Vasile Alecsandri și Elena Negri (povestea de dragoste)

Vasile Alecsandri s-a născut în 1821 într-o familie boierească din Moldova. Primele studii le-a făcut în casa părintească îndrumat de călugărul maramureșean Gherman Vida. A urmat apoi cursurile pensionului francez al lui Cuşnim. Între anii 1834 și 1839  și-a continuat  studiile la Paris. În perioada pariziană, după câteva încercări nereușite de a  face carieră în domeniul medicinei, în cel juridic sau în inginerie, Vasile Alecsandri s-a dedicat literaturii. A revenit în țară în anul 1840, după o lungă călătorie făcută în Italia.  

 

Vasile Alecsandri și Elena Negri

 

Citește mai mult... »

Povestea primelor românce aviator-militar

Cu ocazia manevrelor regale de la Galați din toamna anului 1938 au fost concentrate pentru întâia oară femei aviator în aviația militară română. Revista “Ilustrațiunea Română” – în numărul din 25 ianuarie 1939 – consemna evenimentul: “Pentru prima oară, la manevrele regale din toamna trecută, cinci femei aviatoare au fost concentrate, încredințându-li-se diverse misiuni, pe care le-au dus la capăt cu un deosebit succes. Conform noii legi, pentru mobilizarea femeilor în caz de război, d-nele Marina Știrbey, Irina Burnaia, Marioara Drăgescu, Virginia Duțescu și Nadia Russo au fost concentrate, odată cu camarazii lor, bărbați.”

 

De la stânga la dreapta:
Nadia Russo, Marina Stirbey și Irina Burnaia

După ce a zburat în timpul acestor manevre militare cu un avion de transport, echipat sanitar, prințesa Marina Știrbey – cea care în anul 1935 zburase singură la bord pe ruta București – Stockholm, devenind astfel primul român ce a survolat în condiții de ceață deasă Marea Baltică - a avut inițiativa de a fi creată o escadrilă sanitară militară, încadrată în exclusivitate cu personal navigant feminin. Memoriul înaintat de ea a fost aprobat de Subsecretariatul de Stat al Aerului din România și, în 25 iunie 1940, a luat ființă celebra “Escadrila Albă” (numită astfel pentru că avioanele escadrilei au fost inițial vopsite în alb, având însemnele “Crucii Roșii”) care a avut ca prime titulare pe aviatoarele Marioara Drăgescu, Nadia Russo și Virginia Thomas. Să continuăm însă cu relatarea de la manevrele regale din anul 1938, publicată de revista “Ilustrațiunea Română”:

Citește mai mult... »

La moartea Reginei Maria (fotoreportaj interbelic)

Au trecut mai mult de opt decenii de la funeraliile organizate în țară la moartea Reginei a României. Întreaga țară a fost cuprinsă în vara anului 1938 de o emoție puternică, emoție pe care cu greu am putea să o reconstituim astăzi. O să încerc totuși, ajutat de cronicile apărute în presa vremii. Nu înainte de a face câteva precizări cu privire la ultimii ani de viață ai Reginei Maria. 

 

 

Citește mai mult... »

Lizica Codreanu: muza frumoasă, boemă si nonconformistă a lui Constantin Brâncuşi

Dacă se spune că în spatele oricărui bărbat de succes stă o femeie puternică, în cazul lui Constantin Brâncuși se poate afirma că în spatele geniului său au stat iubirile și muzele sale. 

Margit Pogany (o pictoriţă maghiară), Eillen Lane (o americancă de origine irlandeză), prinţesa Maria Bonaparte, baroneasa Renee Irana Frachon, franțuzoaica Leonie Ricou sau geniala Maria Tănase au fost doar câteva dintre acestea dar, lista muzelor lui Brâncuși menționate în numeroasele biografii ale acestuia nu se oprește aici. Din păcate, de cele mai multe ori, această enumerare nu o include și pe românca Lizica Codreanu, geniala dansatoare avangardistă.

 

Lizica Codreanu fotografiată de Constantin Brâncuși - 1921 (stânga)
Lizica Codreanu în revista "Vogue" numărul din 1 ianuarie 1927 (centru și dreapta)

Citește mai mult... »

Tragicul sfârşit al Prinţesei Zăpezilor

“Au fost odată un Rege și o Regină care se iubeau. D-zeu le dăruise copii cuminți și frumoși. Au fost fericiți până în ziua când drăgălașul cap al reginei s'a zdrobit de un copac. Atunci regele îngenunchie lângă ea, în mijlocul drumului, în noroi. O luă în brațele sale și dânsa își dete sufletul. Iar regele se întoarse singur, cu nenorocirea lui cumplită, în palatul rămas de-acum pustiu...”.

 

 Nu ați citit începutul unei povești. Este o relatare publicată în presa din România interbelică a teribilului accident de mașină în care frumoasa Regină Astrid a Belgiei și-a pierdut viața. Cumplita veste a cutremurat Europa la sfârșitul lunii august a anului 1935. Durerea colectivă a fost imensă. Nu numai a belgienilor ci și a întregii lumi. Comparabilă poate - dacă tristețea ar putea avea grad de comparație - doar cu emoția copleșitoare resimțită o jumătate de secol mai târziu, la moartea Dianei - prințesa de Wales. Vă mai spun doar că articole pe acest subiect au fost pubșicate săptămâni întregi în presa românească.

