Povești din România Mare: Legendele Cavarnei

Vă invit să ne continuăm împreună călătoria începută mai demult pe paginile blogului prin locurile pline de farmec și înțesate cu povești ale “Coastei de Argint"  – parte a României Mari de altădată. Vom poposi în Cavarna (azi Каварна) – un mic orășel situat la 15 km. de Balcic. 

 

Istoria zbuciumată a Cavarnei se întinde pe durata a câtorva secole: până în anul 1320 a făcut parte din Țaratul Vlaho-Bulgar, fiind menționată în cronici existența aici a unei mitropolii. Ocupată de turci în anul 1388, Cavarna - ca de altfel întreg Cadrilaterul - a fost reintegrată în scurt timp Țării Românești. În perioada 1417 – 1913 localitatea a aparținut Imperiului Otoman iar între anii 1913 şi 1940 a făcut parte din România.

Citește mai mult... »

Un articol de sezon cu parfum de bulion

În alte timpuri, nu foarte de mult și nu peste tot trecute, lăsarea toamnei peste satele, târgușoarele și peste mahalalele marilor orașe, era vestită și de un parfum dulce și suav care se ridica de prin mai toate curțile gospodăriilor: mirosul de bulion. Pentru că nici lelea Ioana, nici coana Marghioala nu concepeau să le prindă iarna cu rezervele de conserve și de murături necompletate. Și între aceste minunății de conserve făcute acasă, bulionul ocupa poate locul cel mai important. 

 

E drept că unele cucoane mai simandicoase începuseră deja să folosească conservele cu bulion cumpărate de la prăvălie (dovadă vechile reclame cu care asezonez articolul), dar gustul lor nu se putea compara cu cel al bulionului făcut acasă, nu-i așa? Nenea Gheorghe al Ioanei și Nea Tache, bărbatul lui Tanti Marghioala aveau și ei un rol important în această poveste: făceau focul sub ceaunul de aramă pus pe pirostrii și țineau de urât harnicelor lor soții în timpul acestei importante activități. Până fierbea bunătatea de bulion citeau gazetele, pentru că nu-i așa, trebuia să se ocupe cineva și de treburile țării:

 

Nu mai faceți bulion în casă (1915)

Citește mai mult... »

Pledoarie pentru școala în aer liber

Școala, pe la începuturile ei, “dacă nu se făcea cu dascăli greci sau franțuzi, fugiți din țara lor din pricina multiplelor revoluții la boerii cei mari, se ținea în aer liber, în grădinile câtorva biserici, ai căror preoți sau dascăli se ocupau cu meseria belferească. În jurul vreunui copac stufos din curtea bisericii, se așeza profesorul pe o pernă brodată în colțuri, cu linia lui lungă de trestie de mare la îndemână și da din știința lui puțină micilor lui elevi.” 

 

Bineînțeles că, în acele vremuri, ideea de "școală în aer liber" nu reprezenta un concept ci era o necesitate. Cu toate acestea, mulți ani mai târziu, în vremuri în care pandemia bântuie prin întreaga lume, soluția adoptată de înaintașii noștri ar putea fi o alternativă, atunci când condițiile meteo o permit.

Citește mai mult... »

Mărturii din Transnistria

Primii români care au avut parte de “binefacerile” colectivizărilor forțate au fost moldovenii din Transnistria. S-au lămurit însă repede că între promisiunile propagandei sovietice  și realitate este o diferență uriașă. Și s-au opus, atât cât au putut. Dar au fost supuși unui regim de teroare, mulți dintre ei fiind deportați în ținuturile înghețate ale Rusiei sovietice (vezi articolul “Nistrul – al doilea Styx”) sau au fost exterminați în propria lor țară. Cu toate acestea au luptat – și lupta lor nu trebuie uitată. 

