Invitație la bâlci

Bâlciul era cândva pentru români una dintre marile ocazii de distracție, de socializare și... pentru a face afaceri. Aici veneau cu precădere țărani, mahalagii și târgoveți – dar și burghezi -  pentru a colinda vestitele „țuicării cu  adevărata zeamă de prune adusă de la munte”- numită și „zăpăceală”. Și tot aici copiii mâncau floricele și „își sglâmboiau ochi în toate părțile și nu se mai săturau privind la „Vasilache” sau la diferiții comedianți care se arătau pe la circuri cu „renume mondial”. Dar câte nu se găseau la bâlci: acadele, bigibigele, pandișpanele, gogoși, turtă dulce, „mizilic” (semințe de floarea soarelui sau de dovleac) și toate celelalte dulciuri de neuitat. Mai erau călușeii, scrânciobul, bărcile, aeroplanul sau tiribomba. Și mai erau erau berăriile care serveau “mâncăruri și băuturi din cele mai alese” și care aveau  “programe musicale”. 

 

Chiar dacă au trecut multe decenii de atunci, tradiția organizării unor astfel de sărbători populare nu s-a stins. Sărbătorile orășenești care se organizează azi mai peste tot nu sunt altceva decât demnele continuatoare ale bâlciurilor de altădată, nu-i așa? Dacă nu sunteți convinși, o să vă invit să dăm împreună un tur printr-unul din bâlciurile de altădată. O să vă conving poate astfel că  - deși refrenele, tarabele și tiribombele sunt altele - în esență, bâlciurile de azi sunt cam același lucru cu bâlciurile de ieri:

Citește mai mult... »

Printre sașii de altădată la biserica din Hărman

“Lângă Brașov, la o distanță de cca 1.4 kilometri, se află un sătuleț de sași, numit Hărman. Înainte cu vreo 800 de ani, cavalerii germani ai cruciadelor, care se întorceau în patrie, poposeau aici. De atunci locuitorii satului au păstrat unele tradiții și costume speciale, ce se îmbracă la sărbători”.  

 

Biserica fortificată din Hărman - azi

 

Așa își începea reporterul interbelic fotoreportajul intitulat „Drumul spre biserică la Hărman”, articol publicat în numărul din 11 martie 1936 al revistei “Realitatea Ilustrată”. Am căutat informații despre acest monument istoric și am aflat că Biserica evanghelică fortificată din Hărman a fost construită în secolul al XIII-lea pe ruinele unei foste bazilici romane, construită probabil cu un secol mai înainte.

Citește mai mult... »

Nu e voie!!! (primul semafor din București)

În perioada interbelică circulația pe arterele principale ale Bucureștiului începea să devină una specifică unei mari capitale europene. Numărul mare de automobile, tramvaie, camioane, căruțe și pietoni ducea din ce în ce mai des la apariția de blocaje. Municipalitatea a fost bineînțeles constrânsă să ia măsuri pentru reglementarea traficului și să impună reguli. 

Cum era de așteptat însă, bucureștenii însă nu erau foarte încântați să respecte noile norme (nimic nou sub soare, nu-i așa?): 

 

“Într’adevăr, nici o capitală din lume nu posedă exemplare mai recalcitrante de pietoni ca Bucureștii. Cu o majestate căreia nu-i poate rezista nici un regulament, nici o prescripție polițienească, pietonul bucureștean se simte obligat să traverseze strada totdeauna între două tramwaye, să treacă lento, ca la înmormântare, drumul, cu gazeta sau cu o carte în mână, să se repeadă totdeauna în botul mașinilor, pentru ca să dea de lucru „Salvării” și parchetului și pentru ca „martorii oculari” să poată sudui bine pe un biet șofeur, care cu tot permisul de circulație, nu poate avea mai mult decât două mâini și un număr egal de ochi.”

 

 

Cu toate acestea Bucureștii trebuiau să se modernizeze, “în ciuda democraților de toate culorile, conservatori radicali însă în ceea ce privește bunul plac personal”.

