“Rițeptele” babei Cocoșoaica

În trecut, în conștiința poporului era adânc înrădăcinată credința că bolile “ne sunt date de spiritele cele rele”. Românii aveau convingerea că majoritatea „beteșugurilor” pot fi îndepărtate cu ajutorul farmecelor și al descântecelor. Oamenii au născocit farmece și descântece despre care credeau că ar putea să îi ajute în aproape orice situație: pentru alungarea bolilor (de brâncă, de bubă, de gălbenare, de gâlci etc.), pentru alungarea spiritelor rele (de iele, de smeoaică, de samcă etc.), pentru aducerea dragostei (de ursită, de scrisă) sau pentru invocarea ajutorului în situațiile limită (secetă, caniculă, furtună, pentru paza recoltelor sau a animalelor etc.).

 

 

“Zilele când la sate baba Anghelușa era cea mai temută au trecut. Acum descântecele, vrăjitoriile, datul cu ghiocul și făcătura de dragoste sau de boala seacă au rămas numai de atât bune ca să le scriem în cărți” - spunea pe la 1907 un redactor al revistei “Țara Noastră”. Dar, cu toate acestea, trei decenii mai târziu, reporterul Lory Panairescu-Zătreni consemna în revista “Realitatea Ilustrată”:

Citește mai mult... »

Sărutul trădează naționalitatea?

Asemeni celebrelor “studii ale cercetătorilor britanici” din zilele noastre care analizează teme dintre cele mai diverse și mai banale, un “renumit scriitor, filosof și globe-trotter francez”, Maurice Dekobra pe numele lui, a publicat în anul 1933 rezultatele unei cercetări făcute pe tema sărutului.Maurice Dekobra “a stârnit senzație declarând că ar putea distinge legat la ochi sau pe întuneric o americană de-o parisiană, după felul cum sărută.” Originalul cercetător francez „experimentând pe larg și cu meticulozitate pe mai bine de 100.000 de femei din mai toate colțurile lumei civilizate”, a ajuns la concluzia că  “se poate determina naționalitatea oricărei femei după sărut, întrucât fiecare rasă are pentru această străveche și agreabilă mângâiere o metodă caracteristică.”  

 

 

Să nu ne pierdem însă în amănunte și să vedem care au fost rezultatele “studiului său amănunțit”:

“Dekobra a arătat unui reporter american amprentele a douăsprezece guri caracteristice, lăsate pe plăci speciale de tot atâtea femei frumoase, și pe un ton de savant, i-a arătat care sunt diferențele de la una la alta:

Citește mai mult... »

La pas prin Mahalaua Dracului

Societatea românească interbelică - asemeni celei de azi - era o lume a contrastelor. O lume a luminilor strălucitoare dar și una a umbrelor. O societate în care conviețuiau elitele culturale și politice ale vremii cu personajele pitorești ale clasei de mijloc, alcătuită din mici patroni și din meseriași, din muncitori și din funcționari. O lume a vitrinelor strălucitoare din centrul orașelor, dar și o lume a mahalalelor insalubre – diversă și pestriță și ea. 

 

Am încercat de-a lungul timpului să devoalez - ajutat de articole apărute în presa interbelică - figuri tipice ale lumii de atunci. Poate vă mai amintiți de Vasile-lustragiul, de Piticul din Târgul Moșilor, de Baba Cocoșoaica sau de micuții lăutari Fănică, Mitică și Lenuța. V-am povestit despre vitrinele strălucitoare dar și despre lumea cerșetorilor și a mizeriei. Despre marii maeștri ai scenei românești dar și despre teatrul de mahala.  

