Povestea Erastiei Peretz (Miss România 1931)

Voi încerca să creionez profilul unei "Miss România" din perioada interbelică. Un cu totul alt tip de profil decât cel cu care suntem obișnuiți astăzi. Asta pentru că în anii romantici ai concursurilor de miss frumusețea spiritului conta la fel de mult cu cea a trupului. Sau poate că era mai importantă. Aceasta se datora în mare măsură faptului că în juriile unor astfel de competiții își aveau locul personalități importante ale epocii: scriitori, sculptori, profesori universitari. Să nu uităm nici de oamenii de presă – organizatorii concursurilor de frumusețe – care nu scriau neapărat despre senzaționalul din biografia frumoaselor acelor ani. 

 

Au mai apărut pe blog articole despre concursurile de frumusețe din România secolului trecut (1912: Frumusețe și ritmuri de fanfară în Parcul Oteteleșanu sau 1929 - Primul concurs Miss România) și credeam că am închis oarecum subiectul. Mi-a atras însă atenția un reportaj despre Miss România 1931, așa că vă voi povesti câte ceva despre ea:

PERSONALITATEA  ALESEI

“Domnișoara Erastia Peretz, “Tia”, după cum îi spun cei din familie, a împlinit vârsta de 17 ani, termină acum ultima clasa de liceu și urmează să dea bacalaureatul, pentru a intra în Universitate. Blondă, cu ochii verzi și talia înaltă, tânăra aleasă răspândește în jurul ei un farmec deosebit, farmecul simplicității, al modestiei, îmbinat cu parfumul suav al unei tinereți sclipitoare, de voioșie.

Erastia Peretz - Miss România 1931
în revista "Realitatea ilustrată"

Citește mai mult... »

Sfaturi copilei mele (III)

 

Prima dintre scrisorile semnate Pater și publicate în anul 1903 de revista "Moda nouă ilustrată" se încheia așa: „În schimb, fata mea, nu te lua după conveniențele sociale care fac din fată o parazită. Caută să citești cărți serioase, caută de învață înainte de toate o meserie care să’ți permită să fi independentă. Vei întreba: cam ce meserie? În viitoarea mea scrisoare îți voi arăta aceasta.”

Citește aici: Sfaturi copilei mele (I)

Câteva numere mai târziu, Pater a publicat și cea de a doua scrisoare cu sfaturi. În această nouă epistolă tinerele domnișoare de la începutul secolului al XX-lea sunt îndemnate să își aleagă o ocupație potrivită sexului și statutului lor social. Să nu uităm că vorbim despre o epocă în care profesarea de către femei a unor meserii – unele dintre ele rezervate până atunci exclusiv bărbaților – era considerată încă un moft.

Citește aici: Sfaturi copilei mele (II)

În numărul din 10 octombrie 1903 al revistei “Moda nouă ilustrată” a fost publicată cea de a treia scrisoare din ciclul “Sfaturi copilei mele”. Cred că povețele de ieri incluse în această nouă epistolă pot fi utile tinerilor de azi, deși a trecut de atunci mai mult de un secol:


  Draga mea,

  Chiar dacă omul este bogat și în stare de a trăi fără să muncească, e bine să știe o meserie. Bogăția și puterea nu sunt lucruri sigure și nimeni nu poate ști ce-i va aduce ziua de mîine. De aceia e bine ca oricine să cunoască o meserie, pentru ca mîine cînd nevoile îl vor lovi să nu fie mai nenorocit decât cel mai nenorocit om, adică să nu se afle în fața alternativei de a muri de foame sau a trebui să trăiască din mila oamenilor. Decît să întindă mîna spre a cerși, mai bine s’o știe mișca pentru a’și cîștiga hrana de toate zilele și toate celelalte trebuincioase.

  De acest principiu s’a călăuzit casa princiară de Hohenzollern, din care, după cum se știe, face parte și M. S. Regele nostru. În acestă casă fiecare prinț trebuie să cunoască o meserie. Bătrânul Wilhelm I Împăratul Germaniei era, după cu se știe, un bun cizmar, iar M.S. Regele nostru este un excelent sculptor în lemn.

  Ei bine, dacă Suveranii și prinții găsesc că e bine să învețe un meșteșug pentru a fi la adăpostul nevoilor și mizeriilor vieței când nevoia va da peste dînșii – cu atît mai vîrtos trebuie să facem aceasta noi simpli muritori? Poți la orice moment să te convingi că există oameni cari ieri încă erau bogați și stropeau trecînd în trăsuri elegante cu noroi lumea ce mergea pe jos – iar azi mor de foame, neputîndu-se susține nici pe dînșii, nici pe ai lor și arătînd astfel tuturor că erau niște incapabili care nu meritau soarta bună ce o avuseră.