Astrid – Prințesa Zăpezilor

Prințesa Astrid a Suediei s-a născut în 17 noiembrie 1905 la Stockholm. A copilărit la palatul din Parudden – printre pasiunile ei numărându-se sporturile de iarnă și automobilismul. Se spune că “nu disprețuia munca de casă și dragostea ei față de copii ajunsese proverbială. De aceea familia o încuraja în această înclinare, îngăduindu-i să urmeze, ca toate fetele din Suedia, cursuri practice de gospodărie. De o simplitate înduioșătoare, înzestrată cu un tact rar și o voioșie neclintită, se apleca drăgăstoasă peste somnul păpușilor, pregătindu-se pentru augusta menire a maternității. Cu toate acestea, situația ei de principesă îi impunea și datorii. Astfel, învăță la perfecție germana, engleza și, cu mai puțină ușurință, franceza. În 1921, tânăra principesă apare pentru întâia oară în toaletă de gală, la o serbare prezidată de ea însăși în beneficiul Crucii Roșii.”

Regina Astrid a Belgiei

Povestea de dragoste

“Câțiva ani mai târziu începea romanul de dragoste care trebuia s’o ducă pe principesa din basme în țara Belgiei. Acolo, se știe că regele Albert și regina Elisabeta se străduiseră să păstreze cu supușii lor raporturi din cele mai strânse și iubitoare. Ziariștii cari se aflau în Bruxelles, în Octombrie 1926. n'au uitat recepția din palatul regal când regele și regina, fără să dea prea multă atenție etichetei Curții, anunțară știrea logodnei Principesei Astrid cu Principele moștenitor Leopold. 

-  Regina și eu - spune regele Albert - am ținut să anunțăm personal presei logodna prințului Leopold cu prințesa Astrid a Suediei, fiica principelui Carol-Oscar, nepoata regelui Suediei dinspre tată și nepoata regelui Norvegiei și al Danemarcei dinspre mamă. Prințesa Astrid e o fată simplă dar cu obiceiuri alese și a fost crescută într'o țară liberă ca și a noastră.

Astrid și Leopold - doi tineri îndrăgostiți

Pe urmă veni rândul- reginei Elisabeta care zise:

-  Aș fi fericită să aduceți la cunoștința publicului că e vorba de o căsătorie din dragoste și că nici o considerație politică n'a avut vreun rol în hotărârea ce vi s’a anunțat.

În ziua aceea, prințul Leopold avea 25 ani, iar prințesa Astrid 20. Doi principi care, în floarea tinereții și amândoi frumoși se uneau din dragoste.”

Regina Astrid

Căsătoria religioasă a Prințesei Astrid a Suediei cu Printul moștenitor Leopold al Belgiei a avut loc la Bruxelles în 10 noiembrie 1926. Noua regină a fost iubită încă de la început de către belgieni datorită simplității, frumuseții și farmecului personal. 

 

Foarte curând, cei doi tineri soți au avut copii: în 1927 s-a născut prințesa Josephine-Charlotte. iar în 1930 prințul Baudouin – viitor rege al Belgiei. Leopold și Astrid au devenit regele și regina Belgiei în anul 1934 – după moartea Regelui Albert, într-un accident de alpinism. În anul 1935 s-a născut și cel de al treilea copil al cuplului regal, viitorul Rege Albert (numit astfel în memoria bunicului său). De ce a fost iubită prințesa devenită mai apoi regină de către noul său popor? Aflăm răspunsul tot cu ajutorul gazetarului revistei “Realitate Ilustrată”:

Frumoasa Regină Astrid

“Regina dobândise popularitate chiar din clipa când pe puntea vaporului suedez care-o adusese la Anvers, în ajunul căsătoriei, se repezise într'o pornire neașteptată de dragoste spre prințul Leopold, logodnicul, sărutându-l îndelung și nu tocmai protocolar în fața mulțimii, o clipă împietrită de groază și cucerită. Deși regină, era la urma urmei o ființă omenească și o femeie, iar poporului i-a plăcut să fie așa, să nu fie decât așa. Se vorbește astăzi de salutul reginei, acest salut care se proiectează în toate sălile de cinema, acest salut al brațului ridicat, cu mâna ce se agită drăgălaș, așa cum fac păpușile. Se vorbeşte de asemenea de opera Reginei, aceea a copiilor orfani şi ajutarea şomerilor, opere bazate pe principiile clasice ale organizaţiilor de binefacere.