 

 

Mișcările de revoltă cele mai aprige au fost cele de la Coşniţa, Pârâta, Movileni, Pogrebi și Doroţkaia. Revolte înăbușite în sânge de armata “țării tuturor libertăților” – Rusia sovietică. Povestea lor avea să se reproducă peste câteva decenii la scara întregii Românii. O mărturie a modului în care s-a făcut colectivizarea în Transnistria o găsim în relatarea din anul 1932 a unui refugiat moldovean:

Citește mai mult... »

Poveste din Tuzla: Fântâna Nehibéi

Vă invit să ne continuăm împreună călătoria prin locurile pline de farmec ale României Mari de altădată. Însoțind reporterii interbelici am vizitat împreună Turtucaia – orașul pictorilor, am citit câteva dintre legendele Cavarnei și poveștile insulei dispărute – Ada Kaleh sau am aflat despre  femeile cu crucea tatuată în frunte din Cadrilaterul românesc. 

 

"Geamia-degetar" din Tuzla, cea mai mică geamie
 din România interbelică

Citește mai mult... »

Regii au fost şi ei copii: Regele Mihai (primii pantaloni lungi, o ședință foto, Zeppelinul)

În anul 1929, încă prea mic pentru a se ocupa cu adevărat de "problemele statului", Regele Mihai era un copil care alerga fericit pe aleile Peleșului. Era însă și un copil urmărit mereu ochii presei pentru că, nu-i așa, românii trebuiau să știe ce le face suveranul. 

 

 

Tocmai pentru a satisface această curiozitate, la începutul lunii noiembrie a anului 1929, reporterul A. Dumbrăveanu pășea în zorii zile pe aleile din fața reședinței regale de la Sinaia. Datorită articolului scris în urma acestei vizite - publicat în numărul din 2 noiembrie 1929 al revistei “Realitatea Ilustrată” - vom putea, după aproape nouă decenii, să reconstituim povestea unei zile din copilăria regelui Mihai:

Citește mai mult... »

Povești cu anticari

Primul anticar

Primii anticari – numiți și “hârțogari” - au apărut pe la noi abia pe la mijlocul secolului al XIX-lea. Cel dintâi anticar a fost Aron Zwiebel, un bătrân negustor de mobilă care a devenit “vânzător de cărți vechi” datorită unei întâmplări: “A găsit, într-o zi, vreo câteva cărți vechi, printre care și una dintre cele dintâi tipărite sub domnia lui Matei Basarab, și a cărei valoare el nici nu putea s'o bănuiască. Peste câtva timp, un boier mare (povestea nu'i spune numele, dar se crede că ar fi fost chiar bătrânul Ion Brătianu) s'a dus pe la el, și văzând cartea aceea aruncată pe-o poliță, l'a întrebat cât cere pe ea.

- Douăzeci de galbeni! - i-a răspuns Zwiebel râzând, fiind convins că “hârțoaga" aceasta nu face nici un ban de cinci.

 

Dar mare nu i-a fost mirarea când boierul, foarte serios, după ce s'a mai uitat odată la carte, a scos și i-a dat cei 20 de galbeni ceruți, o sumă enormă pe atunci, ba chiar și pentru timpurile de azi! Înțelegând ce folos s'ar putea trage din comerțul cu “hârțoagele", comerț pe care nu'l exploatase încă nimeni în țara noastră, Zwiebel s'a lăsat de mobile și s'a apucat de anticărie. Treburile au mers bine, foarte bine chiar, așa că a fost nevoit să'și ia ca ajutoare pe fiul său Mendel și pe nepotul său Amen.” (1)

Anticari de altădată pe Cheiul Dâmboviței 

 

Un alt anticar celebru a fost Leon Alcalay, cel care în anul 1864  “și-a făcut două dulapuri pe care le-a umplut cu cărți și le-a așezat în locul viran de la întretăierea Podului Mogoșoaiei cu bulevardul nou ce se deschisese de curând, numit mai târziu B-dul Elisabeta” (2). 

 

Pohl - un celebru anticar de altădată

 

Interesant e faptul că celebrul librar și anticar de mai târziu a învățat să scrie și să citească abia după ce s-a apucat de afacerile cu cărți. Negustoria lui cu cărți a prosperat, astfel încât, prin anul 1883, Leon Alcalay avea un întreg șir de librării și de anticariate în clădirea “Hotel de Boulevard”. Demn de interes este faptul că Leon Alcalay a editat și a publicat celebra serie de cărți ieftine din “Biblioteca pentru toți”, cărți pe care le-a răspândit în toată țara. În timp, concurența a devenit acerbă și în acest domeniu: pe la sfârșitul secolului al XIX-lea, pe bulevard, între Universitate și Calea Victoriei, se înșirau una lângă alta, nenumăratele prăvălii și tarabe de scândură ale anticarilor. Iar în dialogul dintre anticari și cumpărătorii de cărți regula de bază era tocmeala:

“- Cât vrei, Pinath, pe cărticica aceasta?

