Despot Vodă" (premiera în 17 mai 1956)

Pensionatul Aurel Athanasescu este chemat si azi să-și aducă aportul pe prima noastra scenă. La deschiderea stagiunii 1938-39, a apărut în rolul lui Tomșa din “Despot-Voda”, mai târziu în “Institutorii" și recent în “Fântâna Blanduziei". De asemenea a luat parte la inaugurarea Studioului Teatrului Național, jucând în “De-ale Carnavalului".”

Nunta Tatianei Athanasescu - fiica actorului
menționată în presa pariziană ("Excelsior" - stânga și
"Comoedia"- dreapta - 30 august 1935)

Aurel Athanasescu a fost primul soț al actriței Elvira Popescu, cu care a avut o fiică, Tatiana Cornelia (care s-a născut în 16 martie 1914 și s-a căsătorit în august 1935, la Paris, cu contele Guillaume Lecointre)

Surse:

- F. O Fosian - “87 artiști bucureșteni din teatru, operă și revistă” (Editura Cultura poporului)

- articolul “Înainte de premieră – interpreții comediilor lui Caragiale despre rolurile lor” – semnat “A.” – publicat în ziarul “Adevérul” – numărul din 5 octombrie 1937

Citește mai mult... »