 

Vă invit astăzi la o călătorie în timp, până în anul 1932, și la o vizită printr-una dintre mahalalele rău famate ale Bucureștiului interbelic. O mahala care își merita cu adevărat numele și renumele: Mahalaua Dracului. Pentru a ne simți în siguranță vom fi însoțiți în această “escapadă interbelică” de reporterul “Gr.” al revistei “Ilustrațiunea Română” și de un bun prieten al acestuia, inspector de poliție:

Mahalaua Dracului - 1932

Citește mai mult... »

Cutremurul din noaptea de 9 spre 10 noiembrie 1940, ora 3:39

În cea de a doua jumătate a anului 1940 o succesiune de evenimente dramatice au zguduit România din temelii. Încheierea în 30 august 1940 a Dictatului de la Viena prin care România a fost silită să cedeze aproape jumătate din teritoriul Transilvaniei (43.492 km²), abdicarea forțată a Regelui Carol al II-lea din 6 septembrie 1940, instaurarea Dictaturii Militaro-Legionare și proclamarea Statului Național-Legionar în 14 septembrie 1940, asasinatele politice care se succedau fără încetare (masacrul de la Jilava urmat de asasinarea foștilor demnitari Nicolae Iorga și Virgil Madgearu) sunt doar câteva dintre aceste evenimente.

Tuturor acestor evenimente dramatice li s-a adăugat o mare calamitate naturală: în noaptea de 9 spre 10 noiembrie 1940, la ora 3:39, România a fost zguduită de un cutremur de pământ cu magnitudinea de 7.4 grade pe scara Richter. 

Citește mai mult... »

Senzațional în lumea interbelică

Vă invit să citiți în cele ce urmează cinci știri din categoria “senzaționalului”, publicate de revista “Ilustrațiunea Română” în anul 1939. În fine – cel puțin titlurile promit senzaționalul. Dovadă că modelul de presă pe publicațiile de azi îl promovează era deja prezent în presa românească cu multe decenii înainte:

Blestemul mumiei

 

“Numeroasele legende create în jurul mumiilor blestemate care aduc numai nenorociri celor care le strică liniștea uitării lor eterne, nu sunt totdeauna crezute de marele public, care adesea bănuiește că aceste misterioase morți de arheologi sunt simple coincidențe. Întâmplarea pe care o vom povesti mai jos este însă edificatoare. 

 

"Blestemul mumiei" în "Ilustrațiunea Română"

 

Expediția franceză care lucrează aproape de frontiera Somaliei engleze la descoperirea uneia din cele mai vechi civilizații egiptene, a scos la iveală mumia unei curtezane de pe vremea dinastiei Tamoh, adică veche de peste 3500 de ani. Arheologul care a găsit această mumie, tânărul savant Pierre de Luccani, a putut descifra la poarta mormântului curtezanei un cumplit blestem, pentru cei ce vor îndrăzni vreodată să tulbure liniștea celei care toată viața a păcătuit. Blestemul înscris pe piatră spune că cel care vreodată va viola acel mormânt “să piardă lumina înțelepciunii și păsările negre ale nebuniei să-i sfârtece creierul”. Aceasta să se întâmple după a șaptea lună plină de la violarea mormântului.

Arheologii, foarte puțin impresionabili, au tradus blestemul, pentru a le servi ca document lucrării ce o pregăteau despre săpăturile făcute. Tânărul Pierre de Luccani a plecat după scurt timp în patrie, unde urma să se căsătorească. Exact în ziua nunții s'au împlinit “cele șapte luni pline" prevăzute de blestem. Și iată că blestemul sa împlinit. Mumia se răzbunase. În momentul când se îmbrăca pentru a se duce la ceremonia religioasă, Pierre de Luccani a fost cuprins de un acces de nebunie furioasă, și-a rupt hainele de pe el și și-ar fi ucis servitorul dacă nu interveneau vecinii. Dus la azilul de alienați, medicii nu au putut diagnostica motivul nebuniei sale, care totuși e incurabilă. În delirul său el se crede faraonul Osir, căruia curtezana Samileh îi refuză dragostea sa.” (“Ilustraţiunea română” – numărul din 31 mai 1939)

Citește mai mult... »

Boema de altădată: Amintiri vesele, amintiri triste

Timpul a trecut implacabil peste Bucureștiul de altădată și a dus cu el lumea artiștilor de tot felul – scriitori, pictori, actori, muzicieni - care încă mai “făceau artă pentru artă“ și care, “neavând alt mijioc de existență decât arta lor, erau sortiți să ducă o viață de boemi”. 