- Asta e o carte bună. Costă un franc.

- Cu cinci parale o dai?

- Scoate 20 de bani și ia-o!”

Citește mai mult... »

Politică şi parfum oriental la Bazargic

Vizita pe care o vom face azi în Bazargic nu este prima “plimbare” pe care o facem prin locurile pline de farmec ale României Mari din perioada interbelică. Însoțind reporterii interbelici am vizitat împreună Turtucaia – orașul pictorilor, am ascultat câteva dintre poveștile insulei dispărute – Ada Kaleh sau am aflat despre femeile cu crucea tatuată în frunte din Cadrilaterul românesc.

 

Bazargicul românesc de altădată – Tolbuhin în perioada 1940 -1989 și Dobrič astăzi – este situat la 37 de kilometri de frontiera de azi a României. În perioada interbelică, Bazargicul a fost capitala fostului județ Caliacra. 

 

Localitatea este una cu o istorie zbuciumată: în secolele al IV-lea - al și al III-lea î.e.n teritoriul de azi al orașului a fost locuit de traci; în secolul al VII-lea în această zonă au început să se stabilească bulgarii – dar aceștia au fost alungați de invaziile pecenegilor din secolul al XI-lea. Orașul a fost reînființat în secolul al XVI-lea de către Hacioğlu Pazarcik, cel care i-a dat și numele. În 1878, orașul a devenit parte a Bulgariei și a primit pentru prima dată numele de Dobrič. Parte a Cadrilaterului, Bazargicul a aparținut României între anii 1913 și 1940 – an în care a redevenit bulgar. 

 

Vedere din Bazargic

 

Să pornim acum la drum înspre Bazargicul încă românesc în anul 1939, însoțind-ul pe V. Ghețea, reporter în acei ani al revistei “Realitatea Ilustrată”:

Citește mai mult... »

Poveşti şi blesteme pe drumul ce duce spre “Agapia cea tăinuită de lume”

Vă invit să îl însoțim pe reporterul Ion Tic al revistei “Ilustrațiunea Română” într-o vizită pe care a făcut-o în primăvara anului 1938 la “frumoasa Mânăstire Agapia cea tăinuită de lume, păstrătoare a unui important tezaur de artă bisericească și a unei străvechi tradiții monahale de înaltă și pilduitoare spiritualitate.” 

Citește mai mult... »

Povești la gura sobei: “Schitul lui Tărâță”

În preajma Iașului, într-un cadru natural de basm din apropierea rezervației naturale Dealul Repedea, mai dăinuie și azi Mănăstirea Piatra Sfântă – lăcaș de cult cunoscut mai ales sub numele de Schitul lui Tărâță.  E un loc în care în vremurile trecute “își petrecea zilele de vară boierimea pașnică a mult pașnicului oraș Iași”. În acele vremuri coborai spre schit “pe cărărușa ce ducea printre uriași bolovani desprinși din vârf și prăvăliți în cea mai sălbatecă neorânduială.” (1) Istoria acestui locaș de rugăciune pentru călugări începe undeva pe la începutul secolului al XVIII-lea și continuă până în zilele noastre: “Bisericuța din schit e clădită pe la 1736 și reparată prin 1834, după o inscripție cirilică pe o tăbliță de marmoră prinsă în micul fronton. E clădită în stilul moldovenesc derivat din cea mai simplă expresie a stilului bizantin.”