Chiar dacă regulile nu erau pe placul nonconformiștilor bucureșteni, respectarea acestora a început în timp să devină, în timp, o obișnuință. Reporterul interbelic Radu Fulger consemna în anul 1931: 

 

“Vă mai amintiți de asalturile care se dădeau tramwayelor pe ambele platforme, înainte cu puțini ani? Călătorii care vroiau să coboare erau imobilizați, pe scări atârnau ciorchini de oameni, scandalurile se țineau lanț, iar personalul de vagon era pus în imposibilitatea de a taxa sau de a porni vagoanele. Atunci a intervenit S. T. B (notă: Societatea de Tramvaie București) și prefectura de poliție cu o ordonanță și despotul-călător nu mai are dreptul de a se urca în vagoane, pe platforma dinainte. De voie - de nevoie regulamentul a devenit obișnuință și un observator atent ar putea constata că foștii rebeli au devenit cu timpul politicoși și manierați, dând prioritate doamnelor și așteptând un alt vagon, când sosește unul prea încărcat. Mai încearcă azi cineva să se urce pe platforma din față? Mai fumează cineva în vagon sau pe aceeași platformă? Câteva amenzi sau procese, au pus la punct un spectacol care ne degrada în ochii străinilor. Dacă autoritățile ar introduce aceleași sisteme - și mai ales mai multă curățenie - la autobuze, această măsură s-ar resimți imediat.”

Citește mai mult... »

Din Bucureștii care s-au dus: Bătrâna Stradă a Colței

Bătrâna Stradă a Colței a fost una din cele mai importante artere comerciale ale vechiului București. În vremurile ei de glorie, micuța stradă croită în prelungirea luxosului Bulevard al Colței, traversa Piața Universității și se termina în Piața Sf. Gheorghe. Necesitatea modernizării orașului a făcut ca și acest vechi colț de București să fie azi șters de pe harta capitalei: ”Partea ei nordică, spre Str. Clemența, a fost desființată, cu prilejul croirei primei părți a Bulevardului Brătianu, care prin mărimea lui, prin block-hausurile impunătoare și recenta prelungire, e menit să devină artera principală a Bucureștilor moderni. 

Vestita stradă a Colții a fost osândită definitiv, fără nici un drept de recurs. Târnăcoapele cad nemiloase peste ultimile clădiri, rămase pe mica porțiune dintre spitalul Colții și biserica Sf. Gheorghe. Casele bătrânești privesc cu jale și neputincioase cum li se smulg din țâțâni ușile și ferestrele. Dispare un trecut glorios. Numele “uliței Colții" e menit să fie uitat, poate mai repede decât credem, fiind aruncat în grămada străzilor vechiului București despre care se va pomeni doar prin cronici.”  

 

Un magazin de "haine gata"(stânga)
Vechea stradă a Colței pe o hartă din 1900 (dreapta)

 

Reporterul Alex F. Mihail a consemnat în articolul “Bucureștii cari se duc” publicat de revista “Realitatea Ilustrată” în numărul din 14 august 1935 câteva dintre poveștile acestei străzi:

Citește mai mult... »

Viaţa ca o glumă

Vă propun câteva poezii amuzante de altădată care dovedesc – dacă mai era nevoie - că nimic nu e nou sub soare. “Alte măști, aceeași piesă…”, cum s-ar zice. Versurile sunt semnate “Nicodem” - pseudonim al ziaristului și publicistului Dumitru Marinescu-Marion (!?) și au fost publicate în anul 1894 de suplimentul literar al ziarului “Universul”:

Citește mai mult... »

Povești din București: Terasa și grădina Oteteleșanu

Un loc aparte în istoria Bucureștiului îl au casele și grădinile de pe Podul Mogoșoaiei – Calea Victoriei de azi - care au aparținut lui Iancu Oteteleșanu. Proprietarul de la mijlocul secolului al XIX–lea al acestor locuri, Conu’ Iancu Oteteleșanu, era celebru în societatea bucureșteană a epocii atât datorită marii lui averii cât și datorită unei povești de dragoste pe care a trăit-o: deși căsătorit de mai bine de trei decenii cu Coana Safta Oteteleșanu, Iancu Oteteleșanu s-a îndrăgostit de mult mai tânăra d-șoară Elena Filipescu. Ca urmare, a divorțat de prima lui soție și s-a recăsătorit în anul 1861 cu “juna cea frumoasă”. Până aici nimic senzațional. Atât doar că îngăduitoarea coană Safta Oteteleșanu nu și-a părăsit fostul soț după divorț. Iar acesta a trăit fericit, împreună cu fosta dar și alături de cea de a doua soție, până la moartea lui din anul 1876.

Terasa Oteteleșanu

Citește mai mult... »

Scrisori de pe front: Dacă citești aceste rânduri…

De-a lungul veacurilor anii de restriște s-au abătut mereu asupra satelor românești. Războaiele îi chemau periodic pe flăcăii și pe bărbații mai tineri să își apere țara și neamul. Îmbrăcați în greoaie haine militare și cu un pușcoci vechi aruncat pe umeri aceștia își părăseau părinții și iubitele și plecau pe drumul războiului. Intrau fără voie într-o lume a ororilor și a durerii. Oricât de departe îi duceau însă pașii, gândurile le zburau mereu către cei lăsați acasă. Singurele lor legături cu aceștia erau scrisorile care ajungeau cu greu pe front. Scrisorile, scrise uneori cu slove de sânge, erau cele care le purtau dorul și amarul adunat în suflete către cei dragi. Iar “cărțile” primite de acasă, le dădeau ostașilor puterea să meargă mai departe și să spere.