Oamenii de cultură de azi nu mai au azi o cafenea favorită în care să se adune pentru a-și spune “poveștile și taclalele-amare, lângă o halbă cu două pahare”. Despre boema bucureșteană din perioada interbelică reporterul “Deteste” spunea că: “Boemii sunt la curent cu viața de fiecare zi, cu tot ce se întâmplă și nu lipsesc de nicăieri; aceasta indiferent dacă poartă o haină bună sau una peticită. Aci îi întâlnești la Capșa, aci în cea mai mizerabilă lăptărie. Șampania și icrele negre alternează cu ceaiul fără zahăr, cu ceapa și cu pâinea veche de trei zile. Buna dispoziție nu-i părăsește niciodată pe boemi. Ei cunosc pe toată lumea, sunt cunoscuți la rândul lor și au zeci de creditori pe care-i întâlnesc la tot locul. Viața de boem este o viață de răbdare și de curaj. Pentru a răzbi trebuie să fii dotat cu o mare doză de indiferență. Altminteri te plictisești. Nu trebuie să părăsești niciodată mândria personală, care te călăuzește la fiece pas”. Același reporter anonim a cules câteva povești vesele sau triste destăinuite lui de artiști despre ale căror destine mai știu azi câte ceva doar puțini dintre iubitorii de artă:

Citește mai mult... »

Români în America interbelică

Primul mare val de români care au emigrat spre America s-a înregistrat la începutul secolului al XX-lea. Românii – iobagi ai grofilor unguri din Ardeal sau “sclavi” ai marilor boieri din Regat - au luat drumul pribegiei. Un drum de câteva mii de kilometri, un trist drum al dezrădăcinării, dar un drum care avea să-i transforme în numai câteva săptămâni din țărani asupriți în “cetăţeni liberi ai celei mai democratice republici”.

 

Stânga: "Coafeze pe stradă" - una dintre meseriile româncelor  din America
Dreapta: Românii - pescari sau docheri   în porturile din Chicago

 

Iată, conform unui articol publicat în “Calendarul Minervei” pe anul 1913, motivele pentru care românii și sașii din Transilvania au luat drumul pribegiei: “Necontenitele crize economice ce au urmat cu o regularitate dătătoare de disperare, îndărătnicia cu care pământul acestor locuri se lăsa să fie cultivat, vitregia administraţiei ungureşti, toate aceste nenorociri duseseră la disperare atât pe români, cât şi pe saşi şi’i pornise pe drumul îndepărtat al Americei. (…) Cei care pleacă mai aruncă o privire disperată îndărăt, apoi privesc de-o parte şi de alta a drumului, locuri cunoscute de-atâtea ori cercetate, privesc cu aceiaşi mâhnire ca şi la oamenii de cari s’au despărţit. Oamenii şi locurile le sunt deopotrivă de scumpe la despărţire. Toţi şi toate au legături cu sufletele lor, atât de crud încercate.” (articolul “Spre America” – semnat C. Demetrescu – “Calendarul Minervei - 1913”)  

 

Comunitatea românilor din Statele Unite ale Americii a crescut constant. Încetul cu încetul emigranţii s-au integrat noii societăţi în care trăiau, au format societăţi româneşti, şi-au construit biserici, au tipărit ziare de limbă română. Cei mai mulţi dintre ei însă au murit cu dorul în suflet de a reveni în ţara natală.

Citește mai mult... »

Dem I. Dobrescu: Drumul de la giubeaua orientală la Micul Paris

Deși scandalurile de corupție în care erau implicate autoritățile locale erau mereu prezente pe prima pagină a jurnalelor interbelice, s-a întâmplat uneori ca orașele noastre să fie conduse în România de ieri și de primari vizionari. Un astfel de “conducător de urbe” a fost Dem I. Dobrescu – primar al Capitalei între anii 1924 și 1934.

 

 

Dem I. Dobrescu (nume complet Demetru Ion Dobrescu) a fost primarul care a reușit să preschimbe într-un timp record fața Bucureștiului și să transforme insalubra capitală a României în ceea ce românii numeau cu mândrie “Micul Paris”. Veți vedea însă - la finalul articolului - că nici măcar un astfel de primar nu a reușit să învingă “sistemul” și că “meritocrația” nu a fost nici atunci – la fel cum nu este nici astăzi - o caracteristică a societății noastre.