Părintele Savatie bătând toaca - 1937

Nu o să vă spun eu poveștile locului. Ca de obicei o să las un reporter din perioada interbelică să o facă. Să ne întoarcem așadar împreună în timp, însoțiți de reporterul C. Luca-Iași și de părintele Maxim, stareț al schitului în anul 1937:

“Aruncat când într'o parte când în alta de arcurile automobilului societății comunale de electricitate, ce se leagănă aplecându-se ca o barcă surprinsă de furtună prin hârtoapele șoselei, mă văd ajuns cu chiu cu vai în fața primăriei comunei Bucium, unde e și halta. De aici înainte mai am de străbătut încă patru kilometri până la schit, prin noroiul cleios ce trece aproape peste încălțăminte. Peste tot, cât cuprinzi cu ochii, numai podgorii, căci Buciumul e “țara vinului". Și ca spre a-ți întări această afirmație, un țăran “cu chef", stropit până la gât cu noroi, merge împleticindu-se pe lângă căruță îndemnându-și gloabele:

- Hiii chiorule, mâncate-ar...

Am rămas cu mult în urma Ospiciului Socola, localul de petrecere “Trei sarmale" și casele din sat, când printre copacii deși se profilează silueta elegantă a “Vilei Greierul", astăzi mic sanatoriu de tuberculoși. În fața clădirei, chiar pe marginea șoselei, se ridică un mic monument de piatră, omagiu pios zidit în amintirea medicilor francezi morți aici la datorie îngrijind pe răniți în timpul Marelui Război. Părăsind șoseaua, mă afund în pădure pe o cărărușe ce duce la schit și peste cinci minute se zărește, printre crengile uscate, acoperișul roșu al bisericei. Cum am intrat pe poartă am dat cu ochii de părintele Maxim, starețul schitului, un bărbat spătos și cu barba roșie.

Schitul lui Tărâță la începutul
 secolului trecut

- Bine te-am găsit, părinte!

- Dumnezeu să te aibă în pază fiule! Dar ce vânt te-a adus prin pustietățile astea, tocmai pe așa vreme? Iarna rar ne cade câte un drumeț rătăcit și acela cine știe cum.

- Mi-a fost dor de schit părinte. Dar deocamdată aș vrea să mă încălzesc puțin, căci  sunt ud ca un șoarece.

- Îndată! Se poate să te lăsăm așa?
Și părintele strigă pe “fratele" Vasile, poruncește să facă foc în chilie, iar peste puțin timp, în fața sobei, dogoriți de flăcările ce-și joacă luminile în barba cu reflexe de aramă a starețului, ascult povestea întemeierii schitului, înșirată cu voce monotonă de roșcovanul preot:

- Apoi cică acum vre'o două sute și ceva de ani, sub domnia lui Grigore Ghica-Vodă, trăia pe meleagurile astea un boier putred de bogat, numit Dumitru Bosie. Avea moșii așa de întinse, încât nu le puteai înconjura călare într’o săptămână. Și acest boier era foarte evlavios și cu frica lui Dumnezeu. La anul 1732 a ridicat din lemn acest locaș de închinăciune, iar cu douăzeci de ani mai târziu, adică la 1752, urmașul său Ștefan Bosie a dărâmat biserica de lemn, refăcând-o așa cum este și astăzi, hotărându-i hramul la Adormirea Maicei Domnului.

- Dar numele de schitul lui Tărâță? - îl întrerup eu.

- Numele îi vine de la un stareț Tărâță ce a păstorit aici vreo 50 de ani și care a donat toată averea sa ce se urca la vreo 40.000 de galbeni acestei biserici. La acest schit au luat ființă Așezămintele Sf. Spiridon, ba încă birourile administrației au fost instalate și au funcționat mulți ani aici, apoi au fost mutate la Iași. Astăzi schitul depinde din punct de vedere administrativ tot de Spiridonie, care se îngrijește de reparații și de întreținerea personalului. De altfel noi cultivăm aici tot ce ne este necesar pentru hrană: legume, porumb, fructe, așa că pentru patru guri avem tot ce ne trebuie, necumpărând din oraș decât chibrituri și gaz. Avem chiar și o bucățică de vie și fiindcă a venit vorba de asta: N'ai vrea să guști un pic din recolta noastră? Și starețul clipi șiret din ochi, strecurându-se afară, iar când se întoarse puse pe masă un clondir cu vin rubiniu:

- Ăsta scoate răceala din oase. Știi ce vin e acesta?

- ?

Și, văzând că nu mă pricep în această materie, mă lămuri tot el:

- E calitatea de vin denumită “puterea ursului".