Mesajele trimise celor de acasă începeau în mod aproape invariabil cu formula – care ascunde atâta speranță dar și atâta teamă: “Dacă citești aceste rânduri înseamnă...”.  Și pentru că “românul s-a născut poet” scrisorile continuau de multe în versuri. Ioan Massoff – cunoscutul prozator și teatrolog – a primit câteva dintre aceste emoționante scrisori în versuri de la “sublocotenentul Bucătaru Aurel și elevul plutonier Sandu Nicolae, concentrați undeva pe zonă” și le-a publicat în numărul din 30 ianuarie 1940 al revistei revistei “Realitatea Ilustrată”.

Citește mai mult... »

O vizită (interbelică) la Tiraspol

Regiunea transnistreană a fost și este încă o rană adâncă pe trupul Moldovei. Autoproclamata Republică Moldovenească Nistreană nu este altceva decât continuatoarea unei entități create artificial în anul 1924 de autoritățile sovietice: Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească.  

 

Despre viața românilor din Transnistria am mai scris pe blog. Foametea a lovit aceasta regiune în perioada 1925 - 1932 – perioadă în care mii de locuitori au traversat sau au încercat să treacă înot Nistrul – fluviul care îi despărțea de România. Vă voi spune doar că Nistrul devenise cu adevărat “un al doilea Styx” și că 40 de fugari au fost împușcați de grănicerii sovietici doar într-o singură zi (23 februarie 1932), în apropierea satului Olănești, în timp ce încercau “să fugă” peste Nistru. Locuitorii dintre Nistru și Bug au fost primii români care au cunoscut “binefacerile” colectivizării forțate. De asemenea au fost primii români care au trecut prin chinurile deportării în Siberia.  

 

Voi mai adăuga azi pe blog un articol “decupat” din presa interbelică care se referă la viața românilor din această regiune. Asta pentru că eu cred că știind mai multe despre cotidianul lumii de ieri vom înțelege mai bine ceea ce se întâmplă în vremurile de azi în acele locuri. 

Grănicerul român și cel rus
la granița dintre "cele două Moldove" (1935)

Citește mai mult... »

România văzută din Zeppelin

La începutul toamnei anului 1929 un zeppelin survola România. Vă închipuiți frenezia cu care a fost așteptat de locuitorii localităților pe deasupra căruia urma să plutească dirijabilul. Românii se înghesuiau pe acoperișurile clădirilor cele mai înalte, făcând din acest zbor un adevărat eveniment. Unul dintre călătorii de la bordul uriașului aparat de zbor a trimis revistei “Realitatea Ilustrată” (articol publicat în numărul din 26 octombrie 1929) o consemnare a impresiilor sale despre România – văzută de sus. Le consemnez şi eu pentru voi – rezumând pentru a vă face curioși esențialul: România este o  țară de aur:

Citește mai mult... »

Herculane – băile uitate ale lui Hercule

Izvoarele tămăduitoare din Herculane au fost descoperite de legionarii împăratului Traian – cei care le-au numit “Băile sfinte ale lui Hercule” (“Ad aquas Herculi sacras”). Devastate în timpul năvălirilor barbare, băile din Herculane au fost refăcute și modernizate - începând din anul 1734 - de guvernele austriece, maghiare și apoi de cele românești. 

 

Localitatea, beneficiară a unui climat temperat și bogată în ape minerale tămăduitoare, a reprezentat până acum câteva decenii una dintre cele mai importante stațiuni turistice balneare din Europa. Vă invit astăzi să dăm o raită prin (cea care a fost) “cea mai high-life dintre stațiunile noastre climaterice și balneare”. Pentru că Herculane a fost cu adevărat, timp de mai multe secole, o stațiune cu renume european. Ca să vă convingeți, vă invit să citiți un savuros articol scris de Marta D. Rădulescu, publicat în anul 1933 în revista “Realitatea Ilustrată”:

Citește mai mult... »

Viața medicului de la țară

Medicul de la țară de azi – asemeni celui de ieri – lucrează de cele mai multe ori în condiții improprii, în dispensare care nu au dotarea necesară și cărora le lipsesc utilitățile specifice secolului XXI. Ei bat – de cele mai multe ori cu mijloacele proprii – drumurile de țară care duc către localitățile izolate din circumscripții. Și astăzi, la fel ca și în perioada interbelică, atunci când un medic nou - fie el “doftor” sau “doftoroaie” - ajunge în satele lor  pierdute de lume, toată suflarea comunității îl așteaptă cu sufletul la gură:

Citește mai mult... »

Periferiile Bucureștiului interbelic

Societatea românească interbelică - asemeni celei de azi - era o lume a contrastelor. O lume a luminilor strălucitoare, dar și una a umbrelor. O societate în care conviețuiau elitele culturale și politice ale vremii cu personajele pitorești ale clasei de mijloc, alcătuită din mici patroni și din meseriași, din muncitori și din funcționari. O lume a vitrinelor strălucitoare din centrul orașelor, dar și o lume a mahalalelor insalubre – diversă și pestriță și ea. 

Victor Eftimiu consemna în articolul “S’au supărat boierii!... – Prăpastia dintre oraș și sat” (publicat în revista “Realitatea Ilustrată“ – numărul din 5 mai 1937): “Nu cred să existe țară în lume în care prăpastia dintre pătura suprapusă și majoritatea poporului să fie atât de largă și de adâncă. Pe deoparte luxul târgoveților: femei fardate, domni cu ghete fine, automobile strălucitoare, vitrine cu toate bunătățile pământului: de la pijama de mătase la cutiile cu icre negre... Pe de alta, numai la câțiva kilometri de centrul Capitalei, mizeria cea mai întristătoare: drumuri desfundate, câini fără sat, colibe’n fundul pământului, copii firavi, oameni pământii, femei scofâlcite, băltoace verzi și beznă, luminată numai de ochii arși ai celor halucinați de friguri palustre.” 

Reporterul Alex F. Mihail surprindea și el în reportajele publicate în presa interbelică discrepanța dintre oamenii care populau străzile din centrul Bucureștiului și cei aparținând lumii pline de farmec a mahalalelor bucureștene:

“Mahalalele, în special cele de la periferia Capitalei, prezintă aspecte variate, uneori nebănuite, pentru cei care trăiesc mai mult prin centru. Sunt acolo altfel de case, alt aspect au străzile, parcă sunt chiar alți oameni, altă viață... S'ar părea că vizitatorul a făcut o călătorie lungă și că s'ar afla în alt orășel depărtat... Vom găsi prin aceste mahalale cetățeni care în viața lor n'au văzut Calea Victoriei. Unii lucrează pe la fabricile de pe acolo, n'au nici timp și nici un interes să ne viziteze, după cum nu ne-ar vizita niscaiva locuitori de prin Mizil, Pașcani sau Barheci.

- Ian-te... tete... mi-te uită! Da când s'au clădit cășile astea?! - m'a întrebat, cu mâna la gură, adânc uimită, o lucrătoare de la regie, care se rătăcise întâmplător prin centrul orașului.

Lucrătoarea, deși bucureșteancă bătrână, nu avusese încă prilejul să vadă nici Palatul poștelor, nici Casa de depuneri. La rându-i, subsemnatul a făcut aceiași impresie ciudată localnicilor, care se minunară cum de se poate ca tip bucureștean să nu cunoască cutare sau cutare mahala a lor.”

Am încercat de-a lungul timpului să devoalez - ajutat de articole apărute în presa interbelică - figuri tipice ale lumii de atunci. Poate vă mai amintiți de Vasile-lustragiul, de Piticul din Târgul Moșilor, de Baba Cocoșoaica sau de micuții lăutari Fănică, Mitică și Lenuța. V-am povestit despre vitrinele strălucitoare dar și despre lumea cerșetorilor și a mizeriei. Despre marii maeștri ai scenei românești dar și despre teatrul de mahala.

Vă invit astăzi la o călătorie în timp, până în anul 1933, și la o vizită prin câteva dintre mahalalele Bucureștiului interbelic. Îl vom însoți și astăzi pe reporterul interbelic Alex. F. Mihail, care și-a notat impresiile în articolul “O raită pe la periferie” – publicat în revista “Realitatea Ilustrată” – numărul din 26 octombrie 1933:

Citește mai mult... »

“Vestalele" din carierul Griviței

Însoțiți de reporteri interbelici am cutreierat în articolele anterioare două dintre locurile rău famate ale Bucureștiului interbelic. Am fost împreună la pas prin Mahalaua Dracului și am aruncat o privire în lumea Mandravelei – răspântia blestemată de la periferia Capitalei. Astăzi vă invit la o altă călătorie în timp. De această dată vom însoți un reporter din anul 1933 al revistei “Ilustrațiunea Română” – din păcate acesta va rămâne anonim pentru noi, articolul nefiind semnat – în lumea “vânzătoare de plăceri de-o clipă” de altădată:

“Gara de Nord… Acolo se dă asaltul. Cu zecile de trenuri de zi și de noapte sosesc provincialii care nu știu unde să descindă. “Iat-o pe Leoaica”, o brună nostimă, prinzând victima în laț chiar de pe peron:

- N'ați dori o cameră simpatică și convenabilă? - șoptește ea insinuant.