 

Citește mai mult... »

În vizită la şcoala Voevodului Mihai

M.S. Regele Mihai s-a născut în 25 octombrie 1921 în castelul Foișor din Sinaia. La numai șase ani, copilul căruia îi plăcea să cânte la pian, să joace șah, să-și călărească poneiul sau să conducă mașinuțe, a devenit Rege al României. Se prefigura o copilărie fericită, dar nu a fost deloc aşa. 

 

 

Micul Rege a domnit aproape trei ani, din luna iulie 1927 și până în iunie 1930. În tot acest timp a crescut despărțit de tatăl său și trebuia să își îndeplinească îndatoririle de suveran al României. Prima domnie a Regelui Mihai s-a încheiat în 8 iunie 1930 – zi în care a fost detronat de propriul lui tată. A primit atunci titlul – „ridicol” în opinia marelui nostru istoric și om politic Nicolae Iorga - de Mare Voevod de Alba Iulia. Întoarcerea tatălui avea să-i aducă fostului și viitorului Rege noi suferințe. Regina Elisabeta, „mama fostului rege și fosta soție a actualului rege” nu s-a putut împăca cu aventurile amoroase ale Regelui Carol al II-lea și a părăsit România. Mihai, rămas la București, și-a pierdut astfel mama la scurt timp după cei cinci ani în care a crescut în absența tatălui. Nu a scăpat nici de „corvoada” prezenței la evenimentele oficiale.

În anul 1937, Voevodul Mihai avea 15 ani. Era un elev silitor și – incontestabil – era iubit de români. Români care voiau să știe cât mai multe amănunte din viața fostului și… viitorului rege. Un articol publicat în numărul revistei “Realitatea Ilustrată” din 21 aprilie 1937 relatează, într-o notă ușor romanțată probabil, cum își petrecea timpul Voevodul Mihai:

 

Citește mai mult... »

Regii au fost şi ei copii: Carol al II-lea

De foarte multe ori, relatările unor întâmplări din copilăria unor viitori regi sunt foarte interesante. Destinele lor viitoare pot fi întrezărite în preocupările, în cuvintele sau în jocurile lor preferate. La fel cum în fotografiile pruncilor regăseşti trăsături ale adultului de mai târziu, în atitudinile sau poznele din copilărie regăseşti germenii comportării lor ulterioare. 

 

Doi viitori regi: Principele Ferdinand și
Principele Carol (stânga) - viitorul Rege Carol al II-lea
în brațele tatălui său - Regele Ferdinand (dreapta)

 

Reportajele din presa interbelică despre copilăria viitorului Rege Mihai I mi se par o dovadă în acest sens. La fel mi s-au părut și relatările unor întâmplări din copilăria viitorului Rege Carol al II-lea. Le-am găsit într-un reportaj semnat de Alex F. Mihail, publicat în numărul din 3 iunie 1934 al revistei “Realitatea Ilustrată”:

 

"Despre „micul principe Carol”, aproape fiecare bucureștean, mai bătrân, are amintiri. Cine nu l-a întâlnit pe trotuar, prin grădinile publice sau chiar în tramway! Uneori lua vreun vagon la Cotroceni sau la podul Sf. Elefterie, stând de obicei în picioare, pe platformă - și plătind un bilet, ca orișicare pasager. Venea astfel până în strada Brezoianu; aici cobora și o lua pe jos până la palatul din Calea Victoriei, unde locuia regele Carol I-iul."

 

Citește mai mult... »

Furnica, vegetarienii şi doctorul Tarhon (pardon Parhon)

Majoritatea dintre noi suntem convinși că "vegetarienismul" este un curent propriu ultimelor decenii, în România cel puțin. Ne înșelăm însă și de data aceasta. Mișcarea vegetariană a apărut în Europa pe la mijlocul secolului al XIX-lea. Era perioada în care principatele române începeau să fie tot mai conectate la ceea ce se întâmpla în occident, iar românii nu puteau să ignore nici acest “nou curent” care se năștea. Mai mult, un doctor român, Paul Pasici, publica în acea perioadă primele cărți pe aceasta temă: "Tratat asupra Dieteticei", "Catehismul Antropologic" și "Catehismul dietetic". 

 

Citește mai mult... »

Va fi sau nu va fi război !?