  Încă o dată dar, învață o meserie.

  Iată una necesară și simplă de tot: învață a scrie cu mașina de scris. E ceva plăcut și ușor și se poate să’ți servească odată foarte mult. Azi lumea de afaceri are nevoie de secretari abili, de manuscrise curate, copiate în zeci și sute de exemplare – ceea ce ușor se poate face cu mașina de scris. Înainte vreme spre a fi scriitor sau copist se cerea un scris frumos, ceea ce nu putea avea oricine. Azi ajunge să știi a scrie la mașina de scris ca să bați scrisul cel mai frumos.

  Dacă mai ști vreo altă limbă și mai ales dacă mai înveți stenografia, poți fii sigură că, oricînd nevoia te-ar lovi, vei putea să găsești un loc onorabil în care prin muncă cinstită să’ți agonisești ce’ți trebuie și să dai poate și alor tăi, care când au avut te-au ajutat și îngrijit, o mână de ajutor.

  Dar unde mai pui că în chipul acesta poți să’ți asiguri oricînd independența. A! Independența? Ce lucru prețios! Numai cînd ți-o vezi limitată îi poți aprecia valoare! Despre aceasta îți voi vorbi într’o scrisoare viitoare.

  Pater.

 

Citește mai mult... »

O crimă perfectă în Iașul interbelic

Adela Cogălniceanu în tinerețe

Descendentă a unei mari familii boierești din Moldova – fiică a lui Lascăr Cantacuzino-Pașcanu și a Haricleei Vogoride – Adela s-a născut în anul 1848. A avut parte de o educație aleasă – fapt neobișnuit pentru femeile acelor vremuri. “Foarte frumoasă în tinerețea ei, deșteaptă, de o deșteptăciune sclipitoare și de o cultură vastă, se deosebea prin toate aceste însușiri de multe alte femei… Vorbea minunat franceza și germana.” (cf. Rudolf Șutu – Iașii de odinioară – 1928).

 

 

Adela a fost căsătorita mai întâi cu Nicolae Rosetti-Roznovanu - un cunoscut cartofor al Iașilor – la nunta participând însuși Regele Carol I. A avut un fiu în această primă căsătorie, pe Georges Rosetti Roznovanu. “Căsnicia aceasta însă n’a durat multă vreme și în bună înțelegere, soții s’au despărțit, rămânând însă în termenii cei mai buni după desfacerea căsătoriei, întâlnindu-se adeseori în casele amice pe care și unul și altul le vizitau. După vre’o câțiva ani, s’a recăsătorit cu Grigorie Cogălniceanu, fostul șef a partidului conservator ieșean”. (cf. Rudolf Șutu –Iașii de odinioară – 1928). Grigore Cogălniceanu era caracterizat de Nicolae Leon în volumul “Note și amintiri” (1933) ca fiind “un monument de înfumurare. Cel mai mare merit al lui era numele care-l purta.”

Adela Cogălniceanu era cunoscută deja în această perioadă a vieții sale ca fiind o o femeie excentrică. În acest sens este memorabilă întâmplarea povestită Nicolae Leon în volumul “Note și amintiri” (1933):

 

“Ziaristul Budușcă (Petru Grigoriu) mi-a povestit cum s-a dus într-o seară la Cogălniceanu să pregătească un articol pentru gazetă. Cogălniceanu – îmi spune el – se plimba prin cameră dictându-mi articolul, iar eu stăteam la birou și scrieam, când deodată m’am oprit din scris fără voia mea, și uimit, priveam spre una din ușile salonului!... Cogălniceanu, cu morga lui prezumțioasă, se apropie încetișor de ușă și îmi spune foarte flegmatic: Budușcă! Lasă nebuna în pace. Ce se întâmplase? Adela Cogălniceanu, în costumul Evei, împodobită în juvaeruri, se admira într’o oglindă, și scena aceasta comică care se petrecea în camera a treia, se reflecta în una din oglinzile în care priveam eu!”. Grigorie Cogălniceanu, deși mai tânăr decât soția sa, a murit pe neașteptate în anul 1904.  Adela Cogălniceanu a devenit astfel una dintre cele mai bogate femei ale Iașului acelor ani.