Și cu drept cuvânt își merita numele, căci după doua păhărele simțeam că-mi circulă foc în vine, iar amorțeala îmi trecu ca prin farmec.

Se făcu ora patru și afară părintele Savatie bătea cu ciocanul în lemnul uscat al toacei, chemând la slujba Vecerniei pe monahi; iar bătăile cadențate pătrundeau peste dealuri în pădure, de unde se răsfrângeau înmulțite de ecoul puternic. Și cum amurgul începuse să îmbrace totul în mantia-i cenușie, mi-am luat rămas bun de la părintele Maxim, mulțumindu-i pentru ospitalitate și am luat-o la picior spre Iași, unde am ajuns odată cu venirea nopții.” (2)

Schitul lui Tărâță azi

Nu o să închei fără să vă spun că în vremurile de demult la “Schitul lui Tărâță” ziua de 15 august – Adormirea Maicii Domnului – era prilejul organizării unei mari serbări câmpenești. Rudolf Suțu consemna în lucrarea “Iașii de odinioară” publicată în anul 1923: “Ca și acum, se serba în fiecare an la ‹‹Schitul lui Tărâță››, proprietatea casei Sf. Spiridon, hramul acestui schit, prin o sărbătoare câmpenească. Se petrecea bine în ziua de 15 August a fiecărui an, zi de adio a verii, zi de prevestire a toamnei. În mica bisericuță de atunci, ca și astăzi, a schitului, năvălea lume pestriță, neveste cu copii în brațe, copii care’și sug degetele de foame și de necaz, femei îngenunchiate înaintea icoanelor ascunse între galbene flori de câmp, flăcăi evlavioși, moșnegi încovoiați în rugăciuni. Și apoi, după slujbă, tacâmuri, gărăfi și bidoane pe iarba verde și sub cerul învinețit; se îmbucă și se bea în sunetele sentimentale ale tarafului de lăutari care intona: “Hai la raci, la raci, La raci!...” în timp ce sătenii joacă hora cu chiote și cântece.” (1)

Surse:

(1) Rudolf Suțu – “Iașii de odinioară” – Tipografia “Lumina Moldovei” - 1923

(2) C. Luca-Iași – articolul “Anchete ieșene – Schitul lui Tărâță” - publicat în revista “Ilustrațiunea Română“ - numărul din 13 ianuarie 1937

Citește mai mult... »

A fost odată România Mare: Turtucaia, orașul pictorilor

"Pe când vaporaşul nostru se apropia de dealurile Turtucăii apăru, pe neașteptate întreaga panoramă a oraşului: case şi căsuţe cu ceardacuri ciudate, acoperite cu țiglă roşcată, pierdute discret în verdeaţa pomilor. De departe, idilicele locuinţe par un fel de jucării suprapuse, etajate anume pe coline, amintind priveliştea peisagiilor japoneze. Ți s’ar părea că eşti în apropiere de Tokio, dacă ochii n'ar prinde, dintr'o dată turnurile bizantine ale bisericuței creştine şi cele două minarete cu cerdac şi vârfuri ascuțite, profilându-se pe cer.” Așa descria în anul 1935 reporterul revistei interbelice „Realitatea Ilustrată” – Alex. F. Mihail - apropierea de Turtucaia, orașul pescăresc de pe malul Dunării, un loc cu o frumusețe aparte.

Vaporașul se apropie  de Turtucaia

Citește mai mult... »

Hanul cu Tei - povestea hanului cu nume frumos ca o doină

Hanul cu Tei este unul dintre puținele vechi hanuri bucureștene care – după o viață plină de glorie dar și după lungi perioade de decădere – a rezistat și dăinuiește încă în centrul Bucureștiului. 

 

Hanul cu Tei în 1935

 

Hanul cuprins între străzile Blănari și Lipscani a fost construit în anul 1833 de către Hagi Gheorghe Polizu și de Ștefan Popovici, ale căror sigilii se pot vedea și azi la intrarea din strada Blănari („A.P.” și „S.P.”). Hanul avea două intrări: una dinspre strada Lipscani și una dinspre strada Blănari, iar prăvăliile - 14 pe o parte și 14 pe cealaltă - erau așezate în pivnițele adânci și cu bolți mari care se văd și astăzi.