Omul o privește lung, cântărind-o… Întreaga ei ființă respiră cele mai dulci promisiuni.

- Da, dacă o fetiță dulce mi-ar ține tovărășie…

 

Omul s'a prins în laț, căci nu-i dus într'o cameră de hotel ci într'o casă cu aspect onorabil de pe str. Atelierului. Alături e o bodegă și stăpânul, care a prins “mișcarea”, a și trimis băiatul să întrebe ce dorește domnișoara. Astfel se încheagă începutul de petrecere ce o să continue la cârciumă și are să sfârșească cu devalizarea călătorului. Ultima victimă a “Leoaicei”, un arendaș din Romanați, când s'a văzut fără nici o lețcaie, a început să facă scandal. Dar o lovitură de sifon dată în cap l'a prăbușit la pământ într'o baie de sânge.

 

Dar nu numai la beție sunt storși oamenii veniți din provincie. Deseori prin încăperile prostituatelor se încing jocuri de noroc. Noul venit e lăsat să câștige la început, până ce setea de bani îi este ațâțată. Mai târziu i se dă “lovitura” și la cea mai mică obiecție e scos în ghionturi și asvârlit în stradă. Circumscripția 33-a e ocupată aproape numai cu astfel de evenimente. Ar fi de folos ca în gară, prin placarde, să se atragă atenția celor fără experiență asupra pericolului care-i amenință, căci veșnic doi ochi frumoși și un trup ispititor vor trage în cursă bietele victime.

Alte specimene ale cartierului sunt femeile care bat strada de dimineața până la orele târzii ale nopții. Nicăieri, pe o porțiune atât de scurtă ca între gară și Matache Măcelaru n'ai să întâlnești atâtea hoteluri. Sunt presărate aproape unul lângă altul și din ganguri vezi ieșind la scurte intervale femei ce stau la pândă… Sunt în regulă: au carnetele vizate. Dar ce disgrațios și încărcat de cinism este gestul lor de chemare… Intru în vorbă cu o fată care locuiește la hotel “Tranzit”. Mă prefac că o cunosc și că i-am făcut cândva un serviciu, cu prilejul unei razii:

 

- Merg acum mai bine treburile?

- Eh!... Cu ploaia asta.

Fata aruncă un val de salivă printre dinți.

- În ziua de astăzi când mi-am pus și eu mai multă speranță, dar văd că parcă ar fi pierit francii de pe fața pământului! Și trebuie să ții socoteală că eu sunt dintre cele mai dârze. Săptămâna trecută unul mi-a jucat o festă. Îmi tot trecea pe sub nas o hârtie de o mie de lei. Socoteam c’am dat în sfârșit lovitura. În gând îmi și acoperisem cu ea anume nevoi. Dar peste puțin timp, când blestematul a plecat și m'am coborât să-mi plătesc datoria la cameră, portarul a observat că hârtia era falsă. A fost un haz și atâta au râs toți pe socoteala mea că-mi venea să'mi iau câmpii. Mai ieși acum în stradă cu ochii plânși și chipul vânăt, ca de cioclu! N'am mâncat în ziua aceea. A doua zi tot așa… Mai trăiește dacă-ți dă mâna.

- De ce nu încerci să-ți iei un serviciu într'o casă?

- Lesne de zis, dar când te-ai apucat de meseria asta, greu să mai poți face altceva. Ar trebui să te ducă doar cu jugul. Tot nădăjduiești mereu că are să-ți apară într'o zi în cale omul care să-și deschidă larg băierile pungii și vremea trece și datoriile se îngrămădesc una peste alta.

 

Un zâmbet tragic se încrustase pe chipul fetei. Dar deodată, ochii i s'au aprins iar colțurile buzelor i s'au arcuit în sus, umplându-i de zâmbet obrajii. Zărise omul pe care n'ar fi vrut să-l scape din mâini.