Citește mai mult... »

Cum petreceau ieșenii de odinioară

În vremurile de ieri, balurile și seratele erau cele mai gustate petreceri colective ale ieșenilor. Prezența la balurile de sezon sau la cele mascate era considerată ca fiind o condiție obligatorie pentru a fi considerat ca făcând parte din protipendada Capitalei Moldovei. Balurile erau adevărate ocazii de socializare și de afirmare socială. Aici domnii își prezentau doamnele, doamnele își prezentau ținutele și domnișoarele erau prezentate în lume. La baluri și la serate se puneau la cale alianțe, se declarau iubiri sau dușmănii și... se dansa până la epuizare. 

 

 

Dansurile înscrise în carnetele doamnelor și domnișoarelor erau combinate alternativ dintre cele “ce erau la modă”: gavota, valsul, polka, mazurka (mai apoi: pas-de-quatre, pas-do-patineurs, polka en croix), cadrilul, lancier-ul și Cotillon-ul) aceste din urmă trei alcătuind grupa contra-dansurilor, adică a dansurilor de promenadă, convorbire și recreare. De menționat sunt de asemenea ieșirile organizate în grădinile din preajma orașului („La Pester”, “La Trei Sarmale", “Longa Vita”, „Tivoli”, “La Pomul Verde”, dar nu numai), locuri în care în vremurile trecute “își petrecea zilele de vară boierimea pașnică a mult pașnicului oraș Iași”. Despre toate acestea ne povestește C. Luca-lași în articolul “Cum petreceau ieșenii de odinioară”, publicat în numărul din 1 aprilie 1936 al revistei  “Ilustrațiunea Română”:

Citește mai mult... »

1931: Un senzaţional caz de transformare a unui bărbat în femeie

Vă mărturiseam într-un alt articol (“Cât trebuie să suferi ca să fii frumoasă?”) surprinderea mea în fața numărului mare de articole și de reclame apărute în presa interbelică care vizau domeniul chirurgiei estetice. Am scris articolul și credeam că am închis un subiect. Am găsit însă un reportaj publicat de revista “Ilustrațiunea Română”, în numărul din 30 aprilie 1931, care relata despre cazul unui pictor danez care a fost supus unei operații de schimbare de sex într-o clinică din Dresda. Nu uitați că vorbim despre anul 1931:

Citește mai mult... »

Dulciuri la modă (în anul 1906)

Ne apropiem și în acest an, cu pași repezi, de perioada sărbătorilor de Paște. Știu că voi, doamnele și domnițele din toată țara, vă pregătiți deja toaletele pentru plimbare, pentru vizite sau pentru balurile primăverii și că vă consultați agendele în care aveți scrise rețetele de dulciuri cu care vă veți delecta oaspeții. De aceea, voi încerca să vă dau câteva idei, culese din carnețelul cu rețete al străbunicilor noastre (pentru savoare am păstrat ortografia și exprimările originale):

Citește mai mult... »

Modă şi stil la sfârşitul secolului al XIX-lea

Sfârșitul secolului al XIX-lea a fost o perioadă de occidentalizare a întregii societăți românești, care pendula între modelul francez și cel german mai cu seamă, dar care prelua și elemente din modelul englez sau din cel italian. 

 

Bineînțeles că toată această frământare prezentă în societatea românească se regăsea și în evoluția modei acelor vremuri. Tot mai mulți croitori și coafori din occident, în special francezi și germani, își făceau simțită prezența în marile orașe ale Regatului. Tonul modei era dat tot de marile capitale europene (Paris, Viena, Londra) - dar hainele  erau comandate tot mai des la sucursale ale marilor case de modă europene deschise la București sau la Iași. Bineînțeles, Parisul era încă etalonul modei și bunului gust. De fiecare dată când o doamnă admira într-un magazin o rochie sau o pălărie, negustorul făcea precizarea că este vorba de “un model șic – din Rue de la Paix”. George Costescu descria în lucrarea sa “Bucureștii vechiului regat”, cu lux de amănunte, moda de la sfârșitul secolului al XIX-lea:

Citește mai mult... »

“Sondaje de opinie” prin anul 1909

Noi, cei de azi, suntem convinși că sondajele de opinie sunt un apanaj al lumii în care trăim. Citim aproape zilnic rezultate ale unor astfel de anchete sociale, mai profesionist sau mai ne-profesionist făcute, pe teme din cele mai diverse. La începutul secolului al XX-lea nu existau încă institute de sondare a opiniei publice, dar opinia cititorilor era importantă. Pentru a afla aceste opinii, revista ‹‹Moda nouă ilustrată›› “cerceta opinia publică” lansând în paginile revistei diferite întrebări pentru cititori. De exemplu:

"Ce preferați la bărbat: bunătatea sau inteligența și cultura?" 