 

La începutul căsătoriei, Astrid se exprima cu oarecare greutate în franțuzește și, după spusele deputatului Pierard, chiar cu regele vorbea numai nemțește. Faptul acesta avu darul să ridice critici discrete în anturajul ei. (…) Era întâlnită pe stradă împingând căruciorul copilului sau amestecându-se prin mulțime ca să-l vadă pe prințul Leopold, trecând în fruntea regimentului său. Ori toate acestea nu prea erau pe placul reginei Elisabeta și Astrid, ființa atât de simplă, atât de burgheză, femeie în toată făptura ei şș nepoata lui Bernadotte, - se zice că a fost pusă la arest. Regina mamă vedea în felul său că tânăra prințesă nu se sinchisea, ba chiar disprețuia demnitățile rolului de viitoare suverană. Însă popularitatea Astridei spori de pe urma unor asemenea lovituri de pumnal aduse protocolului și această popularitate, din ce în ce crescândă, eclipsa întrucâtva pe a Elisabetei.”

Accidentul

La sfârșitul lunii august 1935, Regele Leopold al III-lea și Regina Astrid a Belgiei își petreceau vacanța în Elveția. După câteva zile ploioase, în 29 august 1935 – o zi însorită. Regele și regina au vrut să profite din plin de ultima zi de vacanță și au plănuit să escaladeze un munte din apropiere. Au plecat împreună cu automobilul: Leopold la volan iar Astrid în dreapta, urmărind harta. La un moment dat regele și-a aruncat ochii pe hartă și a pierdut controlul volanului: 

Automobilul regal scufundat în lac
 în urma accidentului

“Era noapte. Plouase. Și mașina gonea cu 80 km. pe oră. La volan, Regele. Un moment de neatenție și automobilul a derapat, izbindu-se cu putere de un copac. Regele Leopold, după ce își pierduse conștiinţa câteva clipe, s'a ridicat și încă complet amețit a început să strige pe Regină. Când a zărit-o căzută la pământ s’a apropiat de ea și luând-o în brațe a început să o cheme pe nume. După câteva minute Regina și-a dat sufletul în brațele soțului ei. (…) 

 

Corpul neînsuflețit al Reginei Astrid a fost acoperit cu un pled de călărie. Regele rătăcea amețit pe câmpia pe care îi murise soția. În momentul în care a sosit doctorul, Regele se găsea în cea mai completă prostație abia mai putând să vorbească. Întrebat fiind asupra identității sale a răspuns că pașapoartele se găsesc în automobile, în lac. Acolo au fost găsite acte pe numele contelui de Rethy din Bruxelles. Grefierul s'a interesat de adevăratul nume al contelui și a aflat astfel că vorbește cu Regele Belgiei. Tânărul rege plânge. Își plânge soția, a cărei ultimă suflare o simțise în brațele sale. Și împreună cu el plânge întreaga Belgie. Plânge întreaga lume...”

Citește mai mult... »

Povestea Erastiei Peretz (Miss România 1931)

Voi încerca să creionez profilul unei "Miss România" din perioada interbelică. Un cu totul alt tip de profil decât cel cu care suntem obișnuiți astăzi. Asta pentru că în anii romantici ai concursurilor de miss frumusețea spiritului conta la fel de mult cu cea a trupului. Sau poate că era mai importantă. Aceasta se datora în mare măsură faptului că în juriile unor astfel de competiții își aveau locul personalități importante ale epocii: scriitori, sculptori, profesori universitari. Să nu uităm nici de oamenii de presă – organizatorii concursurilor de frumusețe – care nu scriau neapărat despre senzaționalul din biografia frumoaselor acelor ani. 

 

Au mai apărut pe blog articole despre concursurile de frumusețe din România secolului trecut (1912: Frumusețe și ritmuri de fanfară în Parcul Oteteleșanu sau 1929 - Primul concurs Miss România) și credeam că am închis oarecum subiectul. Mi-a atras însă atenția un reportaj despre Miss România 1931, așa că vă voi povesti câte ceva despre ea:

PERSONALITATEA  ALESEI

“Domnișoara Erastia Peretz, “Tia”, după cum îi spun cei din familie, a împlinit vârsta de 17 ani, termină acum ultima clasa de liceu și urmează să dea bacalaureatul, pentru a intra în Universitate. Blondă, cu ochii verzi și talia înaltă, tânăra aleasă răspândește în jurul ei un farmec deosebit, farmecul simplicității, al modestiei, îmbinat cu parfumul suav al unei tinereți sclipitoare, de voioșie.

Erastia Peretz - Miss România 1931
în revista "Realitatea ilustrată"

Citește mai mult... »

Cine a fost Maria Puia?