Astfel, prin preajma vitrinelor, printre trecători, pe bordura trotuarului, răsar mizerele vânzătoare de plăceri de-o clipă. Pe strada Atelierului, în fața hotelului Moldova, roiește un grup întreg. Văzându-le apărând pe toate deodată, sergentul din post e apucat de o veselie subită. Se ia cu ele la hârjoană, prefăcându-se că le izgonește în interiorul curții. Cu bastonul de cauciuc le atinge ușor coapsele și ele scot țipete ascuțite întovărășite de hohote prelungi de râs. Mai încolo o tovarășe de breaslă stă de vorbă cu un bătrân zdrențuit. Bărbatul e beat și femeia repetă de câteva ori, privindu-l în ochi, suma la care are pretenție. Cu toată amețeala, omul dă din cap negativ. Plictisită, ea îi aruncă o sudalmă și se alătură de grupul celorlalte.

Cu venirea serii mișcarea se accentuează. Profesionistele sunt atunci mai în largul lor. Trag de mână, șoptesc cuvinte dulci, pline de promisiuni… Chiar trecătorul fără bani se hazardează adesea și atunci are de-a face cu “protectorul”, care smulge clientului, fără milă, haina de pe umeri. E de ajuns un strigăt al fetei ca el să și apară. Tot el are însărcinarea să pândească raziile și la un șuier sau semn convențional, zeci din aceste rămășițe ale străzii năvălesc prin pivnițele și magazinele oamenilor căutând ascunziș. Numai cele cu carnetul vizat rămân stăpâne pe teren. Iar când oamenii poliției se depărtează, mișcarea reîncepe mai vie, pătrunsă parcă de noi puteri.”

Nu pot să închei altfel decât gândindu-mă că nici în această lume – de ieri și de azi – a vânzătoarelor de plăceri moravurile nu se schimbă, chiar dacă anii trec și chiar dacă fețele sunt altele. Concluziile reporterului din perioada interbelică sunt la fel de actuale cred și astăzi:

 

“Ce crunt batjocorim în plin văz un mister al naturii în care sufletele ating cea mai perfectă înțelegere! Cum te doare, în momentele de luciditate apariția tinerei fete, cu chipul zugrăvit strigător, care te invită să-i cumperi grațiile! La un pahar de vin își spune povestea vieții ei, care e aproape aceiași cu a mai tuturor “profesionistelor”. A crezut în frumusețea, curățenia și statornicia dragostei, dar a fost înșelată… Și n'a pornit pe drumul de iad al prostituției după prima deziluzie, ci târziu, când toate visurile, rând pe rând, s'au năruit. Ce mulțumiri are în viața de acum?... Niciuna… Trăiește… Dar de pe urma prăbușirii morale a atâtor ființe s'a ridicat o clasă care le stoarce cu cea mai nemiloasă furie: cea a proxeneților. Nici nu ne dăm seama ce bine organizată este această armată de declasați. Ea populează arterele principale ale Capitalei cu “marfa” umană pe care n'o pierde din ochi, ca să-i poată veni “în ajutor” la nevoie.”

Sursa: articolul “Vestalele” din cartierul Grivița" - nesemnat – publicat în numărul din 21 iunie 1933 al revistei “Ilustrațiunea Română”

Citește mai mult... »

Cronică interbelică (Li și Loo se însoară cu Florica și Ioana)

Bucureștiul interbelic – asemeni Bucureștiului de azi – era o lume a contrastelor. O lume în care noile block-house-uri se înălțau la câțiva pași de bordeiele sărăcăcioase care împânzeau mahalalele orașelor. O lume în care vitrinele luxoase “din centru” făceau repede loc băcăniilor sau crâșmelor dubioase de la periferii. O lume în care conviețuiau elitele culturale și politice ale vremii cu personajele pitorești ale lumii multicolore a micilor patroni și meseriași, muncitori și funcționari, dar și cu lumea mahalalelor – diversă și pestriță și ea. 

 

 

Această lume pestriță era completată de străinii care deveniseră o prezență aproape comună pe străzile Bucureștiului: “Capitala noastră prezintă astăzi coloritul integral al marilor metropole europene. Aproape că nu există națiune de pe glob care să nu-și aibă plantat vlăstarul său pe tărâmul Bucureștilor. Chiar și cele mai îndepărtate țări, n'au întârziat să-și trimită aici măcar câte un reprezentant care, fără multă șovăire, ne-a îndrăgit, s'a împământenit, s'a contopit și s'a asimilat cu restul locuitorilor. Așa se face că poți să vezi, oricând, pe străzile Capitalei câte un japonez, un marocan, un negru, un mongol, sau cine știe ce altă nație de om.”