"Cu ce fel de bărbat poate fi o femeie cu oarecare cultură fericită?"

"Preferați fetele din provincie sau pe cele din București?"

"Ce preferați la un bărbat: fizicul sau caracterul și manierele?"

"La ce vârstă e bine să se mărite o fată?"

Publicarea răspunsurilor primite de la cititorii de ieri era - și este și pentru noi, cei de azi - fără a avea pretenția unei cercetări științifice - o măsură a opiniilor și a moralei acelei epoci. Interesantă cred. Așadar, "așteptăm răspunsul la următoarea întrebare ce punem iubitelor noastre cititoare: Care e diferența de ani ce credeți că ar fi mai potrivită între vârsta bărbatului și aceea a femeei, când e să se căsătorească?”

 

Citește mai mult... »

O idilă la balul curţii regale

“În salonașul cu fotolii primitoare, la gura sobei, care aruncă lumini de aramă pe covorul gros de Buchara, l-am găsit pe bătrânul nostru prieten răsfoind foile unui album. Dintre fotografiile cu chipuri uitate, de oameni care au zâmbit și au râs ca și noi, au căzut pe covor câteva cartonașe îngălbenite de vreme. Bătrânul le privi un timp îndelungat, visător, apoi începu a-mi povesti cu glasul lui sfătos:

- Iată niște biete cartonașe tipărite, care sunt poate ultima mărturie, în afară de mine, a unei strălucite serbări… Sunt aici două “carnete de bal”, cum nu mai ai ocazia să vezi azi. Dar însemnătatea lor este că au rămas de la un bal la Curtea Regelui Carol I…”

Balul Curții Regale Teatrul Național din București - 1884

Citește mai mult... »

Nunta în vremea lui Caragea

Vă povesteam într-un alt articol despre galanteriile din vremea lui Vodă Caragea. Dar după "galanterii" urmează nunta, nu-i așa? Iar organizarea unei nunți în București pe la începutul secolului al XIX-lea “erea dandana mare”, după cum ne spune Ion P. Licherdopol în “Bucureștii”. 

 

Nuntă în secolul al XIX-lea

 

Așadar, după pețitul cu “colăcerii cu aldămaș” și după logodna cu “arhiereu, cu diaconi. cu preoți, cu cântăreți, cu lăutari și cu zaiafet toată noaptea până la luceafărul de zi” urma marele eveniment: nunta. Cu câteva zile înainte de nuntă, dacă mirele și mireasa erau din neam de boieri, se făcea “cherofilima”, o festivitate organizată la curtea domnească, unde tinerii logodnici erau duși cu alai “spre a săruta mâna lui Vodă și a Doamnei, cerându-le binecuvântarea”.

După obținerea binecuvântării, în timpul puținelor zile rămase până la nuntă mahalaua, se împodobea cu brazi drumul de la casa ginerelui până la cea a miresei. Cu o zi înainte de nuntă, “călțunăresele” - cucoanele cele mai alese dintre rudele ginerelui - plecau cu alai și cu daruri la casa miresei "în trăsuri înhămate cu armăsari de preț". Călțunăresele parfumau casa miresei cu “fum de odagiu” și o stropeau cu apă de trandafiri (semn al curățeniei). Aduceau pe o tavă de argint florile care urmau să împodobească cununile și dăruiau miresei peteală (semn al bogăției). Și aduceau bineînțeles tăvile încărcate cu daruri pentru mireasă: șaluri, giuvaeruri, stofe scumpe, bani, cofeturi. În tot timpul acesta lăutarii “ziceau din vioare și din gură vechiu cântec":  

"Astăzi cu fetele...

Mâine cu nevestele!”

Jupâniță din secolul al  XIX-lea

Toate femeile împleteau apoi cununile: “cruce întreagă pentru ginere și cruce jumătate pentru mireasă”. Urmau apoi jocurile, împreună cu feciorii de data asta, feciori care se adunau și ei la casa miresei: “ineluș-învârtecuș, de-a baba mija, de-a gaia, de-a cârpa”.  Ziua nu se putea încheia decât cu o horă mare și cu o petrecere care ținea toată noaptea, până în zori. Dimineața devreme începea cu adevărat... nunta. Mai întâi avea loc momentul “despărțeniei de părinți”. Miresele lăcrimau în acest moment iar lăutarii cântau:

“Taci, mireasă, nu mai plânge,

Căci la măta te-i mai duce

Când o face plopu pere

Și răchita vișinele…”

Taraf de lăutari - secolul XIX

Cununia se celebra la prânz, la biserica parohiei din care era mireasa. După aceea, alaiul ducea mirii într-o trăsură împodobită cu flori și ramuri de brad la casa ginerelui, “cu așternuturi și cu zestre cu tot”. Trăsura era înconjurată de călăreți: flăcăi, rude și prieteni ai mirelui. La casa mirelui se organiza și marea petrecere. Petrecere care “la cei de jos, ținea trei zile, iar la boieri ținea șapte zile și șapte nopți, după legea Domnilor și a împăraților”. Mesele erau pline “cu zaharicale de la becerul Manolachi și cu cofeturi de la vestitul Pascu; cu vin de Drăgășani, cu pelin de Dealu Mare și cu vutca de vanilie și de cursă. Lăutari și horă toată noaptea, iar la ziuă se trimiteau nunii, socrii și nuntașii pe la casele lor cu lăutari”.

Adevărat grăit-a cronicarul: “Pe atunci nunta erea dandana mare!”

Sursa: „Bucureștii” - Ion P. Licherdopol (1889)

Citește mai mult... »

Carmen Sylva - O salată regală

Suntem deseori interesați să știm poveștile ascunse în spatele operelor de artă. Intrigile, poveștile de dragoste sau uneori dramele. Cunoscându-le, privim cu alți ochi palatul, pictura sau... sculptura: ele devin mai calde, mai familiare. Și uneori le zâmbim ușor complice atunci când le privim. Foarte multe dintre aceste povești le-am găsit în ghidurile turistice. Altele ni le spun ghizii muzeelor, cu un aer enigmatic, parca dezvăluindu-ne o taină.

Două povești, uitate azi, ascunse în spatele realizării unor monumente din România, am găsit răsfoind presa interbelică. Una dintre ele e povestea Monumentului Eroilor din Severin: unul dintre elementele importante ale Monumentului Eroilor din Drobeta Turnu Severin este Statuia Victoriei. Statuia a fost creată de sculptorul Teodor Burcă iar modelul care l-a inspirat pentru realizarea acesteia a fost  frumoasa Miss România 1932 - d-ra Liliana Delescu. 

O altă poveste este legată de statuia Reginei Elisabeta amplasată în parcul castelului Peleș. Creație a sculptorului Oscar Spaethe, lucrarea o reprezintă pe Regina Elisabeta a României, la vârsta senectuții, așezată pe un șezlong, brodând. Varianta originală a lucrării a fost executată în marmură în anul 1911. Sculptura monumentală din parcul castelului a fost turnată în bronz de către I. Guran și V. Popa în anul 1934, cu prilejul serbărilor prilejuite de semicentenarul castelului Peleș.

 

"Regina în jilț" - în curtea castelului Peleș

 

Poate că povestea pe care o să v-o spun nu este una senzațională. Dar sunt sigur că atunci când veți “Regina în jilț” (sau "Regina brodând") din curtea castelului Peleș, o veți vedea cu ochii minții pe Carmen Sylva preparând sculptorului Oscar Spaethe o salată cu carne de vițel tăiată în pătrățele, carne de biftec, cartofi, mere, capere și vin de Bordeaux:

„Pe vremea Regelui Carol I, sculptorul Oscar Spaethe a fost la Palatul Regal, un fel de „copil răsfățat". Atât Regele cât și Regina, îi apreciau foarte mult talentul, astfel încât multe opere de-ale artistului se află la loc de cinste și în Palatul din Calea Victoriei și în cel de la Cotroceni. D. Spaethe păstrează savuroase amintiri de pe vremea când îi poza romantica și buna Carmen Sylva, de la moartea căreia s'au împlinit douăzeci de ani (notă: articolul a fost publicat în anul 1936). Iată o întâmplare, când Spaethe s'a bucurat de onoarea ca prima Regină a României să-i prepare o salată:

Citește mai mult... »

Povestea minunatelor fast-fooduri interbelice (Hai la Automat!)

Răsfoind revistele din perioada interbelică am găsit numeroase informații despre oameni, locuri sau întâmplări interesante. De foarte multe ori am adus aceste informații pe blog, le-am așezat în pagină și am crezut că subiectul este închis. Nu o dată mi s-a întâmplat însă să găsesc ulterior informații suplimentare – uneori chiar mai interesante decât cele care au generat "primul articol". Așa s-a întâmplat în cazul Piticului din Târgul Moșilor sau al lui Fănică – micul lăutar, două personaje pitoreşti ale Bucureştiului interbelic. La fel s-a întâmplat și în cazul "automatelor interbelice": vă spuneam câte ceva despre ele în articolul “Bucureștiul petrece”. Descriam atunci un "bufet automat" deschis în Capitală, pe bulevardul Elisabeta, în anul 1932. 