Pe placa memorială amplasată pe fațada fostei clădiri a Penitenciarului Alba, dezvelită în 5 iunie 2008, sunt inscripționate în marmură următoarele cuvinte: “În aceasta clădire în care a funcționat Penitenciarul din Alba Iulia, și-a pus capăt zilelor tânăra de numai 30 de ani (1885-1915) PUIA MARIA, de la Blaj, pentru a salva viața și libertatea patrioților români implicați în grupul celor care au răspândit în Transilvania poezia «Vrem Ardealul!» de Radu Cosmin, în anul 1915, militând pentru unirea tuturor românilor. Eternă să-i fie memoria!". Voi încerca în cele ce urmează să devoalez – în parte – povestea destinului acestei martire a neamului românesc, ajutat fiind de câteva texte descoperite în presa interbelică: 

Citește mai mult... »

Prințesa și “voievodul țiganilor” (I)

Într-unul dintre articolele anterioare – Nistrul, al doilea Styx - vă relatam câteva dintre dramele refugiaților români transnistreni care treceau sub amenințarea gloanțelor bolșevice Nistrul înghețat, în iarna anului 1932, ca să ajungă în România. Tot malul însângerat ale Nistrului a fost însă și martorul unei senzaționale povești de dragoste, consemnată de reporterul Ion Tic în numărul din 9 ianuarie 1935 al revistei “Ilustrațiunea Română”. Eroii acesteia: Vasile Tandarescu, un lucrător pietrar din satul basarabean Ustea și o frumoasă prințesă fugită din Rusia comunistă:

Citește mai mult... »

Destinul trist al unei regine

Nu toate visele împlinite ale fetițelor orfane care își doresc să devină regine au un final fericit. Ne-o dovedește destinul Nataliei – domnița Dudu cum i se spunea acasă – o fetiță născută într-o veche familie de boieri din nordul Moldovei. 

 

Natalia Keșco - Regina Natalia a Serbiei 
 nepoata Marghioliței Roznovanu

Citește mai mult... »

Povestea tulburătoare a unui copil furat

Am citit într-un număr din anul 1936 al revistei “Ilustrațiunea Română” povestea cu adevărat tulburătoare a unui copil român furat de undeva de la marginea Constanței. Un copil pe care destinul l-a purtat prin mai toate țările Europei dar care și-a redescoperit la maturitate originea auzind într’o cafenea vorbindu-se românește. Dar să nu o să vă dezvălui eu toată povestea. O face mai bine decât mine redactorul  “S.C.” în articolul său “Cariera Mariei Berechet”:

 

Citește mai mult... »

Dragostea și spionajul: “Mademoiselle Docteur”

“Trebuie de urgență o știre dintr'un loc inaccesibil? Numai o femeie poate să pătrundă în castelul feudal sub masca de bonă, de damă de companie sau de amantă, în biroul indicat ca prietenă a inginerului, în cazemate, depozite și comandamente ca drăguță a sublocotenentului sau la nevoie ca instrumentul de plăcere al unui ofițer superior îmbătrânit. Ea va reuși să înșele vigilențele noastre, să ne jefuiască sau să ne convingă să comitem o faptă pentru care vom ajunge la stâlp. Și mâna ei, fierbinte dar totuși răcoritoare, se așează pe fruntea noastră și ne ia vederea. Uităm de executarea ordinelor, de fidelitatea față de patrie și de pedeapsa ce ne așteaptă și facem tot ce voiește ea. Toate pasiunile ce pot bântui un suflet feminin, pot fi convertite în acțiuni de spionaj. Desfrâul ca și iubirea sinceră pot servi aceluiași scop.”

L’Image (numărul din - 1 ianuarie 1934)

Vă invit să ne continuăm – în compania aceluiași reporter A. Munteanu al revistei “Realitatea Ilustrată” (în articolul publicat în numărul din 2 septembrie 1934) - incursiunea din lumea femeilor-spion de altă dată și să încercăm să devoalăm destinul unei alte maestre a spionajului de la începutul secolului trecut. Astăzi despre:

Citește mai mult... »

Dragostea și spionajul: Frumoasa turcoaică

Prima jumătate a secolului al XX-lea a fost o epocă în care femeile și-au cucerit, pas cu pas, poziția în societate pe care o ocupă și astăzi. Dreptul câștigat de femei de a profesa meserii rezervate până atunci exclusiv bărbaților a fost o etapă importantă în “lupta pentru emanciparea femeilor”. Femeile avocat, doctor, funcționar sau chiar parașutist și taximetrist începeau să fie o prezență constantă în societate. Serviciile secrete nu puteau rămâne indiferente la aceste schimbări iar femeile nu au lăsat neocupat nici acest bastion rezervat până atunci aproape exclusiv bărbaților. De ce au avut succes în această lume dură femeile-spion? Reporterul interbelic A. Munteanu al revistei “Realitatea ilustrată” încerca să găsească un răspuns: ”Defectele, slăbiciunile noastre, ni le descoperă o femeie. Nu putem ascunde spiritului ei de observație orgoliile noastre mici și prostiile noastre mari, în timp ce ea își poate acoperi intențiile cu ușurință. Și dacă vrem să pierdem un bărbat, trebuie să ne folosim de o femeie ca unealtă. Iată cauza întrebuințării femeilor în serviciile de spionaj.” (1)

Prin talentul, farmecul și inteligența de care au dat dovadă, femeile-spion au reușit să culeagă informații care au influențat decisiv desfășurarea unor evenimente importante ale istoriei. Mata Hari, Virginia Hall, Belle Boyd, Josephine Baker sau românca Vera Atkins sunt doar câteva dintre femeile-spion devenite celebre. Vă invit să intrăm împreună în lumea femeilor-spion de altă dată și să încercăm să devoalăm câteva dintre destinele unor maestre ale spionajului de la începutul secolului trecut. Astăzi despre:

FRUMOASA TURCOAICĂ

Despina Davidovici (n. 1895 – d. 1918) a fost una dintre celebrele femei-spion care a activat în timpul Primului Război Mondial. S-a născut la Istambul “dintr'o mamă greacă și un tată muntenegrean” (3). De o frumusețe răpitoare, tânăra turcoaică și-a pus farmecul, inteligența și ambiția în slujba serviciilor secrete germane. A fost cunoscută în lumea spionajului sub numele de cod: madame Hesketh, madame Despina sau baroneasa Bellville. Se crede că “grație informațiilor ei, germanii au putut torpila vasul Lusitania" (3).