În luna martie a anului 1936 Germania tocmai remilitarizase Renania, denunțând practic prin acest act de război Tratatul de la Versailles. Peste doar doi ani (12 martie 1938) Germania a anexat Austria. La 1 septembrie 1939, odată cu invadarea Poloniei de către Germania, începea Al Doilea Război Mondial. Cu doar trei ani înainte, Alex F. Mihail un cronicar al revistei “Realitatea Ilustrată” – în numărul din 18 martie 1936 - realiza un interesant sondaj de opinie printre locuitorii Bucureştiului, cerând acestora să își spună părerea cu privire la posibilitatea declanșării unui eventual război. Majoritatea celor intervievați nu credeau că declanşarea unui conflict major era iminentă. Cu toate acestea Al Doilea Război Mondial avea să cuprindă întreaga Europă.

În anul toamna anului 2023 suntem la nouă ani după anexarea Crimeei de către Federația Rusă, în urmă cu ceva mai mult de un an a început un conflict militar de amploare în Ucraina, războiul din Siria este departe de  finalizare, tensiunile dintre China și Taiwan au escaladat periculos, Israelul a declarat stare de război în urma atacurilor grupării Hamas.

 

Asemeni milioanelor de refugiați evrei, spanioli, germani, polonezi sau ruși din perioada interbelică, valuri de refugiați, fugari din calea războaielor, a sărăciei sau a ororilor regimurilor totalitare din țările arabe străbat azi drumurile Europei. Relatările despre manifestările rasiste și xenofobe revin pe prima pagină a ziarelor. Partide extremiste sunt la un pas de a câștiga alegerile în câteva state europene. Atentate sângeroase au zguduit în ultimii ani din temelii marile capitale europene. Majoritatea dintre noi suntem însă optimiști, asemeni românilor intervievați în anul 1936. Nu credem că va izbucni în viitorul apropiat un război în care România să fie implicată… Suntem poate mult prea optimiști!?

Românii despre eventualitatea izbucnirii unui război, în anul 1936:

Citește mai mult... »

“Senzaționalele produse” vândute de vânzătorii ambulanți interbelici

O notă caracteristică a străzilor bucureștene din prima jumătate a secolului al XX-lea era dată de forfota comercianților ambulanți. Pe oriunde te învârteai, din centrul luxos și până în îndepărtatele mahalale ale orașului, întâlneai olteni îmbrăcați cu cămășile lor lungi și albe, moți cu tot felul de obiecte și farfurii din tinichea, bulgari și turci cu tichie sau cu fes alb sau roșu cu ciucure. Mai erau evreii cu joben negru și pantofi de lac, țărancele venite din vecinătatea Bucureștiului să vândă lapte covăsit, romii cu îmbrăcămintea viu colorată care te îmbiau cu porumbelul fierbinte. Dar ce nu găseai pe străzile Bucureștiului de ieri…

Ce nu știam însă era modul în care își promovau mărfurile unii dintre acești comercianți ambulanți. Citind câteva dintre extrasele din presa interbelică de ieri veți fi surprinși poate să descoperiți că reclamele mincinoase de ieri nu erau foarte diferite de cele de azi. Atât doar locurile în care se vând produsele s-au diversificat: parcările marilor centre comerciale au devenit o oportunitate importantă pentru comercianții de azi.

Ciorapii care nu se rup...

Să târguim așadar, asemeni reporterilor interbelici ai revistei Ilustrațiunea Românâ, câteva dintre extraordinarele produse vândute direct pe stradă sau prin târgurile interbelice: aparatul de băgat ața pe ac, briceagul miraculos, o piatră care ascute orice, încheietoarea care face nod la cravată, ciorapii care nu se rup niciodată, săpunul de scos pete instantaneu...

Citește mai mult... »

Povestea locuitorilor din grotele de la Ocna Sibiului

România interbelică – asemeni României de azi – era o lume a contrastelor. O lume în care noile și elegantele block-house-uri se înălțau la câțiva pași de bordeiele sărăcăcioase care împânzeau mahalalele orașelor. O lume în care vitrinele luxoase “din centru” făceau repede loc băcăniilor sau crâșmelor dubioase de la periferii. O lume cu lumini și cu umbre în care conviețuiau elitele culturale și politice ale vremii cu personajele pitorești ale lumii multicolore a micilor patroni și meseriași, muncitori și funcționari, dar și cu lumea mahalalelor – diversă și pestriță și ea.