Am aflat mult mai multe despre acel adevărat fast food interbelic (care nu a fost - așa cum credeam - singurul din București). “Bufetele automate” erau de mai multe tipuri, adaptate pentru oameni, gusturi și pentru portmonee diferite. Sunt sigur că o să vă mire cât de inovative erau acele  locuri – cred că multe localuri de gen de astăzi ar fi invidioase – și mai cred că, încetul cu încetul, veți renunța să mai folosiți banala expresie “e de pe vremea bunicii” în sens peiorativ. Eu am renunțat deja!

 

Hai la "Automat"!

 

 

Citește mai mult... »

Instantanee interbelice: Bal mascat la Curtea regală

Probabil că cele mai frumoase petreceri organizate în România de altădată erau balurile organizate în „timpul Carnavalului”. Carnavalul românesc începea „o dată cu Crăciunul dar nu se încheia decât în seara celei de-a doua Duminici a Lăsatului-de-sec, când se puneau capăt nunților, balurilor și oricăror petreceri ce erau oprite în timpul Postului mare” (cf. lucrării: "Bucureștii vechiului regat" – George Costescu – 1944).

 

Bal mascat la curtea Regală (1930)
Chinezii (stânga) Costume Empire (dreapta)

 

În perioada Carnavalului se organizau numeroase baluri și serate, atât la curtea regală cât și în casele „high-life-ului” bucureștean. La aceste evenimente, renumite pentru belșugul, luxul și pentru eleganța afișată, se intra numai pe baza unei invitații speciale. În aceiași perioada însă se organizau, pentru oamenii de rând, numeroase baluri publice (în Sala Bossel, Sala Orfeu, Sala lui Schlatter din grădina de la poarta dinspre miază-noapte a Cișmigiului sau la Slătineanu).Balurile mascate erau în acea vremea cele mai gustate petreceri colective ale bucureștenilor. Indiferent dacă balurile aveau loc în saloane private sau în săli publice, era obligatorie purtarea măștilor și a unei ținute speciale de carnaval.  

 

"Carmencita" (dreapta)
A.S.R. Principesa Ileana, d-na Bossie și
un "careu de dame cu valetul de cupă" (stânga)

 

Încheierea acestei perioade în care erau organizate numeroase petreceri publice era marcată prin organizarea „balurilor de îngropare a Carnavalului”, reuniuni care se țineau în seara de Lăsatul secului. Am aflat câteva impresii interesante despre un bal organizat la Curtea regală în anul 1929, în timpul Carnavalului, citind o cronică publicată în numărul din 30 ianuarie 1930 al revistei „Realitatea Ilustrată”:

Regina Elisabeta a Greciei
 în costum de "indiană"

 

Citește mai mult... »

Grădina Cișmigiu – de două secole în centrul Bucureștilor

Motto:

“Cișmigiu e preumblare unde fără nici o plată

Mii de oameni fără treabă merg cu gura tot căscată.

Aici rochia de lână și turbanul de tulpan

Se atinge de mătasea de la doamna de Lenfant.”

(“Armonii intime” – Alexandru Z. Sihleanu 1857)

Bucureștiul era supranumit cândva "Orașul grădinilor". În Bucureștii vechi aproape toate casele – nu doar cele boierești – erau înconjurate de grădini. Erau amenajate de asemenea o sumedenie de grădini și de parcuri publice. Din păcate o bună parte dintre aceste oaze de verdeață au pierdut lupta cu noile construcții ridicate în Capitală. 

Grădina Cișmigiu - 1906

Dintre vechile grădini, dispărute azi, amintesc doar câteva: Grădina Eliad – în care se întindea o parte din bâlciul Moșilor; Grădina Zdrafcu – pe bulevardul Elisabeta, în apropierea podului Sf. Elefterie;  Grădina Laptev – pe locul unde s-a construit mai târziu Fabrica de bere Bragadiru; Grădina cu cai – situată de o parte și de alta a străzii cu același nume, care se afla situată între splaiul Kogălniceanu și bulevardul Elisabeta (grădină în care se produceau circul italianului Carol Serie  și vestitul dresor polonez de cai Dunski). Mai erau locurile de petrecere ale protipendadei Bucureștilor: grădinile Opler, Luther, Lăptăria și Vila regală. Între toate aceste grădini, adevărata bijuterie a fost și a rămas încă, “Cișmigiul”. Istoricul grădinii îl povestește George Potra în monografia “Din Bucureștii de altă dată”, volum publicat în anul 1942:

Vedere din Cișmigiu - 1856

“La 10 octombrie 1779, Alexandru Ipsilanti, domnul Munteniei, pentru a avea o bună apă de băut, a dat poruncă să se construiască două cișmele în București. Prima cișmea s’a făcut pe locul unde este astăzi grădina înspre partea ei din str. Știrbei Vodă și în dosul acestei cișmele și-a construit locuința Dumitru Suilgi-Bașa, șeful lucrărilor, numit marele Cișmigiu (cuvânt de origine turcească, mai mare peste cișmele), ce era însărcinat cu supravegherea curgerei și scurgerei apelor.” La începutul secolului al XIX-lea, Cișmigiul, mult mai întins decât cel de astăzi, era cunoscut și sub numele de “Grădina și balta lui Dura neguțătorul”. Era însă atunci încă o zona mocirloasă, inundată de multe ori de revărsările Dâmboviței. Transformarea locului în frumoasa grădina publică de azi a început din dispoziția generalului Kiseleff și a fost continuată pe vremea domnitorilor Gheorghe Bibescu și Barbu Știrbei. 

Grădina Cișmigiu - Bufetul Monte Carlo - 1913

În timpul domniei lui Gheorghe Bibescu a fost chemat de la Berlin grădinarul peisagist Wilhelm Mayer care “a întreprins aici o luptă pe viață și pe moarte cu mlaștinile cărora natura le-a hărăzit să producă numai molime și noroiu”. Sub domnia lui Barbu Știrbei parcul a devenit unul cu adevărat occidental – păstrându-se însă și câteva dintre plantațiile vechi, sălbatice “care aduceau o umbră binefăcătoare în zilele călduroase de vară”. În aceste vremuri s-a săpat heleșteul și s-a construit -sub supravegherea personală a domnitorului-  canalul de legătură cu Dâmbovița “destinat pentru împrospătarea apei din lac”. Tot în anul 1852, s-a făcut și prima împrejmuire a parcului, cu uluci. Grădina a devenit un loc de pelerinaj din ce în ce mai iubit de bucureșteni. De aceea, pentru că vizitatorii aveau nevoie de locuri de odihnă, „se hotărăște facerea a o sută de canapele (lavițe) fără rezemătoare și lungi de un stângen. Toate au fost făcute din lemn de stejar, legate solid în șuruburi și piulițe și vopsite de trei ori cu ulei bine fiert”.

Lacul Cișmigiu -  1927

Pentru păstrarea ordinii și curățeniei Cișmigiului, apar și primele dispoziții și reguli. Vă spun doar câteva dintre ele:

“Preumblarea în grădină este slobodă tuturor pe drumurile și locurile destinate pentru aceasta, de la răsăritul soarelui până la 10 ceasuri seara și în nopți cu lună până la 12 ceasuri”.

“Vânzătorii de deosebite lucruri de mâncare și orice alte, vor sta afară din raionul grădinii”.

“Nimeni nu este slobod a călca pe iarbă sau pe oricare altă plantație, precum nici a rupe ceva din grădină oricât de neînsemnat”.

“La preumblarea cu luntrele pe bașin se va păzi ca nimeni să nu îmbarce sau debarce în alte locuri, decât la punturile hotărâte pentru acest sfârșit”.

“Vânarea peștelui din bazin este proprită cu desăvârșire”.

La patinaj pe lacul Cișmigiu  - 1937

Uite așa, Cișmigiul a devenit un loc în care “primăvara, vara și toamna, grădina geme, din zori de zi până noaptea târziu, de plimbători care ascultă sunetele muzicii militare sau ale lăutarilor” și în care “iarna se adună boierimea bucureșteană pe lac ca să învețe arta nobilă a patinajului“. Cișmigiul este și astăzi unul dintre puținele locuri  în care se păstrează ceva din farmecul Bucureștiului de altă dată.