Despina Davidovici - Storch în anul 1917

Originară din Levantul plin de vrajă, fiica unor părinți avuți, a fost crescută la Stambul. Când avea șasesprezece ani, era frumoasă, inteligentă și plină de temperament, ca o drăcoaică. Vorbea la perfecție un număr surprinzător de limbi europene și dorea să scape de tutela casei părintești, spre a lua partea ei din viață. Ocaziunea nu întârzie. Un francez cu numele german Paul Storch a luat-o în căsătorie, când ea împlinise șaptesprezece ani. Însă căsnicia nu a fost fericită, căci frumoasa drăcoaică îl înșela foarte des. Împotriva temperamentului ei arzător, argumentele rațiunei nu erau valabile. Nenorocitul soț înțelese că el ar fi numai o piedică în viața Despinei, cariera ei fiind deschisă acum. Și la începutul răsboiului mondial, se și divorțase de ea.” (1)

Divorțul a însemnat pentru frumoasa turcoaică un alt început de drum. Un drum pus în slujba culegerii de informații: “Pasăre călătoare, strălucind de frumusețe, excitând curiozitatea pretutindeni, Despina Davido­vici, “frumusețea turcă”, nu se oprește prea mult într’un oraș, nici prea mult într-o țară. Serviciile Majestății Sale Kaiserul au nevoie de documente, de informații, de conștiințe co­rupte. E prietena multor ofițeri sus-puși, a multor diplomați de diverse nuanțe. Cine se miră? Despina Davidovici e încân­tă­toare. Remunerațiile îi sunt mari. Dar și serviciile aduse Germaniei sunt mari. Ici, un document prețios, colo un plan, chiar câte un cuvânt între două cupe și două sărutări. Despina știe să mângâie capul unui bărbat care adoarme din senin – în brațele ei știe multe.” (2)

Articolul “Dragostea și spionajul” publicat de A. Munteanu în revista “Realitatea ilustrată” (numărul din 2 septembrie 1934) ne dezvăluie povestea frumoasei spioane:

“Despina ajunse din Stambul în mai toate metropolele europene: la Paris descinse sub identitatea unei Madame Mézié, la Londra și la Madrid figura ca M-me Hesketh, iar când la Roma o chema din nou Davidovici, la New-York a figurat ca D-na Despina, în sfârșit, orașul Washington o cunoștea ca baroneasa Belleville. Pretutindeni, înfățișa viața și… obiceiurile unei femei divorțate, tinere și bogate. Modă, lux, excentricități - constituiau amalgamul programului ei dar, cu toate că activa în serviciul secret, nici un agent nu reușise s'o descopere până la începutul anului 1918.

Spioană din temperament, a lucrat astfel timp de trei ani, fără să se știe până azi ce pagube a produs activitatea ei puterilor aliate. Însă, la începutul anului 1918, frumoasa turcoaică a fost văzută la Madrid cu un personagiu suspect, pe care agenții Inteligence Service-ului englez îl țineau de mai mult timp sub observație. Cu acest baron, Despina se încuiase într'o cameră a unui hotel de lux. Până acum nimic neobicinuit. Dar unul dintre agenții englezi a plasat un microfon foarte sensibil la gaura cheii ușii care ducea în camera alăturată și, cu ajutorul unui amplificator legat prin niște fire invizibile, a reușit să constate că în camera aceea…  vorbeau trei inși, nu doi. Prin urmare, întrevederea avea un alt character decât era de presupus. Și sunetele puteau fi percepute din ce în ce mai clar în receptorul atașat de amplificator. Agentul care stenografia convorbirea dusă în patru limbi, înțelese imediat că la mijloc este o întrevedere între un șef din brigada de spionaj și doi agenți principali. Lipseau însă dovezile definitive.

Șefii Secret Service-ului din Spania au ordonat o riguroasă supraveghere a celor trei. Însă Despina avea un adorator chiar între oamenii de încredere ai acestui șef și aflase despre descoperirea ei. Când agenții s'au postat în jurul locuinței ei, ea deja fugise cu prietenii: au dispărut ca prin farmec. În mâinile englezilor nu a căzut ca pradă decât un morman de veșminte ușoare și transparente.