 

Citește mai mult... »

Poveștile bricului Mircea

Nu știați poate că bricul Mircea, una dintre mândriile flotei românești începând cu anul 1938, nu este prima noastră navă care a purtat acest nume. El duce doar mai departe renumele dobândit în prima jumătate a secolului trecut de întâiul bric Mircea, lansat la apă în anul 1882, construit integral din lemn și care a avut menirea de a fi prima navă-școală pentru marinarii români. Despre acest prim bric Mircea o să vă spun câteva povești în acest articol.

 

Citește mai mult... »

De Ziua Marinei (fotoreportaj interbelic)

Pentru că în zilele acestea Forțele Navale Române sărbătoresc Ziua Marinei, cel mai important eveniment al verii de la Constanța, vă propun un “fotoreportaj interbelic” cu aceiași temă:

 

Citește mai mult... »

De la rădvane, tramwaye şi tramcare la metroul de azi

Acum două secole Bucureștiul era un oraș cu mult mai mic decât cel pe care îl știm astăzi. Străzile importante erau în continuare pavate cu grinzi de lemn dar - începând cu anul 1830 – au început să fie amenajate și primele străzi pavate cu piatră de râu. Boierii nu mergeau în acele vremuri niciodată pe jos – ar fi fost o mare rușine pentru rangul lor – și de aceea caleașca, butca sau rădvanul îi aștepta mereu la scară. Boiernașii și slujbașii mai mici se deplasau de cele mai multe ori călare. Negustorii și mahalagii mai înstăriți foloseau droștele. Toți ceilalți locuitori ai Bucureștiului mergeau pe jos. Abia începând cu anul 1828 oamenii de rând au primit dreptul de a se deplasa utilizând trăsurile sau birjele.

 

Citește mai mult... »

O noapte la Snagov

Lacul Snagov și parcul amenajat în preajma acestuia sunt fără îndoială unele dintre cele mai frumoase și mai frecventate locuri din apropierea Bucureștiului. Ansamblul mănăstiresc de la Snagov, ctitorit de Neagoe Basarab, este și el un loc care ascunde o istorie aparte: legenda spune că aici ar fi fost îngropat sub o lespede Vlad Țepeș, după ce a fost ucis în anul 1476. 

 

Snagovul a devenit un loc de atracție pentru bucureșteni abia pe la începutul secolului al XX-lea, după ce s-a realizat asanarea lacului. Vechea “baltă” s-a transformat într-o oglindă de apă curată, iar pe malurile ei Primăria Bucureștiului a amenajat un parc superb. În forma de azi, plaja și Parcul Snagov au fost reamenajate la începutul anilor ’30. 

Nu despre farmecul de altădată al Snagovului va fi vorba înșă în articolul următor - articol semnat de Ion Tic și publicat în numărul apărut în 20 iulie 1938 al revistei “Ilustrațiunea Română”. Subiectul va fi vechile legende ale Snagovului:

Citește mai mult... »

Căsătorii încheiate aproape de cer

Țara Moților este un loc cu totul special al României, ascuns în inima munților. Un loc în care mai dăinuiesc tradiții și obiceiuri de ieri - păstrate aproape intacte de-a lungul a multor veacuri. Cel mai important eveniment al “Țării de piatră” – cum mai este denumită uneori această regiune -  a fost întotdeauna și a rămas până în zilele de azi vestitul Târg de fete de pe Muntele Găina. Organizat în fiecare an în cea de-a treia duminica din luna iulie, Târgul de fete adună aici pe toți moții care locuiesc în localitățile înșirate în jurul muntelui. Dar numai pe ei…

 

De ce se numește acest munte așa? Legenda spune că aici s-ar fi găsit cândva o mare cantitate de aur și că din groapa în care era ascunsă comoara a zburat o găină cu totul și cu totul de aur, lăsând să cadă în mijlocul populației sărmane din Țara Moților, ouă de aur. 

 

În drum spre târg

 

Un eveniment cu importanță istorică deosebită a avut loc la Târgul de fete din anul 1852. Atunci a fost prezent aici împăratul Franz Iosif. Călătoria suveranului austriac a fost făcuta la sugestia lui Avram Iancu și a dus la o “împăcare a coroanei austro-ungare cu locuitorii Ardealului". În amintirea acestei vizite s’a ridicat o cruce pe platoul muntelui Găina.