 

Sursa informațiilor și a fotografiilor: “Din Bucureștii de altă dată”  - George Potra - 1942 și colecția de cărți poștale a Bibliotecii Digitale a Bucureștilor

 

Citește mai mult... »

POVESTEA CONCURSULUI "MISS ROMÂNIA" - 1929 (3 - Interviuri)

Citiți AICI  interviurile cu Miss Oltenia, Miss Muntenia și Miss Moldova

În articolul anterior ați citit primele interviuri acordate revistei "Realitatea Ilustrată" de trei dintre frumoasele și cultivatele domnișoare, câștigătoare în anul 1929 ale titlurilor de Miss Oltenia, Miss Moldova și Miss Muntenia. Trei personalități care proveneau din clase sociale diferite și care aveau imagini diferite despre locul pe care femeile credeau că ar trebui să îl ocupe în societate. În acest articol puteți să citiți alte patru interviuri. Le transcriu aici nu doar pentru că „interview-atele” de ieri au fost desemnate Miss Basarabia, Miss Dobrogea, Miss București sau Miss Maramureș, nici pentru a le compara cu vedetele media din zilele de azi, ci  pentru că sunt... interesante:

Citește mai mult... »

În vizită la salonul de coafură a lui Ionică – coaforul Casei Regale

Casa Regală din România, asemeni tuturor caselor regale europene, a oferit de-a lungul timpului diferitelor firme sau persoane calitatea de “Furnizor al casei regale” - în  semn de înaltă apreciere a produselor sau a serviciilor oferite. Dreptul de a inscripționa însemnul de “Furnizor al Casei Regale” era o mare mândrie, aducea faimă și - bineînțeles - clienți.  

 

Vă voi povesti acum despre unul dintre acești maeștri – despre Ionică – coaforul Curții Regale. Vom arunca de asemenea o privire în salonul lui  de coafură din imediata vecinătate a hotelului Athenee Palace. Salon care atrăgea în perioada interbelică tot ceea ce Bucureștiul avea mai select: “doamne, domnișoare, domni și... «don juani».” Patronul salonului de coafură era celebrul Ionică Oprișan, cel care a avut cinstea de a fi, după cum singur se recomanda, “coaforul a trei generații din Casa noastră domnitoare”. El a fost cel care, în fiecare zi de miercuri, îl tundea pe M.S. Regele Mihai. Să pătrundem așadar în saloanele de coafura ale lui Ionică Oprișan, conduși de Ion Tik și de Al. Ștefănescu, reporterul și respectiv fotograful săptămânalului “Ilustrațiunea Română”:

 

Fotografii din salonul de coafură

Citește mai mult... »

Deserturi din carnețelul cu rețete al străbunicii

Din articolele cu sfaturi cosmetice, povețe medicale, sfaturi pentru gospodărie sau de bună purtare în societate publicate în revistele dedicate doamnelor și domnișoarelor pe la începutul secolului al XX-lea, nu puteau să nu lipsească rubricile cu rețetele culinare. Am selectat din aceste rubrici câteva rețete interesante, din păcate neasezonate și cu fotografii ale creațiilor culinare. Voi încerca să suplinesc aceste fotografii – încercând totuși să redau ceva din parfumul epocii – cu rochii la modă prezentate în periodicele vremii (revista "Moda Șic Ilustrată" – numere din anul 1914). 

 

 

Dacă veți avea nelămuriri referitoare la punerea în operă a rețetelor, nu pot decât să vă rog să vă adresați pentru completări autorilor acestora, respectiv cititoarele revistei "Moda Nouă Ilustrată" din anul 1907, ele fiind cele care au trimis redacției toate rețetele: d-rele "Fulga", "Dorpribeag", "Ulpia Floarea Muscelului", "Fetița dulce" și "Bruneta de pe malul Râmnicului". Lămuririle le veți găsi, sper, la rubrica "Poșta redacției". Ca să vă ajut puțin în eventualele voastre tentative voastre culinare am să fac câteva precizări în privința unităților de măsură folosite pe etunci:

- Dram: 3.38 g.

- Oca: 1.272 kg.

- Litră: 318 g.

Citește mai mult... »

Bucureştiul interbelic petrece

Am hoinărit împreună - însoțind reporteri din perioada interbelică - prin tavernele bucureștene. Am aruncat o privire în  lumea vagabonzilor de altădată, am cunoscut “oameni care au fost” de prin bâlciurile Bucureştiului sau de pe străzile pline de zgomot ale capitalei (pe lăutarii-copii sau pe Vasile lustragiul). Vom începe azi o nouă călătorie, urmărind cu imaginația periplul ziaristului “Ilustrațiunii Române” - Ion Tik - însoțit de prietenul său cârcotaș - prin locurile în care Bucureștiul anului 1931 petrecea zgomotos și frivol:

Noapte în Bucureștiul interbelic

Citește mai mult... »