Au trecut săptămâni și frumoasa turcoaică nu putea fi găsită nicăieri. Abia cu o lună mai târziu, prezența ei a fost semnalată la New-York, unde sosise ca baroneasa Belleville. Nimic suspect, cu toate că observatorii reușiră să intre chiar în serviciul hotelului respectiv și îi supravegheau toate mișcările. Un singur rezultat pozitiv era constatarea faptului că ea dispune de un safe la o bancă mare. Și când baroneasa se afla într’o mică plimbare cu un yacht de plăcere, funcționarii serviciului secret se prezentau la bancă și cereau, în numele legii, deschiderea safe-ului. S'au găsit cu acest prilej suficiente dovezi de culpabilitate.

În zadar așteptau însă reîntoarcerea Despinei. Cineva o încunoștiințase să nu se mai întoarcă și ea “spălase putina", împreună cu “prietenii" ei. Între timp, au fost mobilizate toate forțele serviciului secret și astfel, la Washington, Despina fu descoperită din nou. De data aceasta a fost arestată împreună cu complicii. Materialul ridicat din safe-ul ei a fost insuficient pentru un procedeu judiciar. Despina a recunoscut doar că nu este cetățeană americană, altceva nimic.

Împotriva “baronului", nici un indiciu nu se putea găsi. Dar în interesul Statelor Unite, cei doi bănuiți fură ținuti luni de zile în prevenție și supuși diferitelor grade de torturi. Ei nu mărturiseau însă nimic. Dacă americanii ar fi avut material din care să reiasă că Despina ar fi spionat bunăoară împotriva Franței, atunci ar fi trimis-o francezilor spre judecare, deci la moarte. Însă în America umanitară, nici o femeie nu a fost împușcată ca spioană.

Cineva a reușit să strecoare Despinei o doză de otravă și ea preferase somnul de veci, decât chinul de a fi prizonieră, ea care jertfise orice și pe oricine, numai pentru a putea trăi după temperament. Și secretul faptelor ei a fost îngropat odată cu ea, în pământul Statelor Unite. Despina Davidovici a fost spioană din temperament și a iubit viața mai mult ca orice. Bărbații erau doar o anexă de o importanță secundară, fără personalitate. A trăit ani în lux și desfrâu și a plătit socoteala cu un dram de cianură.” (1)

Citiți aici povestea “Domnișoarei doctor”

Surse:

(1) articolul “Dragostea și spionajul” publicat de A. Munteanu în revista “Realitatea ilustrată” (numărul din 2 septembrie 1934)

(2) articolul “Spioni și spionaj” - semnat “B.G.” - publicat în revista “Realitatea ilustrată” (numărul din 6 aprilie 1933)

(3) articolul “Sguduitoarea odisee a lui Insull” - semnat “I.S.” - publicat în revista “Realitatea ilustrată” (numărul din27 mai 1934) 

(4) https://en.wikipedia.org/wiki/Despina_Storch

Citește mai mult... »

Arhiducele Franz Ferdinand - o poveste de dragoste la Sinaia

Nu v-am mai răsfățat de mult timp cu o poveste de dragoste. Poate că a venit timpul:

În anul 1909, arhiducele Franz (Francisc) Ferdinand, moștenitorul coroanei habsburgice, a făcut o vizită la Sinaia, la invitația familiei regale a României. Arhiducele a rămas profund impresionat de frumusețea locului și de viața austeră impusă curții regale române de către Regele Carol I. Nu a rămas insensibil nici la frumusețea și inteligența unei tinere ardelence: Melania Ionescu. 

În medalioane: arhiducele Franz Ferdinand și Melania Ionescu

Citește mai mult... »

Sevastița Georoceanu – confesiunile primei femei taximetrist din București

În primăvara anului 1932 o știre de senzație era publicată pe prima pagină a jurnalelor bucureștene. Titlurile erau grăitoare: “Prima femeie-șofer, în capitală – O doamnă craioveană la volanul unui taxi” sau “Povestea primei șofeuze” în “Dimineața”, “Și la volan…” în revista “Realitatea Ilustrată” sau  “Muncă demonstrativă” în “Cuvântul”. Articolele consemnau o altă victorie în lupta dusă de femeile timpului a putea ocupa în societate locul pe care îl meritau cu prisosință. 

Sevastița Georoceanu - prima femeie taximetrist din București
("Realitatea Ilustrată - numărul din 12 mai 1932)

Dreptul câștigat de femei de a profesa meserii rezervate până atunci exclusiv bărbaților a constituit o etapă importantă în “lupta de emancipare a femeilor”. Această aspirație a femeilor nu era doar un moft. În lipsa unei adevărate independențe financiare, femeile ar fi rămas tributare veniturilor câștigate de soții lor. Autonomia financiară nu se putea câștiga însă decât prin munca proprie.