 

Contraste în Ocna Sibiului -1936

Cu toate că știam toate acestea, articolul “Unde se găsesc cei mai săraci oameni din România” – semnat  Joseph de Saxa – publicat de revista “Realitatea Ilustrată” în numărul din 9 septembrie 1936 - m-a surprins. În România anului 1936 mai existau oameni care își trăiau viața în grote. Asta în imediata vecinătate a uneia dintre cele mai frumoase stațiuni balneo-climaterice din acea vreme:

 

“Nu știu dacă mulți dintre acei care au cutreierat orașelele Ardealului, au avut prilejul să vadă “curiozitatea" de care mă ocup în aceste câteva rânduri. Nu cred să o fi văzut mulți, fiindcă ceea ce în aparență e o curiozitate, în fond e unul dintre aspectele tragice ale vieții. Și oamenii fug de aspectele tragice. Curiozitatea  - sau tragedia, dacă vreți - se află la 12 km. de Sibiu, în raza și sub ocrotirea localității balneo-climatice Ocna-Sibiului. Adică acolo unde s'au perindat magnații unguri, cu aceeași indiferență cu care se perindă azi bogătașii țării românești.

Băile din Ocna Sibiului 

Citește mai mult... »

Povești despre cafea și cafegii

Nimic nu se compară cu plăcerea de a bea o cafea fierbinte și aromată, în intimitatea propriului cămin. Dar cafea nu se bea dintotdeauna. Dacă aveți puțin timp și o cafea bună la îndemână, o să vă spun acum câteva dintre poveștile cafelei:

Citește mai mult... »

Toamnă interbelică

A venit toamna! Din nou. La fel cum venea peste satele și orașele României în perioada interbelică. Cu frumusețea pastelată a frunzelor ruginite și cu parfumul dulce al strugurilor copți. Cu ploile mohorâte și interminabile – aducătoare de inevitabile inundații. Ce s-a schimbat?  Ce a rămas la fel? Vă las pe voi să răspundeți, după ce veți citi un colaj de articole „cu parfum de toamnă” culese din presa interbelică:

 

Citește mai mult... »

“Cluburile" de altădată

Fiind mereu în căutarea unor “instantanee” culese din cotidianul lumii interbelice, am fost încântat să citesc un articol despre un "club din alte vremuri”. De fapt este vorba despre o sală de dans în care - fără să aibă parte de luxul localurilor “din centru” și nici de refrenele la modă cântată de celebrele jazz-band-uri ale vremii – se întâlneau și dansau bucureștenii de rând. Cei mai noi dintre bucureșteni, de fapt…  

 

 

Articolul este însă mai mult decât o simplă relatare a unei zile de duminică petrecută la “complet” – pentru că așa se chema salonul de dans. E și o dulce-amară poveste despre dezrădăcinare. O poveste a celor care și-au părăsit satul natal  – din care alte motiv decât lipsa mijloacelor de trai? – și care au plecat la București să își caute un rost. O poveste a dezrădăcinării care se tot repetă…

 

Citește mai mult... »

La pas pe străzile din București (fotoreportaj interbelic)

O notă caracteristică a străzilor bucureștene din prima jumătate a secolului al XX-lea era dată de forfota comercianților ambulanți. Pe oriunde te învârteai, din centrul luxos și până în îndepărtatele mahalale ale orașului, întâlneai “olteni” îmbrăcați cu cămășile lor lungi și albe, cu cobilițe purtate pe umeri, care te îmbiau să cumperi zarzavaturi, fructe, pește, flori, iaurt sau… găini, “moți” cu tot felul de obiecte și farfurii din tinichea, “bulgari” și “turci” cu tichie sau cu fes alb sau roșu, “cu ciucure”, care îți ofereau bragă, înghețată, alviță  sau alte zaharicale. Mai erau “evreii” cu joben negru și pantofi de lac, cumpărători  de haine vechi, țărancele venite din vecinătatea Bucureștiului să vândă lapte covăsit, “țiganii” cu îmbrăcămintea viu colorată care te îmbiau cu “porumbelul fierbinte” sau cu “floricelele de porumb”. Dar ce nu găseai pe străzile Bucureștiului… 

 

Scrumbii, mititei și porumb fiert la colț de stradă

Articolul “Capitala îmbelșugată”, publicat în numărul din 13 noiembrie 1935 al revistei “Realitatea ilustrată”, surprindea cum nu se poate mai bine...