Desprinsă dintre miile de povești de viață ale refugiaților de pe teritoriul României Mari, povestea destinelor a doi chinezi  - Li De Tien și Loo Chin-Ting, care își doreau din tot sufletul să devină Ion Tudose și Vasile Chițu – are un farmec aparte. Reporterul revistei “Realitatea Ilustrată” - “K.I.M.” - consemna în debutul articolului publicat în numărul din 18 noiembrie 1936:

 

“Anchetele pe care le-am făcut în numerele trecute ale Realității Ilustrate cu  privire la viața coloniilor străine din România ne-au pus pe urmele acestor unici reprezentanți ai imperiului chinez la noi în țară, și care, s'ar putea spune, formează colonia chino-română din București. Zic chino-română pentru că cei doi, Li și Loo, sunt căsătoriți cu românce și deci colonia nu mai poate fi exclusiv chineză. Odiseea vieții eroilor acestui reportaj este plină de întâmplări triste sau vesele, petrecute în timpul pribegiei lor din Chantung, prin Rusia spre România.” 

Pentru că știu că sunteți curioși, nu îmi mai rămâne acum decât să vă invit să citiți despre odiseea celor doi tineri chinezi stabiliți în România anului 1936, așa cum a fost ea consemnată în revista interbelică:

Citește mai mult... »

Despre Bugetul României (de ieri şi de azi)

Guvernul începe să ridice în sfârșit vălul cu care acoperă magistrala lui creație: Bugetul României pentru anul 2024. Putem în sfârșit să răsuflăm ușurați, lămurindu-ne care sunt “politicile publice” care stau la baza alcătuirii lui. O să vă dezvălui în exclusivitate cele două principii de bază cu ajutorul cărora s-a conceput acest nou buget:

1. Majorarea – pe cât posibil bine ascunsă – a birurilor impuse contribuabililor;

2. Camuflarea într-un mod profesionist a cheltuielilor făcute pentru umplerea buzunarelor membrilor clasei politice.

De unde știu? Cum, de unde știu? Nu e nimic nou sub soarele României. Dacă nu credeți, vă invit să citiți pentru început un articol publicat de revista “Furnica” pe această temă în anul 1905:

România:  – Moșulică, parcă ai mai întinerit,

niciodată nu te-am văzut așa vioi...

Ministrul de Finanțe: – Păi dacă-i sacul gol.

 

Citește mai mult... »

Vitrina cu jucării a minunatului magazin “Aux Galeries Lafayette" de pe Calea Victoriei

Am intrat în febra tumultuoasei luni a cadourilor. Bulevardele și magazinele se animă, freamătă, gem de oameni, urmând ca în câteva zile să ne lăsăm cu toții cuprinși de această adevărată “febră a cumpărăturilor”. În această lume efervescentă, cei mai sinceri și cei mai plini de speranțe sunt, bineînțeles, copiii. Magazinele și-au pregătit deja “armele” cu care vor să cucerească “lumea prichindeilor”: vitrinele multicolore, luminoase – de multe ori adevărate opere de artă urbană – pline cu jucării, cu hăinuțe, cu dulciuri…

Vitrina cu jucării a Galeriilor Lafayette
din Calea Victoriei in iarna anului 1931

Vitrinele magazinelor cu jucării de azi nu sunt totuși – așa cum ați putea crede - cu nimic mai spectaculoase decât cele din Bucureștiul de ieri. Atât doar că micuții de atunci sunt astăzi bunicii noștri. Ca să vă conving, o să vă invit pentru început într-o vizită la cel mai mare și mai modern magazin bucureștean din perioada interbelică, la minunatul “Aux Galeries Lafayette" din Calea Victoriei. Dar pentru că nu vreau să vă dezvălui azi toate minunățiile locului, o să ne oprim azi, pentru o clipă, doar în fața vitrinei cu jucării:

  

Hotelul și" Galeriile Lafayette"

 

Citește mai mult... »

Despre credință, păcate și blesteme la Mănăstirea Cernica

La numai 12 kilometri de București, amplasat pe două dintre insulele lacului Cernica, poate fi vizitat și astăzi unul dintre cele mai frumoase complexe monahale din România. Frumusețea locurilor i-a îndemnat probabil pe ctitorii mănăstirii să aleagă acest loc. Sau poate că motivul adevărat a fost cel pe care îl bănuia un țăran înțelept, descusut cu iscusință în anul 1929 de reporterul revistei “Ilustrațiunea Română”:

Citește mai mult... »

Păpuşele franţuzeşti, să tot stai să le priveşti! (teatrul de păpuși de altădată)

Una dintre primele forme de teatru practicate în Țările Române a fost teatrul de păpuși. Artiștii ambulanți din secolele trecute străbăteau bâlciurile organizate la marginea târgurilor și dădeau “reprezentații de teatru” cu ajutorul unor personaje-păpuși care “jucau” într-o lădiță – numită “chivot” în Muntenia și “hârzob” în Moldova - care se prefăcea în “scenă”:

 

Păpușari în vremea lui Vodă Calimachi

 

“O cutie mare de scânduri, numită lada păpușilor sau hârzob (cu lungimea cam de-un metru, înălțimea și lățimea de 50 cm.) era scena teatrului. Înlăuntru era îmbrăcată în piele de iepure iar pe dinafară cu hârtie, în spatele căruia jucau păpușile, trase de sfori de păpușari. Aceștia erau de obicei doi și cu țiganul lăutar, trei. Ei cutreierau străzile lașului sau ale Bucureștilor, strigând:

Păpușe, păpușe!