Vă propun să citiți în continuare povestea primei femei taximetrist din București:

Citește mai mult... »

Procesul cocardelor tricolore

Sibiu, 27 mai 1894. Un grup de patrioți români condamnați în procesul Memorandumului se întorceau în orașul natal. Sibienii organizează întâmpinarea “osândiților” la gară. Un grup de domnișoare poartă cocarde tricolore. Un gest considerat de bun simț astăzi, nu-i așa? Articolul următor, publicat de revista „Universul literar”, în numărul din 13/25 februarie 1895 o să vă convingă că nu era deloc așa:

"Pe pagina I a numărului nostru de azi, dăm portretul domnișoarelor române de peste munți date în judecata tribunalului din Sibiu. Ele erau acuzate că cu ocazia plecării acuzaților în procesul Memorandului și a întoarcerii lor la Sibiu au purtat cocarde tricolore și au făcut demonstrații politice. Iată numele acelor domnișoare: Jos la dreapta și la stânga sunt d-șoarele Eugenia și Leontina Simonescu; sus la stânga sunt d-șoarele Elena Cunțan, care stă în picioare, lângă dânsa e soră-sa Alexandrina Cunțan; la dreapta e d-șoara Letiția Roșea. Pe pag. 4-5 dăm un tablou reprezintând scena procesului, care a avut loc la începutul lunei Decembrie.

"D-șoarele de peste munți date în judecată"

Pertractarea procesului a început la orele 8 dimineața. Sala judecătoriei era înțesată de public român. Se aflau de față d-nele: Emilia Tilea, Russu, Popescu, Crişan-Moldovan; apoi d-şoarele: Eugenia și Lucreţia Popescu, Sabina Brote, Agnes Cristea, Olimpia Neagoe, Tăbăcaru Jurca, Florica Roşea, Bârzea, Mihaiu etc. Acuzatele erau asistate de d. dr. A. Frâncu, avocat. Procesul a fost condus de d. Graiss, sub-jude. După ce a tălmăcit pe românește actele din dosarul procesului, d-sa citește §86 din procedura de drept, care cuprinde dispozițiunile ce judele poate lua în decursul desbaterii procesului, adică pedeapsa ce dânsul poate da la caz dacă vreunul dintre cei prezenți în sală nu s'ar purta conform regulamentului. Procesul verbal se face în limba ungurească.

Citește mai mult... »

Carol și Elena - Idila

În jurul relației dintre regele Carol II-lea și Elena Lupescu s-au țesut multe legende. Societatea românească a fost - și este încă – foarte categorică în a judeca povestea de dragoste dintre cei doi. Majoritatea românilor au fost profund indignați de legătura extraconjugală a viitorului rege, care își părăsise familia și renunțase la tron în decembrie 1925 și care trăia în Franța, sub numele de Carol Caraiman, alături de iubita lui. 

 

Citește mai mult... »

“Ceea ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă!" (divorțul prin anul 1806)

“Ceea ce a unit D-zeu, omul să nu despartă!" – acesta era în vechime principiul canonic care reglementa nu numai încheierea căsătoriilor ci și posibilitățile de desfacere ale acesteia. Canoanele bisericești prevedeau însă puține cazuri în care se putea cere despărțenia. “Cărțile de despărțenie” puteau să fie date doar de Mitropolit sau de Episcopii eparhioți - după o temeinică judecată a cauzelor - și trebuiau întărite printr-un pitac domnesc.

Citește mai mult... »

Miss România 1933 (interviuri, impresii, spovedanii)

Publicând articol după articol, s-a alcătuit pe blog o mini-istorie a primelor concursurilor de frumusețe din România. A fost mai întâi o relatare despre primul “concurs de frumusețe între doamne și domnișoare” de amploare, organizat în 1 iulie 1912 de ziarul “Minerva” în București. A fost un eveniment care a avut un succes teribil și la care au participat peste 10.000 de oameni (citește aici articolul: Frumusețe și ritmuri de fanfară în Parcul Oteteleșanu). 

 

A urmat un ciclu de articole despre primul concurs Miss România – organizat în București în anul 1929 de săptămânalul "Realitatea Ilustrată”. Am creionat apoi un cu totul alt tip de profil de Miss România decât cel cu care suntem obișnuiți astăzi. Asta pentru că în anii romantici ai concursurilor de Miss, frumusețea spiritului conta la fel de mult cu cea a trupului. Sau poate că era mai importantă (citește aici articolul: Profil de Miss: Erastia Peretz (Miss România 1931). În dimineața zilei de 17 ianuarie 1932 a fost aleasă o nouă Miss România: d-șoara Liliana Delescu. Câteva amănunte din biografia Lilianei Delescu am aflat citind un interviu acordat de frumoasa olteancă imediat după terminarea concursului de frumusețe. Articolul dezvăluie de asemenea legătura care există între frumoasa divă și Monumentul Eroilor din Drobeta Turnu Severin (citește aici articolul: Despre Severin, Miss România și Monumentul Eroilor).  