 

Citește mai mult... »

"Ocupații" ciudate în Bucureștiul interbelic

Orice se poate spune despre români dar că nu sunt inventivi nu. Ca dovadă, o să vă vorbesc astăzi despre oamenii cu ocupații insolite din Bucureștiul interbelic. Ocupații care se mai regăsesc și azi prin unele locuri. Să redescoperim așadar aceste “meserii și ocupații ciudate”, după cum le numea în articolul publicat în revista “Realitatea Ilustrată” (numărul din 13 februarie 1935) mai vechiul nostru prieten, reporterul Alex F. Mihail:

Citește mai mult... »

Povești cu anticari

Primul anticar

Primii anticari – numiți și “hârțogari” - au apărut pe la noi abia pe la mijlocul secolului al XIX-lea. Cel dintâi anticar a fost Aron Zwiebel, un bătrân negustor de mobilă care a devenit “vânzător de cărți vechi” datorită unei întâmplări: “A găsit, într-o zi, vreo câteva cărți vechi, printre care și una dintre cele dintâi tipărite sub domnia lui Matei Basarab, și a cărei valoare el nici nu putea s'o bănuiască. Peste câtva timp, un boier mare (povestea nu'i spune numele, dar se crede că ar fi fost chiar bătrânul Ion Brătianu) s'a dus pe la el, și văzând cartea aceea aruncată pe-o poliță, l'a întrebat cât cere pe ea.

- Douăzeci de galbeni! - i-a răspuns Zwiebel râzând, fiind convins că “hârțoaga" aceasta nu face nici un ban de cinci.

 

Dar mare nu i-a fost mirarea când boierul, foarte serios, după ce s'a mai uitat odată la carte, a scos și i-a dat cei 20 de galbeni ceruți, o sumă enormă pe atunci, ba chiar și pentru timpurile de azi! Înțelegând ce folos s'ar putea trage din comerțul cu “hârțoagele", comerț pe care nu'l exploatase încă nimeni în țara noastră, Zwiebel s'a lăsat de mobile și s'a apucat de anticărie. Treburile au mers bine, foarte bine chiar, așa că a fost nevoit să'și ia ca ajutoare pe fiul său Mendel și pe nepotul său Amen.” (1)

Anticari de altădată pe Cheiul Dâmboviței 

 

Un alt anticar celebru a fost Leon Alcalay, cel care în anul 1864  “și-a făcut două dulapuri pe care le-a umplut cu cărți și le-a așezat în locul viran de la întretăierea Podului Mogoșoaiei cu bulevardul nou ce se deschisese de curând, numit mai târziu B-dul Elisabeta” (2). 

 

Pohl - un celebru anticar de altădată

 

Interesant e faptul că celebrul librar și anticar de mai târziu a învățat să scrie și să citească abia după ce s-a apucat de afacerile cu cărți. Negustoria lui cu cărți a prosperat, astfel încât, prin anul 1883, Leon Alcalay avea un întreg șir de librării și de anticariate în clădirea “Hotel de Boulevard”. Demn de interes este faptul că Leon Alcalay a editat și a publicat celebra serie de cărți ieftine din “Biblioteca pentru toți”, cărți pe care le-a răspândit în toată țara. În timp, concurența a devenit acerbă și în acest domeniu: pe la sfârșitul secolului al XIX-lea, pe bulevard, între Universitate și Calea Victoriei, se înșirau una lângă alta, nenumăratele prăvălii și tarabe de scândură ale anticarilor. Iar în dialogul dintre anticari și cumpărătorii de cărți regula de bază era tocmeala:

“- Cât vrei, Pinath, pe cărticica aceasta?

- Asta e o carte bună. Costă un franc.

- Cu cinci parale o dai?

- Scoate 20 de bani și ia-o!”

Citește mai mult... »