Păpușele franțuzești,

Tot să stai să le privești!”

Citește mai mult... »

ZIUA CEA MARE A ROMÂNIEI

   

    FERDINAND I,

    Prin grația lui Dumnezeu și voința națională, Rege al României,

    La toți de față și viitori, sănătate:

Asupra raportului președintelui consiliului Nostru de miniștri sub No. 2.171 din 1918,

Luând act de hotărîrea unanimă a Adunării Naționale din Alba-Iulia,

Am decretat și decretăm:

Art. I. Ținuturile cuprinse în hotărîrea Adunării Naționale din Alba-Iulia dela 18 Noemvrie/1 Decemvrie 1918 sunt și rămân de-a pururea unite cu Regatul României.

Art. II. Președintele consiliului Nostru de miniștri este însărcinat cu aducerea la îndeplinire a decretului-lege de față.

    Dat în București, la 11 Decemvrie 1918.

FERDINAND      

   

    Președintele consiliului de miniștri                                  

    și ministru de externe

    Ion I. C. Brătianu

    Sire,

De veacuri neamul românesc tinde spre unitatea lui.

De aceea când prin răsboiul general o parte din omenire a întreprins lupta pentru libertate și drepturile națiunilor, Regatul Român a socotit de datoria lui să se alipească acestor Puteri și împreună cu ele să-și jertfească fiii pentru desrobirea fraților noștri asupriți. După mari suferințe vitejia minunată a oștirei noastre își găsește răsplata. Alături de glorioșii ei aliați, România este astăzi printre învingătorii lumei, Basarabia și Bucovina s'au unit cu patria mumă, iară peste Carpați, românii, cari împreună cu noi de atâta vreme așteptau ceasul intregirei neamului, îndată ce și-au putut spune gândul, au proclamat prin marea lor Adunare Națională întrunită la Alba-Iulia, în 18 Noemvrie /1 Decemvrie 1918, unirea lor necondiționată și de a pururea cu Regatul României.

Delegația Adunării Naționale a înfățișat Maiestății Voastre actul Unirei, pe care cerem prin decretul-lege de față Maiestății Voastre să-l întărească, spre a da o formă definitivă unității noastre naționale, acum deplin înfăptuită peste toate ținuturile locuite de români.

Unirea aceasta, în ziua când marii noștri aliați sunt învingători, isvorăște din puterea de viață a poporului român, din vitejia soldaților noștri și din voința hotărîtă a românilor de pretutindeni.

Ea se întemeiază pe ființa însăși a neamului românesc, care de aproape două mii de ani, în mijlocul tuturor vitregilor vremi, a știut să-și păstreze neatins caracterul de conștiință națională.

Ea se reazimă pe cerințele istoriei, cari îi impun desființarea tuturor granițelor nedrepte și nefirești și statornicirea Statelor după principiile naționalităților.

Ea e voită în fine de nevoile neamului românesc care nu poate trăi despărțit și care numai prin unirea la olaltă a tuturor fiilor lui își poate îndeplini cu folos pentru omenire și cu strălucire pentru el misiunea civilizatoare în această parte a lumei.

Consființind prin acest decret-lege voința Adunării din Alba Iulia, Maiestatea Voastră înscrie în Istoria poporului românesc de totdeauna și de pretutindeni cel mai mare act al Istoriei noastre naționale, acel pentru care generații întregi au luptat și au murit, acel în nădejdea căruia au trăit de la Nistru și până la Tisa toți Românii despărțiți de o soartă nemiloasă și puneți, Sire, pentru vecie temelia unei Românii Mari și a unei vieți naționale pe care să se poată de aci înainte desvolta în pace și în fericire întregul neam românesc.

    Sunt cu cel mai profund respect,

        Sire,

    Al Maiestății Voastre

    Prea plecat și prea supus servitor.

    Președintele consiliului de miniștri,

    și ministru de externe,

    Ion I. C. Brătianu

    Nr. 2171          1918, Decemvrie 11.

Sărbătorirea zilei de 1 Decembrie, la Patriarhie în Bucureşti

Citește mai mult... »