 

 

Articolul de azi vă invită să aruncați o privire în culisele concursului Miss România organizat în 27 aprilie 1933 în sala de festivități a ziarului “Universul”:

Citește mai mult... »

Morfinomanii Bucureştiului interbelic ( I )

Societatea bucureșteană interbelică a fost o lume plină de contraste, de lumini și de umbre, de virtute și de viciu. Am încercat să vă prezint în articolele mele de până acum frânturi de povești și de imagini din toate aceste zone. Voi continua cu “instantanee” surprinse, de astă dată, într-o zonă cu adevărat a viciului și a decadenței. Însoțind pe reporterul Ion Tik al revistei “Ilustrațiunea Română” vom pătrunde într-o lume în care drogul era rege. Reporterul Ion Tik nu străbătea singur aceasta lume, ci o făcea însoțit de bunul său amic – pe nume Fritz (să fie un nume real?) – cunoscător al aceste “lumi înzorzonate care moțăie sub lumina becurilor orbitoare”:

Morfinomana și reporterul interbelic

Citește mai mult... »

Florica Florescu - Regina operetei de altădată

România se numără printre puținele țări în care opereta are o puternică și valoroasă tradiție. în anii 1830-1831, în principalele centre culturale ale țării, viața artistică era dominată de vodevil – formă a teatrului muzical, iar primele companii de teatru de operetă și-au început activitatea încă de acum 130 de ani, demonstrând astfel longevitatea și frumusețea unui gen muzical care îmbina armonios libretul dramatic, cupletele cântate de soliști, dansul și mișcarea scenică cu muzica interpretată de o orchestră. Un adevărat animator al genului a fost tenorul Constantin Grigoriu care, începând cu anul 1904, împreună cu trupa sa, a prezentat în vestita Grădină Oteteleșanu, aproape tot repertoriul important de operetă. Dezvoltarea gustului marelui public pentru operetă a făcut să crească ținuta spectacolelor și mai cu seamă valoarea interpreților. Așa au apărut artiști de primă mărime, ca Nicolae (Nae) Leonard, Florica Cristoforeanu, Mara d’Asti, Florica Florescu, Ion Băjenaru, Alexandru Bărcanescu, George Niculescu-Basu, V. Maximilian, N. Ciucuretti, G. Carussi, Constantin Tănase, A. Popescu ș.a., unii dintre aceștia reușind să se impună și peste hotare, pe importante scene europene.

Florica Florescu şi-a început cariera (alături de Maria Ciucurescu) în trupa lui Burienescu – trupa pe care  Caragiale adesea mergea să o vadă pe scenele grădinilor de vară din Bucureşti (a debutat pe scena Grădinii Mitică Georgescu din str. Câmpineanu). La sfârşitul lui iunie 1905 stagiunea Grădinii Rașca a fost deschisă de trupa de operetă şi comedii condusă de Nicu Poenaru. S-au jucat: Greva minerilor, Vânzătorul de păsări, Clairetta în concentrare, Perichola, Mascotta, M-selle Nitouche, Fata tamburului major. S-a remarcat, în ultimele două operete, Florica Florescu - viitoarea stea a operetei româneşti.

În anul 1909 o regăsim pe Florica Florescu în trupa lui Constantin Grigoriu, care deschide stagiunea la Lyric cu „1001 de nopți”, în care Florica Florecu a jucat alături de Elena Apateanu, celebrul Leonard, Maximilian și Ciucurette. În același an a jucat și în Prințesa dolarilor, împreună cu Leonard și cu Virginia Miciora (spectacol dirijat de Robert Franck).

Florica Florescu a jucat de asemenea, la Oteteleșanu, tot cu trupa Grigoriu, în opereta lui Kalman – Husarii la manevră. Din presa vremii: ”Premiera are mare succes datorită duetului Florica Florescu, delicioasă în travestiul unui teterist și Ciucurette, savuros într-un plutonier de cavalerie.”

                  

În 1910 o regăsim în Contele de Luxemburg de Lehar și în Orfeu în infern de Offenbach – opereta jucată la Teatrul Modern.

Alte roluri:

1910 – Pompierul de serviciu  de Cottens şi Gavault; muzica de Varney; distribuţia: Gogu Carussy, Vera Molea, Elena Leonard, Florica Florescu, Velimir Maximilian, Gogu Carussy, Nae Ciucurette;

1912, 29 mai – Păpuşica, muzica Leo Fall; distribuţia: Ionel Cigallia, Velimir Maximilian, Nae Ciucurette, Alexandru Gheorghiu, Ion Bidescu, T. Dioghenide, N. Stănescu, Theo Teodorescu, D. Marinescu, P. Pagu, C. Stoienescu, Elena Teodorescu, Marietta Ionaşcu-Dorna, Florica Florescu, S. Angelescu, C. Catziky, Theodora Vasilescu şi d-ra Maria Filotti;

1913 – Femeia modernă de Jean Gilbert; distribuţia: Gheorghe Carussy, Velimir Maximilian, Jean Niculescu, Ionel Cigallia, D. Marinescu, T. Teodorescu, Anna Grand, I. Stoenescu, Florica Florescu, Ecaterina Orban, Elena Mavrodi;

1916, 25 mai – Când doi se iubesc, muzica: Ed. Eysler; libretul: Wilner Bodausky; distribuţia: Jean Niculescu, Florica Florescu, Anna Grand, Nae Ciucurette, Mişu Ştefănescu, Luiza Bărcănescu, Ion Petrescu; regia: Dumitru Mitu; dirijor: Alexandru Bărcănescu.

Citește mai mult... »