Muntele Găina - Târgul de fete de pe acest munte adună în veselie
mulțime de moți din Munții Apuseni (din Enciclopedia fotografică
România  - Imprimeriile Adevărul - 1938)

E adevărat că astăzi marea sărbătoare a moților nu mai este cu adevărat un “târg de fete”. Nu se mai adună aici fete în costum de sărbătoare, însoțite de părinți și de cai de pe care să fie adunată întreaga lor zestre, în căutarea unui “păstor” care să le pețească. Cu toate acestea, târgul de fete a rămas un loc în care se leagă idile care se încheie uneori cu câte o căsătorie. 

 

Citește mai mult... »

La moartea Reginei Maria (fotoreportaj interbelic)

Au trecut mai mult de opt decenii de la funeraliile organizate în țară la moartea Reginei a României. Întreaga țară a fost cuprinsă în vara anului 1938 de o emoție puternică, emoție pe care cu greu am putea să o reconstituim astăzi. O să încerc totuși, ajutat de cronicile apărute în presa vremii. Nu înainte de a face câteva precizări cu privire la ultimii ani de viață ai Reginei Maria. 

 

 

Citește mai mult... »

Inima Reginei Maria

Inima Reginei Maria a României a fost depusă, în ziua de 4 noiembrie 2015, în Camera de Aur a Castelului Pelișor din Sinaia, după ce au trecut 77 de ani de la moartea reginei (18 iulie 1938). Astfel, inima celei care a fost cea mai iubită regină a României, și-a mai găsit un loc de odihnă. 

 

 

Citește mai mult... »

Inaugurarea Cazinoului din Sinaia

Românii și cazinourile

Cazinoul din Constanța - ridicat începând din anul 1909 și inaugurat în luna august a anului 1910 – a fost de la început o afacere de succes. Istoria acestuia a fost însă - încă de la început - umbrită de numeroase scandaluri financiare și de dramele jucătorilor ghinioniști. 

 

Cazinoul din Sinaia
(azi un modern Centru internațional de conferințe)

 

Tocmai de aceea, publicarea în presă a unor articole care dezvăluiau intenția de a fi construit un stabiliment destinat “jocurilor de hazard” în Sinaia – localitate care găzduia reședința de vară a Regelui Carol I – era considerată ca fiind o dezinformare pe care azi am încadra-o în categoria "fake news".“Gazeta Transilvaniei” dezmințea știrea “răspândită de opoziție” în numărul publicat în 18/31 mai 1911: “Casino-ul din Sinaia: Opoziția a răspândit versiunea, că la Sinaia se va instala un cazino pentru jocuri de hazard. Nici nu e nevoie să mai spunem că știrea aceasta e neadevărată. Euforia spitalelor și guvernul acesta țin prea mult la reputația Sinaiei pentru ca să tolereze așa ceva. Și apoi Regele Carol ar fi putut și să aprobe instalarea unui astfel de cazino la reședința sa de vară?”

Cu toate acestea, construcția clădirii impunătoare care urma să găzduiască cazinoul a început în anul 1911, lucrările fiind finalizate într-un timp record. Cazinoul l-a avut ca prim acționar pe baronul Edgar de Marçay (acționar al cazinoului din Monte Carlo). Alți acționari au fost Eforia Spitalelor Civile, Primăria Sinaia, baronii francezi Iv De Marcay, Edmond De Marcay și Edgar De Marcay (acționari la cazinourile din Nisa și Monte Carlo), politicienii români Gheorghe Grigore Cantacuzino (zis Nababul), Nicolae Lahovary ș.a.

Relatarea evenimentele care au marcat inaugurarea din 9 iulie 1912 a stabilimentului destinat “jocurilor de hazard” este consemnată în articolul “Din România - Inaugurarea Cazinoului din Sinaia”, publicat în Gazeta Transilvaniei, numărul din 11/27 iulie 1912. Este de menționat că articolul cuprinde și mențiuni dintr-un interesant “interview acordat de d-nul Rozetti Bălănescu, unul dintre membrii societății ‹‹Sinaia››, care a ridicat această clădire”: 

Citește mai mult... »